Părintele Proclu Nicău s-a mutat la Domnul

marți, 31 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25)

Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău a fost cunoscută de către binecredincioşii moldoveni, dar și de către toți cei doritori de sfaturi și de binecuvântare de pretutindeni. A trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, încă de la 12 ani. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare, zidind Biserica în inima credincioșilor cu multă râvnă, răbdare, tihnă și tact pastoral. Acum, la aproape 89 de ani, s-a așezat în ceata celor drepți.

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia. Știa să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri lăcrimau ori de câte ori afla de necazul și suferința celui ce i se înfățișa. Părintele Proclu, timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii și monahiile din mănăstiri, dar și-a plâns și păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi în inima sa, așa cum smerit obișnuia să spună.

De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi ți se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare patericului.

Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s‑a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi în... lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu”.

Ne învăța, spunându-ne: „Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete… Duhul mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi... ca mine”.

Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea, iubeşte veşnicia”. Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veșnicie va continua să ne ajute prin rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioșiei sale viaţa sa duhovnicească, dar și învăţătura sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna ortodoxă, aflată în cele trei cărți: „Lupta pentru smerenie și pocăință”, „Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău” și „Conștiință, spune-mi tu!”.

Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu – dar şi ferm şi dârz, în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îți mulțumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de dor! Îți mulțumim pentru tot și pentru toate!

Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie din Veșnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat, ce lucrează prin cuvioşii Săi!

Dumnezeu să-l ierte și în ceata drepților să-l așeze!

Sursa: Doxologia

Nu-i după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul / Istorioare morale

luni, 30 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Sursa: Wikimedia Commons

Într-o zi, două fete secerau grâu în holde apropiate. Una dintre ele secerase aproape trei sferturi din holdă, iar cea­laltă secerase abia jumătate, de aceea se silea din răsputeri, ca să termine până la apusul soarelui.
Trecuseră vreo 2-3 ceasuri bune după miezul zilei şi în depărta­re se zăreau doi moşnegi: erau Atotputernicul şi cu Sf. Petre, care cutreierau adesea pe pământ. Ajunşi în dreptul celor două vred­nice secerătoare, moşnegii le dădură bineţe şi le urară să termine cu ajutorul lui Dumnezeu de secerat, până la venirea serii.
Fata care secerase mai mult de trei sferturi din lan, de acum, răspunse cu fermitate că pînă seara ea tot va termina de sece­rat, fie că vrea Dumnezeu, fie că nu.
Cealaltă, mai înţeleaptă şi cu nădejdea la Dumnezeu, zise, că dacă va voi Bunul Dumnezeu, va termina de secerat până la lăsarea serii.
Abia porniră cei doi călători, când fata cea lăudăroasă şi fără nădejdea în Dumnezeu a început să se vaite de durere la sto­mac, care n-a lăsat-o până târziu seara, când, cu chiu cu vai, abia a ajuns acasă.
Fata cealaltă, care mai avea mult de secerat, dar cu gândul şi nădejdea la Dumnezeu, până seara a terminat toată holda. A plecat fericită acasă, mulţumind din inimă Atotputernicului Dumnezeu.
A doua zi de dimineaţă, fata cea lăudăroasă şi neînţeleaptă a trebuit să se ducă din nou în holdă să secere bucata care-i rămăsese, căci nu degeaba a ieşit această zicală în popor: Nu-i după cum vrea omul, ci după cum vrea DOMNUL!

Dumnezeu este cel ce lucrează întru voi; şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă. (Filipeni 2 13)

Autor: Teodorescu-Chirileanu

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Fragment din Paraclisul Sf. Trei Ierarhi - Gr. Sf. M. Mc. DImitrie

| | | 0 comments

Reînsufleţeşte harul lui Dumnezeu

duminică, 29 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Autor: Nektaria Tereshchenko (OrthPhoto)

E pricina pentru care te îndemn să reînsufleţeşti harul lui Dumnezeu care este în tine. (II Timotei 1, 6)

Fiecare om, oricât de neînzestrat ar fi, posedă cel puţin o calitate pe care trebuie să şi-o dezvolte. Marele „Iconom” împarte cel puţin un talant slujitorilor Săi, dar din păcate nu toţi ştiu să I-l întoarcă. De cele mai multe ori le lipseşte râvna pentru a spori darul primit de la Dumnezeu, fie din cauza modestiei şi a timidităţii, fie din cauza lenei.

Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne gândim la acei căr­buni care, pentru a-i face să nu se stingă, trebuie ţinuţi în spuza cenuşii, chemându-ne la treabă: reînsufleţiţi darul lui Dumnezeu, faceţi-l să nu se stingă, nu-l mai lăsaţi să mocnească în nepăsare sau lene, faceţi-l să sporească şi să se de­săvârşească neîncetat. Fie că este vorba de darul cuvântului, sau de darul creaţiei, de darul de a-i învăţa pe alţii, sau de darul scrisului, oricare ar fi talentul sau îndemânarea de a face ceva trebuie folosit spre slujirea lui Dumnezeu.

Este întristător să vezi câte forţe proaspete se irosesc în zadar! Câţi oameni instruiţi, aflaţi în situaţii sau pe poziţii favorabile, care dispun de mijloace şi de timp, se complac în inactivitate, nu aduc niciun folos, în timp ce ar putea de­veni îndrumători, dascăli şi sprijin pentru tânăra generaţie. Aceşti oameni sunt ca nişte sfeşnice lucrate cu mare iscu­sinţă şi migală, destinate să răspândească lumină, dar care rămân neaprinse şi, prin aceasta, inutile şi fără rost. „Reînsufleţeşte darul lui Dumnezeu!”, suflete al meu, ca să nu te afli printre aceşti luminători inutili şi ţine minte că cel mai mare dar de la Dumnezeu este „viaţa veşnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 6, 23), care trebuie să sălăşluiască în tine, să ardă şi să dea lumină. Primeşte acest dar, fă-l să-ţi lumineze şi celelalte daruri, să te îndrume şi să-ţi dea avânt!

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Minunea întoarcerii Iordanului la sărbătoarea Bobotezei (ianuarie 2017)

joi, 26 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Vedere de pe malul Israelian


Vedere de pe malul Iordanian
 
MINUNEA DE LA IORDAN 2017 de medialert

Cuvinte din inimă -- Stareţa Macrina Vassopoulos

| | | 0 comments
Autor: Surcel Razvan (OrthPhoto)

Să ştiţi că pentru trei lucruri se depărtează Harul lui Dumnezeu: pentru mândrie, egoism şi patima trupească. 

Dacă Dumnezeu ne dăruieşte ceva, El vrea să ne dăruiască fără să ştim noi pentru ce. Însă nu pentru silinţele noastre, nici pentru ostenelile noastre, ci ne-o dăruieşte numai şi numai pentru că aşa vrea El; dar ne-o şi ia fără să ne dăm seama. 

Vine egoismul, cel mai mare demon. Acest demon lipsit de smerenie care vine în sufletul nostru şi care ne îmboldeşte să ne considerăm pe noi înşine mai presus decât toţi şi să-i vrem pe toţi oamenii fără cusur, desăvârşiţi. Şi se întinde înlăuntrul nostru o întunecare care acoperă propriile noastre patimi şi le vedem pe ale altora. 

Când însă avem smerenie în suflet, le vedem numai pe ale noastre. Aceasta este temelia, să le vedem pe ale noas­tre, chiar şi pe cele mai mici. În felul acesta vine Harul lui Dumne­zeu, astfel se comportă cel smerit. Vede căderile sale şi în ce stare se află el, iar despre altul spune: „Nu ştiu ce face”. Însă atunci când vedem greşelile celuilalt, asta înseamnă egoism şi mândrie. 

Este trebuinţă de multă luare aminte. Vicleanul are astfel de meşteşugiri, ridică astfel de războaie, aduce astfel de întunecare, ca atunci când se ridică un uragan. Exact aşa vine cu tot regimentul său. Este trebu­inţă de multă rugăciune şi luare-aminte, este trebuinţă de smerenie.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015

Sfântul Xenofont, soția și fiii săi ‒ drumul spre sfințenie

miercuri, 25 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Fiind unul dintre cei mai bogați oameni din Constantinopol și trăind după voia Domnului împreună cu soția sa, Maria, Sfântul Xenofont și-a trimis băieții să studieze în Beirut, Fenicia. După o vreme, Cuviosul Xenofont a început să se simtă rău și s-a rugat la Dumnezeu să îl lase în viață până când își va vedea fiii desăvârșiți. Domnul i-a răspuns rugăciunii și, nu numai atât, dar i-a arătat în vedenie că se va vindeca. Fiii lui, Ioan și Arcadie, se întorseseră pentru a fi alături de tatăl lor, în caz că acesta avea să moară, dar în urma minunii și a vindecării sale, au dorit să revină în Beirut. Pe drum însă, s-a pornit o furtună mare și, pentru rugăciunile lor, au scăpat cu viață, dar au ajuns fiecare în altă țară.

Neștiind nimic unul de celălalt, au decis să ia calea mănăstirii și s-au călugărit. Timp de doi ani Sfântul Xenofont nu primise nici o veste de la ei, așa că a trimis slugi în căutarea lor, iar acestea aflaseră de la un însoțitor al celor doi fii că numai el a supraviețuit furtunii și că despre cei doi băieți nu se știe nimic. Prin urmare, Sfântul Xenofont și soția sa au înălțat rugăciuni, pentru a afla dacă fiii lor chiar au murit, iar Domnul le-a descoperit că aceștia sunt în viață. Așa că au plecat la Locurile Sfinte pentru a-i întâlni și, printr-o minune, cei doi băieți ajung și ei acolo și se revăd cu toții.

În urma acestei întâmplări, atât Sfântul Xenofont, cât și soția sa, Maria, au ales să devină călugări, astfel încât toată familia slujea Domnului cu multă dragoste și recunoștință pentru toate cele întâmplate. Sfânta Maria primise multe harisme, așa încât îi vindeca pe cei bolnavi și alunga duhurile necurate, iar Sfântul Xenofont avea darul înainte vederii și al prorociei. Atât ei, cât și fiii lor, au petrecut până la finalul vieții după voia Domnului.

Sursa: Doxologia

Păţania lui Nea Costică (Patima fumatului) / Istorioare morale

| | | 0 comments
Sursa: Wikimedia Commons

Toată lumea ştie că tutunul nu numai că-ţi şubrezeşte sănătatea şi-ţi goleşte buzunarul de bani, dar îţi pricinuieşte şi multe necazuri, care de care mai amare.
Ascultaţi numai păţania lui Nea Costică, poreclit Ursul - pentru voinicia şi puterea lui - şi vă veţi lămuri ce poate întâm­pina în viaţa sa un fumător înrăit.
Nea Costică deprinsese patima fumatului încă din copilă­rie. Fuma de vreo 15 ani. Era un muncitor harnic şi priceput în fabrică şi pentru aceasta ori de câte ori se ivea ceva mai greu şi complicat de realizat, el era întrebat, consultat sau chiar de­semnat să facă lucrarea.
Azi dimineaţă, înainte de a ieşi pe uşă ca să meargă la lucru, ca de obicei, nu se uită în servietă să vadă dacă are mâncarea pregătită de cu seara de tovarăşa sa de viaţă, căci nu i-a lipsit niciodată, dar avu grijă ca-ntotdeauna să-şi controleze buzu­narele pentru a nu-şi uita ţigările şi chibritele. Mulţumit că le avea pornii spre fabrică. A ajuns aproape cu o jumătate de ceas mai devreme. Şi-a aprins o ţigară ca de obicei, îşi lăsă hainele la vestiar, îşi puse halatul şi la timpul cuvenit îşi schimbă tovarăşul de muncă.
Până la ora 15 când venea schimbul II, a mai tras vreo 8-10 ţigări pe furiş, căci nu este voie să fumezi la locul de muncă. Când a sunat sirena pentru schimb, a lăsat lucrul şi dă să aprin­dă o ţigară. Scapără câteva chibrite, dar ţigara care era ultima din pachet, fiind cam umedă, nu voia să se aprindă cum trebuie şi, nervos, o aruncă.
Nerăbdător să pipeze după terminarea lucrului, îl căută pe prietenul său Lazăr să-i dea o ţigară şi-un foc. Aprinseră amândoi câte-o ţigară din buruiana blestemată dar nu stătură de vorbă decât câteva minute, căci se auziră voci la vestiare:
- Foc, foc, anunţaţi pompierii!
Ce se întâmplase? Ţigara aruncată de Nea Costică Ursu se aprinsese, dar ardea mocnit fără ca el s-o observe. Când a arun­cat-o nervos, ea a căzut pe un halat murdar plin de ulei. Halatul s-a aprins şi focul s-a întins vâlvătaie în toate vestiarele arzând îmbrăcămintea unui schimb întreg. Dacă nu veneau repede pompierii, focul ar fi trecut în hala de maşini unde ar fi pârjolit totul.
Credem că nu mai este nevoie să spunem ce pedeapsă a primit Nea Costică pentru neglijenţa şi delăsarea lui, dar este necesar să amintim că el fiind om foarte înalt şi voinic, n-a găsit la nici un tovarăş de muncă să împrumute haine pe măsura lui; A trebuit să aştepte sosirea nopţii ca să poată pleca acasă cu o cămaşă şi nişte indispensabili care ţipau pe el.
În drum spre casă ocoli pe toţi cu care se întâlni şi avu timp să gândească şi să se judece cam aşa:
- Iacă unde te duce patima fumatului şi neascultarea de pă­rinţi care mă învăţau mereu să nu pun ţigară în gură că-i otravă. Oare tutun îmi trebuia mie ca să mă nenorocească, să-mi ardă şi hainele? Puteam s-o păţesc şi mai rău. Dacă lua foc fabrica? Vai de mine şi de mine!
Sânt 40 de ani de atunci. Nea Costică e om bătrân acum. Dar ţigară în gură el n-a mai pus. Mai întâi i-a pierit tusea care-l chinuia din pricina tutunului, iar după vreo 5-6 luni Nea Costică se rotunji la faţă, îi apăru roşeala în obraji, încât nici prietenii nu-l mai recunoşteau.
Nu-i vorbă, l-a costat cam mult să se lase de patima fumatului, dar odată scăpat de acest duşman a avut numai foloase şi bucurii.
Învăţătura ce se desprinde din această întâmplare nu-i greu tras. Numai s-o punem în aplicare spre a ne folosi toată viaţa. Aşadar, lasă-te omule de tutun, înainte de a-ţi arde pantalonii sau cămaşa căci şi aşa îţi arde sănătatea şi buzunarul cu banii. Şi vorba ceea:
De ce să fumezi dacă nu ţine nici de foame, nici de sete, nici de cald, ci îţi aduce boală, bani pierduţi şi miros de Iad?!
„… pofta zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată să­vârşit aduce moarte”. (Iacov 1,15)

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Domnul ne vrea desăvârşiţi

duminică, 22 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Author: Roxana Ursache (OrthPhoto)

Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră. (I Tesaloniceni 4, 3)

Unii oameni, chiar dacă sunt credincioşi, nu-şi dau sea­ma că o credinţă vie îi obligă să tindă spre desăvârşire. Se mulţumesc cu o existenţă mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate; nu-i duce gândul nicicum la schimbări radicale, care să se producă în ei sau cu partici­parea lor. „Credinţa fără fapte este moartă” spune Apostolul Iacob (Iacov 2, 20), iar faptele de iubire, de jertfire de sine, întărirea puterilor noastre duhovniceşti, frânarea aplecărilor spre păcat, conduita noastră morală în general, hotărârea de a-L urma pe Hristos, toate acestea decurg firesc numai dintr-o credinţă profundă şi adevărată. „Căci voia lui Dumne­zeu aceasta este, sfinţirea voastră” (I Tesaloniceni 4, 3).

Domnul ne vrea desăvârşiţi, în El nu ne vom găsi doar izbăvire de ispite, ci şi nesecat izvor de putere duhovni­cească. Domnul ne iartă greşelile, cu condiţia să nu le mai repetăm, El ne deschide o uşă, dar nu ne lasă să intrăm prin ea neînnoiţi, împovăraţi de vechile noastre păcate, cu nă­ravuri rele şi cu gânduri perverse. Bolnavii de lepră au ne­voie nu numai de iertarea păcatelor, ci şi de vindecare. Şi cu noi lucrurile stau la fel. Avem nevoie de iertare, dar în acelaşi timp ne trebuie şi un mijloc de vindecare de bolile noastre sufleteşti.

Într-o scrisoare către un confrate o faţă bisericească spunea: „Nu înceta să-ţi convingi turma pe care o păstoreşti că suprema fericire constă în sfinţenie şi că scopul final al jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului este acela de a-i aduce pe oameni la sfinţenie şi la urmarea lui Hristos”.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu) - Sf. Ioan Maximovici

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 19, 1-10


În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi iată un om bogat cu numele Zaheu, care era mai mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus; dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a suit într-un dud, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Dar când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, l-a văzut şi a zis către el: Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi el, grăbindu-se, s-a coborât şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut aceasta, toţi cârteau şi ziceau: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar Zaheu, stând în faţa Domnului, I-a spus: iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.


Sfântul Ioan MaximoviciCuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor şi la Duminica a XXXII-a după Rusalii - a lui Zaheu


Şi i-a spus tânărul tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere!”. În Pilda fiului risipitor (rătăcitor) este conţinută cea mai ziditoare lecţie pentru tineri. Într-adevăr, în fiul risipitor vedem întregul tablou al tinereţii uşuratice: superficialitatea, neseriozitatea, patima independenţei - într-un cuvânt, tot ce caracterizează cea mai mare parte a tinerilor.

Fiul cel mic a crescut în casa părintească. Ajungând la anii tinereţii şi-a închipuit că deja casa părintească era prea strâmtă pentru el. I se părea neplăcut să trăiască sub conducerea tatălui şi sub supravegherea mamei, dorea să-şi imite colegii, care se dedau gălăgioaselor plăceri ale lumii. „Sunt moştenitorul unei mari averi - cugeta el. N-ar fi mai bine dacă mi-aş primi chiar acum partea cuvenită? Voi putea să-mi chivernisesc bogăţia altfel decât o face tatăl meu”.

Şi uşuraticul tânăr se lăsă amăgit de strălucirea înşelătoarea plăcerilor lumii şi hotărî să arunce de pe umerii săi jugul ascultării şi să plece din casa părintească. Oare nu sunt similare imboldurile care îi fac pe mulţi şi astăzi să părăsească, dacă nu casa părinţilor pământeşti, atunci casa Tatălui Ceresc, adică să iasă de sub ascultarea Bisericii?

Minţilor necoapte, jugul lui Hristos li se pare greu şi poruncile Lui, anevoioase. Ei cred că nu există vreo nevoie anume ca să asculte ceea ce ne porunceşte Dumnezeu şi Sfânta Sa Biserică. Putem sluji lui Dumnezeu - li se pare lor - fără a refuza să slujim lumii. „Suntem destul de puternici - spun ei - ca să rezistăm tentaţiilor pierzătoare şi ispitelor. Putem şi singuri să rămânem fermi în adevăr şi în învăţătura cea sănătoasă. Daţine să ne desăvârşim gândirea cu informaţii multilaterale! Daţi-ne posibilitatea să ne întărim singuri voinţa în mijlocul ispitelor şi al tentaţiilor! Şi fie ca simţurile noastre să se convingă prin experienţă nemijlocită de hidoşenia păcatului!”.

Cu ce sunt mai bune aceste dorinţe decât cererea necugetată pe care i-a făcut-o fiul cel mic tatălui său: „Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”? Şi iată că fiul cel uşuratic încetează să mai asculte de legile şi de sfaturile Sfintei Biserici, încetează să mai studieze cuvântul lui Dumnezeu şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ci îşi pleacă urechea la teoriile mincinoase ale falşilor învăţători şi îşi omoară cu astfel de ocupaţii cele mai bune ceasuri ale vieţii, începe să vină mai rar la dumnezeiasca biserică sau stă neatent, împrăştiat în biserică.

Nu găseşte posibilitatea să se ocupe cum se cuvine cu lucruri evlavioase şi să se exerseze în fapte bune, întrucât cea mai mare parte a timpului o foloseşte ca să meargă la spectacole, la petreceri publice şi aşa mai departe.

Cu alte cuvinte, cu fiecare zi se dedă tot mai mult lumii şi în sfârşit, pleacă „în ţara îndepărtată”. Unde se ajunge după o asemenea îndepărtare de Sfânta Biserică? Tot acolo unde a adus pe fiul risipitor plecarea din casa părintească.

Tinerii uşuratici îşi consumă foarte repede minunatele lor puteri şi capacităţi sufleteşti şi trupeşti şi distrug tot ce făcuseră bun mai înainte pentru vremea veşniciei. Iar între timp vine „o foamete mare în ţara aceea”, apare pustiirea lăuntrică şi nemulţumirea - urmări inevitabile ale plăcerilor zgomotoase; apare setea de desfătări, care se întăreşte şi mai mult prin satisfacerea patimilor păcătoase şi devine, în sfârşit, de nepotolit.

Şi cât de adesea se întâmplă că nefericitul petrecăreţ recurge, pentru satisfacerea patimilor sale, la îndeletniciri josnice şi ruşinoase, care nu-l fac să-şi vină în fire, ca fiul risipitor, şi nu-l întorc pe calea mântuirii, ci îi desăvârşesc pieirea, cea vremelnică şi cea veşnică!

(Să ne aducem aminte de vameşul Zaheu.) Iisus a intrat în Ierihon şi trecea prin oraş. Şi iată că un oarecare Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, căuta să-L vadă pe Iisus, să vadă cine este. Nu putea vedea din spatele mulţimii, pentru că era mic de statură. Atunci, alergând înainte, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că Iisus urma să treacă pe acolo.

Când ajunse în acel loc, Iisus, privind în sus, îl văzu şi îi spuse: Zaheu, coboară mai repede, căci astăzi trebuie să fiu în casa ta”. El coborî degrabă şi îl primi cu bucurie”. Şi văzând lumea acestea, a început să cârtească şi să murmure, că Iisus a intrat la un om păcătos. „Iar Zaheu, stând, i-a spus Domnului: Iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Iar Iisus a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 1-10).

Cine este Zaheu? „Mai marele vameşilor”. Obişnuita antiteză dintre vameşul smerit şi mândrul fariseu ne întunecă adesea în minte caracteristicile reale ale acestor două tipuri de personaje.

Dar, ca să înţelegem corect Evanghelia, trebuie să ni-i imaginăm cu claritate. Fariseii erau într-adevăr drepţi. Dacă, pe buzele noastre, numele de „fariseu” sună ca o ocară. În zilele lui Hristos şi în primele decenii ale creştinismului nu era aşa. Dimpotrivă, Sfântul Apostol Pavel declară triumfător în faţa iudeilor: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei” (Fapt. 23, 6).

Apoi tot el le scrie creştinilor, fiilor săi duhovniceşti: „Sunt din neamul lui Israel, din seminţia lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu” (Fii. 3, 5). Şi în afară de Sfântul Apostol Pavel, mulţi alţi farisei au devenit creştini: Iosif, Nicodim, Gamaliel.

Fariseii (în ebraica veche, „perusim”, în aramaică, „ferisim”, ceea ce înseamnă „alţii”, „separaţi”) erau râvnitori ai Legii lui Dumnezeu. Ei „se odihneau în Lege”, adică meditau la ea necontenit, o iubeau, se străduiau să o împlinească întocmai, o propcvăduiau, o tâlcuiau.

Rostul demascărilor repetate a fariseilor pe care le face Domnul este de a-i preveni că toată nevoinţa lor, toate silinţele lor cu adevărat bune, ei le compromit în ochii lui Dumnezeu, le fac de nimic şi astfel îşi capătă osândă, iar nu binecuvântare de la Dumnezeu, datorită înălţării cu duhul, din pricina faptelor de dreptate pe care le săvârşesc, a orgolioasei păreri de sine şi ce este mai grav, a osândirii aproapelui - pentru care îl avem ca exemplu grăitor pe fariseul din pildă, care spunea: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18, 11).

Dimpotrivă, vameşii erau cu adevărat păcătoşi, încălcători ai legilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Vameşii erau cei ce strângeau birurile de la evrei pentru romani. Să nu uităm că evreii, cunoscându-şi bine situaţia de excepţie de aleşi ai lui Dumnezeu, erau vestiţi prin faptul că „Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi” (In. 8, 33).

Iar acum, în urma ştiutelor evenimente istorice, ei s-au trezit subjugaţi, înrobiţi de poporul mândru şi brutal, „de fier”, al păgânilor romani. Şi jugul acestei înrobiri se îngreuna tot mai mult şi devenea tot mai apăsător.

Semnul cel mai simţit şi mai grăitor al subjugării şi al supunerii evreilor de către romani era plata către cuceritorii lor a tot felul de biruri şi dajdii. Pentru evrei, ca şi pentru toate popoarele antichităţii, plata birurilor era în primul rând un semn al supunerii. Iar romanii, neavând nici un fel de scrupule faţă de poporul cucerit, le pretindeau cu brutalitate şi neînduplecare atât birurile hotărâte, cât şi altele suplimentare.

Desigur că evreii plăteau cu ură şi cu dispreţ. Nu degeaba, dorind să-L compromită pe Domnul în faţa poporului Său, cărturarii îl întrebau: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” (Matei 22,17). Ei ştiau că, de Hristos va răspunde că nu, va fi uşor de învinuit în faţa romanilor, iar dacă va răspunde da, atunci va fi compromis definitiv în ochii poporului Său.

Atâta vreme cât romanii cârmuiau Iudeea prin intermediul domnitorilor locali, de felul lui Irod, Arhelau, Agripa şi alţii, această supunere faţă de Roma şi în particular, obligativitatea plăţii birurilor se îndulcea pentru iudei prin faptul că ei se supuneau nemijlocit domnitorilor lor, cărora le plăteau tributul, iar aceia, la rândul lor, se supuneau şi plăteau Romei.

Dar exact cu puţină vreme înainte de începerea propovăduirii Mântuitorului, s-a produs o schimbare în sistemul de conducere a Iudeii. Recensământul general, legat de evenimentul Naşterii lui Hristos, a fost primul pas pentru instaurarea tributului individual pentru toţi supuşii romani ai acestei regiuni, în anul 6 sau 7 după Naşterea lui Hristos, după înlocuirea lui Arhelau, când a fost introdusă dania personală pentru toţi locuitorii Palestinei, iudeii au răspuns la aceasta cu revolta fariseului Sadoc şi a lui Iuda Galileianul (vezi Fapt. 5, 37) şi cu mare greutate reuşi Arhiereul Iazar să liniştească atunci mulţimea.

În locul domnitorilor locali, au fost numiţi la conducerea Iudeii şi a regiunilor învecinate procuratori romani. Pentru o mai eficientă colectare a tributului, romanii au apelat la un institut al vameşilor, existent deja de multă vreme la Roma. Dar, în timp ce la Roma şi în întreaga Italie vameşii se recrutau din respectabila pătură socială a călăreţilor, în Iudeea romanii erau nevoiţi să recruteze vameşi din renegaţii societăţii, din iudeii care acceptau să treacă în slujba lor şi să-şi constrângă confraţii la plata daniilor.

Acceptarea unei asemenea slujbe era coreiată cu cea mai profundă decădere morală. Ea era legată nu numai de trădarea naţională ci, în primul rând, de cea religioasă: ca să devii armă de înrobire a poporului ales de Dumnezeu de către nişte păgâni primitivi, trebuia să te lepezi de făgăduinţa lui Israel, de sfinţii lui, de speranţele lui, mai ales că romanilor nu le păsa de suferinţele sufleteşti ale agenţilor lor: acceptând această funcţie, vameşii trebuiau să facă jurământ păgânesc de credinţă împăratului şi să aducă jertfă păgânească spiritului său (geniului împăratului).

Desigur că vameşii, strângând biruri de la fraţii lor de acelaşi sânge, nu urmăreau numai interesele Romei. Dar, urmărindu-şi scopurile egoiste, îmbogăţindu-se pe spinarea confraţilor înrobiţi, ei îngreunau şi mai mult, insuportabil de mult, jugul asupririi romane.

Iată cine erau vameşii, iată de ce erau înconjuraţi de ură îndreptăţită şi de dispreţ, ca trădători ai poporului lor, trădători nu ai unui neam oarecare, ci ai celui ales, arma lui Dumnezeu în lume, unicul popor prin care lumii îi putea veni renaşterea şi mântuirea.

Toate acestea se referă în cel mai înalt grad la Zaheu, întrucât el nu era un vameş de rând, ci mai marele vameşilor - arhitelonis. Fără îndoială că le făcuse pe toate: adusese jurământ păgânesc şi jertfa păgânească, îi jupuia fără milă de dăjdii pe confraţii săi, le mai şi mărea birurile în interesul lui propriu. Şi deveni, cum mărturiseşte Evanghelia, un om bogat.

Desigur că Zaheu înţelegea bine că pentru el erau pierdute toate aşteptările lui Israel. Toate cuvintele pronunţate de prooroci, îndrăgite din copilărie, la auzul cărora fremăta de bucurie orice suflet credincios din vremea Vechiului Legământ, „cunoscător al strigătului proorocesc”, nu erau pentru el. El era trădătorul, un renegat. El nu avea parte în Israel. Şi iată că ajung până la el zvonuri că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, în sufletele credincioase se aprind, fremătător, speranţe pline de bucurie.

Cum va reacţiona la aceasta Zaheu?

Pentru el, personal, venirea lui Mesia este o catastrofă, înseamnă că stăpânirea romană se sfârşeşte şi desigur că biruitorul Israel se va răzbuna pe el pentru pierderile suferite din cauza lui, pentru jignirile şi strâmtorările pe care i le-a pricinuit.

Dar chiar dacă nu este aşa, căci - după mărturia proorocului - Mesia vine drept, biruitor şi smerit (Zah. 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va aduce decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Dar poate că nu e tocmai aşa. Poate că noul prooroc nu e deloc Mesia. Nu toată lumea crede în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi în particular, ai lui Zaheu - fariseii şi cărturarii - nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu vrea să rămână ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească, să se lămurească cu certitudine cine este El. Şi Zaheu doreşte ca proorocul (…) care trece pe lângă el să fie cu adevărat Mesia Hristosul. El doreşte să strige, împreună cu proorocii: „O, dacă ai desface cerurile şi ai coborî!” - chiar dacă asta ar însemna o catastrofă de moarte pentru el, Zaheu.

Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat durerile noastre”.

Şi dacă s-a ivit ocazia de a-L vedea, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. Pentru el personal, pentru Zaheu, biruinţa lui Mesia înseamnă dezastru şi moarte. Dar el nu se gândeşte la asta. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii.

Şi iată că Hristos trece pe lângă el. El este înconjurat de mulţime. Zaheu nu poate să-L vadă, fiind mic de statură. Dar setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el - un om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman - neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale şi se suie în copac, într-un smochin - un sicomor, care crescuse în cale.

Şi ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel - Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iubirea vede ceea ce nu îi este accesibil ochiului indiferent sau duşmănos. Iubind dezinteresat chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci.

Domnul a văzut că iubirea arzătoare pentru Sfântul lui Israel, neîntunecată câtuşi de puţin de vreun interes personal, a acestei inimi de trădător, poate să-l renască şi să-l înnoiască. Atunci răsună glasul dumnezeiesc: ,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Şi renaşterea morală, mântuirea, înnoirea au venit la Zaheu şi la toată casa lui.

Fiul Omului a venit cu adevărat să-i caute şi să-i mântuiască pe cei pierduţi. „Doamne, Doamne şi noi Te-am trădat odinioară, ca Zaheu, pe Tine şi lucrarea Ta, ne­am lipsit de partea noastră din Israel, ne-am trădat aşteptările! Dar, chiar de-ar fi întru ruşinarea noastră şi a celor ca noi, vie împărăţia Ta, biruinţa Ta şi sărbătoarea Ta! Ca să nu-şi bată joc vrăjmaşii Tăi de moştenirea Ta! Chiar dacă venirea Ta ne va aduce pieire şi osândă, după cum merităm pentru păcatele noastre, vino, Doamne, vino degrabă! Dar dă-ne să vedem, măcar de departe, biruinţa adevărului Tău, chiar dacă nu vom izbuti a-i fi părtaşi! Şi pomeneşte-ne, mai presus de aşteptările noastre, cum l-ai pomenit odinioară pe Zaheu!”.

Sfântul Clement Romanul relatează că, ulterior, Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero.

Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să îl pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său, soseşte Zaheu, eliberat de harul Domnului nostru Iubitor de oameni şi îi aduce Romei nu blestem, ci binecuvântare, dându-şi pentru aceasta chiar propria viaţă.

Sursa: Doxologia

Sfântul Maxim Mărturisitorul ‒ drumul spre sfințenie

| | | 0 comments

Născut în secolul al VI-lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul alege să părăsească viața obișnuită pentru calea monahală, după ce profesează pentru o perioadă scurtă ca prim secretar al împăratului Heraclie. Nu doar că se călugărește, ci ajunge să stareț al Mănăstirii Hrisopoli, refugiindu-se în Africa în timpul invaziei persane. Sfântul Maxim a luptat împotriva eresurilor lui Pyrrhus, fostul patriarh al Constantinopolului, și ale susținătorilor acestuia, care credeau și promovau ideologia monotelită, a unei singure firi a lui Hristos. Din Africa, Sfântul Maxim a ajuns la Roma, pentru a-l convinge pe Papa Martin I să convoace sinodul de la Lateran, condamnându-i pe monoteliți, iar cei doi au devenit victime ale decretului.

Sfântul Maxim a fost arestat, ca și ucenicul său, și au fost aduși la Constantinopol pentru judecată. Cuviosul Maxim a fost exilat în Turcia, iar după un an a fost reaudiat, dar pentru că a refuzat să retracteze, a fost mutat la Perberis. Aduși din nou la audieri, Sfântul Maxim și ucenicul său Atanasie, precum și Anastasie, apocrisiarul roman, au refuzat să se alinieze monoteliților, așa încât le-au fost tăiate limba și mâna dreaptă și au fost trimiși pe coasta de răsărit a Mării Negre, loc în care Sfântul Maxim a stat până ce a trecut la cele veșnice, la vârsta de 82 de ani, bolnav fiind. Multe minuni au fost săvârșite prin mijlocirea și rugăciunile lui.

Teolog desăvârșit, Sfântul Maxim a lăsat o vastă lucrare ce cuprinde exegeză biblică, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică și poezie.

Sursa: Doxologia

Viaţa pentru societate - Sfântul Teofan Zăvorâtul

joi, 19 ianuarie 2017

| | | 0 comments
Autor: Gdelarco

Se spune câteodată: „Dumnezeu l-a creat pe om pentru societate”. Această idee trebuie puțintel corectată: omul a fost zidit pentru împărtăşirea cu Dumnezeu, acesta este scopul lui principal. Tocmai de aceea, când omul a căzut de la Dumnezeu, Fiul lui Cel Unul-Născut a binevoit a Se pogorî pe pământ ca să-l unească iarăşi cu Dumnezeu. Iată ce însemnată şi indispensabilă este această împărtăşire! Dar întrucât pentru a intra în această împărtăşire şi a se întări în ea omul are nevoie să trăiască un scurt răstimp pe pământ, iar aici îi este greu să trăiască singur, i s-a dat penttru o vreme şi atracția spre viaţa socială - nu ca un lucru principal, ci ca o anexă, alături de alte înclinări ce ţin de viaţa pământească. Sălaşul tuturor acestora este în suflet – dar duhul nu este pâmântesc. Ca atare, când el prinde putere, înăbuşă glasul cerinţelor pâmânteşti şi rupe toate legăturile ce ţin sufletul şi de care sufletul nu se poate desface singur. Omul se simte atunci uşurat şi în largul său: este în elementul său. Vai societăţii unde viaţa socială e scop în sine! Atunci se deplasează centrul real şi încep tulburarea și neorânduiala.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, „Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor”, Ed. a-2-a, Vol. 1, Editura Sofia, Bucureşti, 2007

Cine nu-și cunoaște rănile și patimile nu știe cine este

| | | 0 comments

Când cineva, auzind cuvântul lui Dumnezeu, va lupta și va lepăda lucrurile vieții și legăturile lumii și va respinge toate plăcerile trupești, dezlegându-se de acestea, atunci, stăruind în Domnul și ocupându-se cu El, va putea cunoaște că este înlăuntru, în inimă, altă luptă și altă potrivnicie ascunsă și alt război al gândurilor și al duhurilor răutății și altă înfruntare îi stă înainte. Și astfel va putea, rămânând și chemându-L pe Domnul, cu credință neîndoită și cu multă răbdare, și așteptând de la El ajutorul, să dobândească acea izbăvire dinlăuntru din legăturile, îngrădirile și întunericul duhurilor răutății care sunt lucrările patimilor celor ascunse.

Dar acest război poate fi oprit numai prin harul și puterea lui Dumnezeu. Prin sine însuși este cu neputință să se izbăvească cineva de potrivnicia și înșelarea gândurilor și patimilor nevăzute, este cu putință numai să se opună și să reziste și să nu se învoiască cu ele. Iar dacă în cele văzute cineva este ținut de lucrurile lumii acesteia și este stăpânit de felurite legături pământești și este purtat de patimile răutății, nici nu știe că este altă luptă și alt război înlăuntru. Când cineva se ridică la luptă și se dezleagă de toate legăturile cele văzute lumești și de lucrurile materialnice și de plăcerile trupești și începe să stăruiască în Domnul, deșertându-se pe sine de lumea aceasta, atunci va putea cunoaște înșelarea patimilor sălășluită înlăuntru și războiul cel dinlăuntru și legăturile cele dinlăuntru.

Iar dacă nu se va lepăda de lume, luptând, și nu se va dezlega de toate poftele pământești din toată inima și nu va vrea să stăruiască în Domnul pe de-a-ntregul, nu va cunoaște lupta ascunsă a duhurilor răutății și patimile ascunse ale răutății, ci este străin de sine, ca unul care nu-și cunoaște rănile și patimile, avându-le ascunse și ignorându-le pe ele, fiindcă este legat în cele văzute și este ținut de voie în lucrurile lumii.

(Sfântul Macarie, Cuvinte duhovicești, Editura Doxologia)

Sursa: Doxologia

Îngerul omului şi răsplata faptei bune / Din înţelepciunea poporului român

miercuri, 18 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Era odată o femeie, care rămăsese văduvă cu trei copii şi nu avea de la bărbatul ei răposat decât 10 galbeni de aur pentru ea şi câte 10 pentru fiecare copil. Trăiau în bună armo­nie, cu frică de Dumnezeu şi în faceri de bine.
După ce isprăvi armata, feciorul cel mare ceru binecuvân­tarea mamei sale ca să-i dea cei 10 galbeni lăsaţi moştenire de la tatăllui şi să plece la târg să facă negustorie cinstită. Mama îi îngădui.
Pe drum spre târg, în spatele unei biserici, feciorul aude, buf! buf! Ce era? Un turc cu un ciomag în mână bătea cât pu­tea pământul unui mormânt proaspăt din cimitir.
- Ce faci omule? zise feciorul.
- Ce să fac, răspunse turcul, iacă hoţul ăsta de Român, mi-e dator 10 galbeni de aur şi până să mi-i dea a murit. Acum bat şi eu mormântul lui ca să mă pomenească şi mort.
- Nu-l bate, măi omule, că e păcat să n-aibă odihnă bietul creştin nici în mormânt. Ia mai bine de la mine 10 galbeni de aur şi vezi-ţi de treabă. Turcul, mulţumit, luă banii şi plecă nu­maidecât.
Flăcăul, mulţumit ca a putut face un bine, aşa cum îl învăţaseră părinţii lui, aranjă frumos pământul de pe mormânt, puse şi câteva flori, se înapoie acasă, povesti mamei sale întâmplarea şi, la rugămintea feciorului, mama îi dădu cei 10 galbeni de aur ai ei, ca fiul să facă negustorie cu cinste şi demnitate.
În drum spre târg, feciorul întâlneşte un băieţaş isteţ, care s-a învoit slugă la fecior. Ajunşi în târg, sluga ceru câţiva gal­beni ca să se ocupe de negustorie cât timp se va odihni stăpâ nul său după oboseala drumului. După câteva ceasuri de odih­nă se trezeşte flăcăul cu sluga care negustorise galbenii şi mai câştigase încă 30.
Şi aşa, zi de zi, flăcăul, cu ajutorul slugii ajunse mare bogă­taş, dar cu credinţă în Dumnezeu şi cu multe faceri de bine.
Când împlini 24 de ani, feciorul, care era foarte chipeş, a fost sfătuit de slugă să se însoare, dar cu cine credeţi? Cu fata împăratului.
- Ce măi băieţaş, zise el, tocmai tu ţi-ai găsit să râzi de mine?! Am auzit că toţi care au peţit fata împăratului, toţi şi-au pier­dut viaţa, căci fata este vrăjită şi peţitorul care trebuie să doarmă în camera fetei este mâncat de un şarpe mare care trăieşte în stomacul fetei; când fata stă noaptea de vorbă cu peţitorul, iese şarpele din ea şi-l omoară pe viitorul mire. Cu toate că fata împăratului e ca o zână de frumoasă şi bună ca o pâine caldă, nu poate scăpa de şarpele blestemat.
- Stăpâne, nu te-am învăţat eu totdeauna de bine?! Atunci ascultă-mă. Când vei fi în camera fetei, tu să te apropii mult de ea, să te închini, cu gândul la DUMNEZEU şi să ţipi aşa de tare, încât fata se va speria, va deschide gura şi şarpele va ieşi; cum va scoate capul să i-l retezi cu paloşul care se află lângă patul fetei.
Aşa a făcut feciorul, a reuşit şi a zis Împăratul: să facă nunta. Dar înainte de nuntă a vrut feciorul să plătească slugii pentru anii care a fost servit, dar sluga susţinea că a fost plătită cu 10 galbeni de aur, cu câţiva ani în urmă. Feciorul, uimit, întrebă pe slugă:
- Dar cine eşti?
- Eu, cine să fiu altul decât îngerul creştinului îngropat în cimitir, când l-ai scăpat de turcul care bătea cu ciomagul mor­mântul. Ai făcut o faptă bună şi pentru asta ţi-am slujit cu credinţă atâţia ani.
Îngerul se înălţă într-o lumină lină în văzduh, iar lumea rămase uimită. Povestea vrea să ne spună, cât poate FAPTA BUNĂ.
Dumnezeu întoarce omului după faptele lui şi se poartă cu fiecare, după purtarea lui. (Iov 34, 11)

Autor: C. Rădulescu Codin

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011

Cum să-I plac lui Dumnezeu?

marți, 17 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

 (Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, cap.2, în Filocalia, vol. I, p. 17)

Sursa: Doxologia

Să cunoaştem adevărul cu ajutorul Crucii lui Hristos

luni, 16 ianuarie 2017

| | | 0 comments

Mulţi vor veni în numele Meu zicând: eu sunt Hristos. (Matei 24, 5)

O veche legendă vorbeşte despre o întâmplare ciudată din viaţa Sfântului Martinian. Odată, în timp ce se străduia să înveţe cu sârg citind din Sfânta Scriptură a auzit o bătaie în uşă. „Intră” a zis călugărul. Deschizându-se uşa, i-a apă­rut în faţă un necunoscut chipeş cu o privire de vultur, îmbrăcat în straie de prinţ. „Tu cine eşti?”, l-a întrebat Sfântul Martinian. „Sunt Hristos”, i-a răspuns necunoscutul.
Vocea poruncitoare şi privirea semeaţă a neaşteptatului musafir nu l-au tulburat pe smeritul monah. Aruncând asu­pra lui o privire stăruitoare, l-a întrebat calm: „Unde îţi sunt rănile, urmele cuielor cu care ai fost răstignit?” Observase că acestea lipseau. Ţinuta princiară, îmbrăcămintea bogată a necunoscutului contraziceau aşa-zisa lui identitate. Sem­nele răstignirii lipseau de pe mâinile lui dichisite, cu dege­tele pline de inele cu pietre preţioase.
Vădindu-i-se minciuna, descoperindu-i-se reaua intenţie, Satana - căci nimeni altul decât el fusese - s-a făcut ne­văzut îndată din chilie.
Putem trage învăţăminte şi astăzi din această istorioară. Multe lucruri din zilele noastre ne sunt prezentate ca fiind „ale lui Hristos”. Cum am putea recunoaşte adevărata credinţă, cum am putea să ne orientăm în nenumăratele „şcoli” şi „doc­trine” care urmăresc să înlocuiască tot ce am moştenit şi a fost recunoscut drept sfânt, din vechime? Cuviosul monah a rezol­vat această problemă, căutând semnele răstignirii într-o apari­ţie în care nu exista decât o iluzorie slavă omenească.
Fără moartea pe cruce a Mântuitorului, fără jertfa Sa răs­cumpărătoare, Evanghelia n-ar avea nicio putere. Crucea lui Hristos este temelia şi centrul din care iradiază lumina păcii, bucuriei şi speranţei. Tot ceea ce nu poartă urmele Mântuitorului răstignit, tot ceea ce nu este pătruns de duhul Crucii, ceea ce contrazice învăţătura Evangheliei, nu-I poate fi atribuit lui Hristos, nu-I aparţine, nu vine de la Dumne­zeu. „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci puneţi duhu­rile la-ncercare, dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008