Evanghelia
Ioan
5, 1-15
În
vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar
în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se
numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste
pridvoare zăcea mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi,
aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din
când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra
întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală
era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci şi
opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, şi ştiind că este aşa
încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci
sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă
bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când
merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el:
scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a
făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în
ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat:
este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a
răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul
tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ţi-a zis:
ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia Cine este,
căci Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel
loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că
te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu
ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus
iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.
Arhim.
Zaharia Zaharou - Predică
la Duminica Slăbănogului
În
Duminica Slăbănogului Îl auzim pe Hristos adresând o întrebare
paradoxală celui care zăcuse bolnav vreme de treizeci şi opt
de ani: “Voieşti să te faci sănătos?“ (Ioan 5, 6). Aşa cum
vedem în multe locuri din Sfânta Evanghelie, pentru a putea
săvârşi minunea milostivirii Sale, Domnul încearcă mai întâi
să trezească înlăuntrul omului credinţa în cuvântul Său.
Fireşte, Hristos ştia că slăbănogul rămăsese lângă
scăldătoare, aşteptând să se întâmple minunea însănătoşirii
sale, însă El ne cinsteşte libertatea şi nu face niciodată nimic
fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Toate se
săvârşesc prin împreună-lucrarea a doi factori: cel dumnezeiesc,
care este infinit de mare, şi cel omenesc, care este infinit de mic,
însă de neapărată trebuinţă. Voia lui Dumnezeu „ca toţi
oamenii să se mântuiască” (1 Tim. 2, 4) este un dat imuabil.
Prin urmare, toate depind de răspunsul propriei noastre voi.
Nimic nu este pasiv, nimic nu se întâmplă numai din voia lui
Dumnezeu, după cum nimic nu poate să se întâmple doar din
voia omului, de vreme ce fără El nu putem face nimic (cf. Ioan 15,
5). Domnul caută neîncetat inima omului, însă depinde de noi dacă
Îi vom deschide uşa inimii.
Adresându-i
slăbănogului acea întrebare, Hristos voiește ca acesta să-şi
exprime dorinţa de a-şi recăpăta sănătatea, pentru că numai
atunci va putea să-Şi exercite în chip liber puterea vindecătoare
şi să-l tămăduiască. Domnul încearcă sa trezească în
sufletul slăbănogului dorinţa de vindecare, la fel cum Biserica,
„în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1, 1) stârneşte
în credincioşi tânjirea după darurile Cincizecimii şi îi
îndeamnă să-şi exprime această sete în rugăciunile lor, pentru
ca ei să se unească cu slăvitul Trup al lui Hristos, „împreună
cu toţi sfinţii” (Efes. 3,18), împreună cu toţi cei
înzestraţi cu har din Cer şi cu aleşii Lui de pe pământ.
Consimţământului
slăbănogului i-a urmat tămăduirea, însă, întâlnindu-l puţin
mai târziu în templu, Domnul i-a zis: „Iată că te-ai făcut
sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti“ (Ioan 5, 14).
Fireşte, aici apare întrebarea cum să păstrăm harul pe care l-am
primit în dar de la bunul Dumnezeu. Este ca şi cum Hristos i-ar
spune slăbănogului: „Ţi s-a împlinit dorinţa, ai primit
darul tămăduirii, păzeşte-l înlăuntrul tău. De acum încolo,
încearcă să trăieşti lăsându-te în voia Domnului, ca un om
răstignit pe pământ, mort patimilor lumii acesteia şi
păcatului.”
Şi
noi, având simţământul adânc al nevredniciei noastre, cerem
Domnului zi de zi să ne vindece de patimile şi de akedia care ne
paralizează întreaga fiinţă. Îl rugăm stăruitor să ne dea
harul Lui mântuitor, singurul care poate să arunce o punte peste
„prăpastia mare” (Luca 16, 26) ce desparte lumea aceasta de
mult râvnita Împărăţie a lui Dumnezeu. Domul cel
mult-milostiv, uşor de înduplecat şi îndelung-răbdător răspunde
rugăciunii noastre de cerere, dăruindu-ne harul Său, însă pentru
a-l păstra trebuie să încetăm a mai păcătui şi să ne
încredinţăm cu totul sfintei Sale voi.
Prin
împlinirea poruncilor, noi gustăm într-o anumită măsură din
moarte, pentru a pătrunde mai apoi în prezenţa Lui
de-viaţă-dătătoare. Atunci, „aducându-ne aminte de Iisus
Hristos, Cel Înviat din morţi“ (cf. 2. Tim. 2, 8), putem striga
cu glas mare: „Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii
vecilor” (Apoc. 1, 18). În felul acesta, viaţa credinciosului
devine bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, Care o îmbogăţeşte
necontenit cu harul Său, iar omul devine din ţinta batjocurii
demonilor o mare şi veşnică bucurie pentru Domnul nostru
Iisus Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din moarte cu scump Sângele
Său.
Minunea
de la scăldătoarea Vitezda a dezvăluit identitatea mesianică
şi dumnezeiască a Domnului Iisus. La temelia tuturor minunilor stă
marea minune a credinţei, atunci când este însoţită de supunerea
voii noastre celei mici şi neputincioase faţă de voia cea
mare şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
În
această perioadă, Sfânta Biserica încearcă să reaprindă
înlăuntrul nostru aşteptarea şi tânjirea după darul
Cincizecimii. Evanghelia din această duminică pune în lumină
o lege duhovnicească ce-şi găseşte expresia în răbdarea şi
credinţa slăbănogului: „Darurile lui Dumnezeu se dau fiecăruia
fără refuz (cf. Matei 7, 7-11), însă în măsura setei şi
credincioşiei fiecăruia din noi faţă de Dătătorul – unora din
belşug, altora cu măsură.“
(in:
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina,
2018)
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu