În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Evangelos Stefadoros (OthPhoto)

În ultimele luni, starețul a stat aproape tot timpul culcat. Vorbea arareori, iar dacă spunea ceva, atunci o făcea doar pentru folosul sufletelor: „Nu uitați, că prima poruncă evanghelică ne cheamă la pocăință. „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”, iată cuvintele lui Dumnezeu Însuși (Marcu I, 15).

Câștigați virtuțile opuse păcatelor. Tristețea este călăul care ucide energia necesară pentru primirea în inimă a Duhului Sfânt. Cel trist pierde rugăciunea și este inapt pentru nevoințele duhovniceşti. Nici într-un caz şi indiferent de situație, să nu vă întristați”.

Boala stareţului era groaznică, altcineva pur şi simplu ar fi ţipat de durere şi s-ar fi văitat, dar stareţul Zaharia răbda în tăcere, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate cele trimise de El.

Faţa stareţului a devenit ca o icoană, părea că s-a adâncit cu totul într-o rugăciune tainică.

Faţă de cei care veneau la dânsul, părintele Zaharia arăta o atât de mare atenţie şi dragoste, ca şi când trupul său suferind nici n-ar fi existat. Uitând cu desăvârşire de sine, sufletul său cuprindea cu o dumnezeiască dragoste pe fiecare dintre cei care i se adresau lui.

Odată, stareţul s-a ridicat de pe pat şi, abia ţinându-se pe picioare, s-a apropiat de icoane şi şi-a făcut semnul crucii. Apoi, a spus către noi: “Însemnaţi-vă mai des cu Sfânta Cruce. Ţineţi minte: se înalţă Crucea şi se prăvălesc duhurile necurate. “Doamne, armă împotriva vrăjmaşului Crucea Ta o ai dat nouă”. Spre durerea mea, am văzut că unii pur şi simplu flutură cu mâna, fără să se atingă de frunte şi umeri. Aceasta înseamnă o batjocură directă la adresa crucii. Amintiţi-vă ce spunea Preacuviosul Serafim despre însemnarea corectă cu semnul Crucii. Citiţi învăţăturile sale.

Fii mei, iată, cum trebuie să vă însemnaţi corect cu Sfânta Cruce, înălţând rugăciune către Preasfânta Treime. Spunem aşa: în numele Tatălui, unind trei degete împreună, arătând prin aceasta că Dumnezeu este Unul în Trei Persoane. Lipind cele trei degete unite de frunte, ni se luminează mintea, ridicându-se în rugăciune către Dumnezeu Tatăl, Atotţiitorul, Creatorul îngerilor, cerului, pământului şi oamenilor, Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute. Pe urmă, atingând partea de jos a pieptului cu aceleaşi trei degete, pomenim toate patimile Mântuitorului suferite pentru noi, răstignirea Sa, a Răscumpărătorului nostru, Fiul Cel Unul-Născut, nefăcut, Carele din Tatăl S-a născut. Şi ne sfinţim inima şi toate simţirile noastre, ridicându-ne cugetul spre viaţa pământească a Mântuitorului, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat. Apoi, înălţând degetele către umeri, spunem: şi Duhului Sfânt. O rugăm pe cea de-a Treia Persoană a Preasfintei Treimi să nu ne părăsească, să ne îndrepte toate puterile şi toate mişcările spre dobândirea Duhului Sfânt în inimile noastre.”

Şi în sfârşit, cu smerenie, cu evlavie, cu frică de Dumnezeu şi nădejde, şi cu mare dragoste pentru Preasfânta Treime, sfârşim această mare rugăciune, spunând: Amin, adică cu adevărat, aşa să fie.

Această rugăciune este unită pentru totdeauna cu Crucea. Gândiţi-vă la aceasta.

Am simţit cu durere de nenumărate ori, că mulţi fac această rugăciune în mod mecanic, ca şi când nici n-ar fi o rugăciune, ci ceva ce se obişnuieşte să se facă înaintea rugăciunii. Nu procedaţi niciodată în acest fel. E un mare păcat.

Nu există pe pământ lucrări mai importante decât rugăciunea. Rugăciunea dă naştere la celelalte virtuţi. Mult aş putea să vă spun, dar n-am putere”, a spus stareţul, ajungând cu greu până la pat. Când s-a întins, părea că e deja fără suflare… Cineva dintre noi a început să plângă.

Imediat, cu o voce abia auzită (probabil că îi era foarte greu să vorbească), stareţul ne-a spus, mângâindu-ne:

„Fiii mei, după moarte voi fi mult mai viu decât acum, aşa că nu vă mâhniţi după sfârşitul meu, temeţi-vă de o prea mare mâhnire, căci aceasta poate să vă apropie de tristeţe… Ţine-ţi minte foarte bine, că străduinţa voastră de a vă umple de Duhul Sfânt, dragostea voastră faţă de Mântuitorul, Domnul Iisus Hristos şi străduinţa de a împlini toate poruncile Lui, închinarea voastră plină de frică, cucernicie şi smerenie înaintea lui Dumnezeu Tatăl, vor umple de bucurie toată inima mea, pentru că eu sunt părintele vostru duhovnicesc. Vă binecuvântez să vă străduiţi din toate puterile să dobândiţi toate acestea”.

Stareţul ne-a binecuvântat pe toţi în tăcere şi a închis ochii. Ne-am închinat lui până la pământ şi ne-am împrăştiat.

Sursa: Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi, Nevoinţele şi Minunile, Ed. Platytera.