Harul lui Dumnezeu are măreţie - Stareţa Macrina Vassopoulos

Când te gândeşti ce frumuseţe avem! Ce frumuseţe avem în Mă­năstire! Iar noi cum trebuie să fim în Mănăstire? Să zboare inima noastră, să zboare. Să nu cârtim şi să nu „concureze” una cu alta; toţi să slujim pentru dragostea lui Hristos. Trebuie să ne ostenim pentru a-L vedea pe Hristos. Aşa cum făceau Sfinţii care se sculau noaptea şi luau rufele bolnavilor şi le spălau, apoi umblau toată noaptea şi-i slu­jeau pe bolnavi, pe săraci. Şi asta pentru că înlăuntrul lor aveau dumnezeiasca dragoste. Dacă nu ne ostenim, nu-L dobândim pe Hristos. Adică este trebuinţă de silire, fără numai dacă vreuna este bolnavă şi nu poate. Cum îşi aşterne cineva, aşa va dormi. A lucrat ore suplimen­tare? Mai mult va lua. Pe cel care se osteneşte nu-l va lăsa Dumnezeu. Îi umple cufărul cu bani, îl umple cu virtuţi. Şi toate acestea le va lua cu el atunci când va merge la Cer. Ce frumos! Nu se osteneşte cineva nici pentru Stareţă, nici pentru Stareţ, ci pentru Maica Domnului. Dacă se va gândi că o face pentru Maica Domnului, nu numai că o va face din toată inima, cu râvnă, ci va linge cu limba pardoseala întregii Mănăstiri. Câtă bucurie are atunci Maica Domnului! Mult se bucură. Rânduială şi ordine. Ce lucru frumos! Şi toate acestea sunt răsplătite de Maica Domnului. Cel ce face primeşte mult Har. Iar când face fie­care lucru cu smerenie, spune: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere şi fac. Acesta nu este al meu, ci al lui Dumnezeu. Şi pentru fie­care osteneală pe care o depune, Dumnezeu îl răsplăteşte. Pe nimeni nu lasă nerăsplătit. Ne plăteşte cu dărnicie. Acum însă nu le vedem, ci le vom vedea în Cer. De pildă, la cea care se osteneşte mai mult în ascultarea sa vom merge două-trei s-o ajutăm, ca să nu se revolte su­fletul ei. Să avem promptitudine una faţă de cealaltă.

Omul când are Rugăciunea, nu se poate manifesta nici prin stri­găte, nici prin gesturi şi schimonoseli. Harul lui Dumnezeu, care lucrează în sufletul său, îl face blând, smerit şi cu inima zdrobită. Dar fiindcă uităm să rostim Rugăciunea, ne mâniem şi vorbim în deşert. Când omul are Rugăciunea în inima sa, simte o dulceaţă care nu se poate descrie. Oare, a avea o caramelă în gură şi a simţi mereu dulceaţa ei, este la fel cu a vorbi în deşert? Cel care rosteşte Rugăciunea mănâncă altă hrană, se hrăneşte cu altceva, cu Harul lui Dumnezeu. Dar el este alungat de vorbirea în deşert. Mai ales văicăreala şi discuţiile curmă comuniunea cu Dumnezeu, şi astfel vine tulburarea şi nerăbdarea. Uneori se înfurie una şi-i spune ceva alteia, iar aceea, împovărată fiind de gândurile ei şi străduindu-se să se elibereze de ele, când se mai împovărează şi de către cealaltă, atunci se răspândeşte răul şi nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Apoi se revoltă în sufletul ei şi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place şi nicăieri nu mai poate afla odihnă. De aceea, este trebuinţă să avem smerenie în suflet. Când ne smerim, atunci ne mântuim. Prin smerenie Dumnezeu ne va da mult Har. Prin Rugăciune, cel ce o lucrează primeşte dumnezeiasca mângâiere şi trăieşte măreţii cereşti.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că omul trebuie şi aici să simtă dumnezeiescul Har, pentru ca să-L vadă în Cer pe Dumnezeu. Avem toate mijloacele şi de aceea trebuie să ne nevoim, să ne desfatăm de Dumnezeu. Mănăstirea are o frumuseţe deosebită. Oamenii care vin aici simt o mireasmă duhovnicească. Nu ştiu dacă o simţiţi şi voi în inimile voastre. Multă frumuseţe are. Oriunde s-ar întoarce cineva, mireasmă, oriunde ar merge, mireasmă ca de flori. Când omul are pe Dumnezeu înlăuntrul sufletului său, când desparte cele bune de cele rele şi le aruncă pe cele rele din sufletul său, atunci crede că peste tot sunt flori. Şi spune: „Aici sunt violete? Dincolo, zambile? Aa, aici sunt crini? Şi mai încolo busuioc?” Când se face pregătirea pentru Ierusalimul de sus, sufletul simte Mănăstirea ca un Rai pământesc. Şi adună una şi alta, de aici şi de dincolo, nevoinţa, mâhnirea, răbdarea şi hai!, sufletul pleacă. Îşi ia sacul plin şi pleacă plin de bucurie. Ce nevoie mai are? Nici de moarte nu se mai teme, nici de trăsnete, nici de bombardamente, de nimic nu se mai teme. Şi asta pentru că sufle­tul este gata şi zice: „Hristoase al meu, Te-am odihnit, acum ia-mă!”

Când cineva merge la ascultarea sa şi nu răspunde împotrivă, ci spune „Să fie binecuvântat” şi „Iertaţi!” simte fericire. Nici întris­tare, nimic... Devine un om liber. Se face aşa cum spun mirenii când vin la noi: „Ce frumos! O bucăţică de Rai e aici”. Şi aşa este. Nu-şi dă seama dacă este aici pe pământ, pentru că, atunci când cineva are contemplaţia duhovnicească, vede Cerul. Aşa le măreşte Dumnezeu. Face mintea în întregime lumină, în întregime bucurie. Priveşte o floare mică, însă el o vede mare. Dumnezeu îi face mintea atât de luminată, încât spune: „Sunt în Rai”. Nu-i lipseşte nimic, nici pe pă­mânt, nici în Cer. Dar când mereu ne văicărim, vorbe-ncolo, vorbe-ncoace, pălăvrăgeală, ba una, ba alta, pleacă Dumnezeu din sufletul nostru şi de aceea nu aflăm odihnă nicăieri şi vedem greşelile altora. Când avem în mintea noastră grija cum să ne bucurăm de Mirele nostru, cu ce ne va împodobi, ce ne va da, devenim ca şi copiii cei mici, care spun: „Ce daruri ne va aduce tatăl nostru acum? Ne va aduce fus­tiţe, ne va aduce aceea sau cealaltă?” Aşa cum fac copiii cei mici şi aşteaptă ca tatăl lor să le aducă diferite mărunţişuri, tot astfel simte şi sufletul. Ca un copil mic Îl vede pe Tatăl lui cum îi aduce daruri. Şi iată, încărcat cu daruri, Hristos îţi spune: „Vino, copilaşul meu, întinde-ţi mâinile, întinde-ţi poala şi primeşte-le! Toate sunt ale tale. Eu ţi le dăruiesc”. Câtă bucurie! „Dulceaţă vrei? Ţi-o voi da. Schimbare lăuntrică vrei? Ţi-o voi da. Fericire vrei? Ţi-o voi da. Flacără dumnezeiască şi desfătare duhovnicească, încât să nu le poţi suporta? Ţi le voi da. Şi ce oare nu-ţi pot da?” Nu este frumos să trăiască astfel în Mănăstire? Nu există o viaţă mai înaltă. Va spune: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să lucrez pentru Tine, căci nu am făcut nimic pentru Tine. Dă-mi ani, dă-mi sănătate, dă-mi aripi ca să zbor spre Tine”. Însă noi, prin văicăreală, îndepărtăm Harul lui Dumnezeu, Care vine şi se apropie de noi. Alungăm Harul lui Dumnezeu şi Dumnezeu plea­că Lenevia noastră lăuntrică le face pe toate grele şi anevoioase. „S-o facă aceea, de ce s-o fac eu?”, ne spune gândul.

Ah, ce frumos este să trăiască cineva în raiul pământesc, să se bucu­re şi să se veselească! Face aripi omul, se bucură şi se veseleşte. Credeţi-mă! Şi spun: „Dumnezeul meu, dăruieşte-mi sănătate; fă-mă aşa cum eram mai înainte, când nu băgăm seama de mine însumi, ca să le fac pe toate”. Dar mă gândesc că dacă le voi face pe toate, voi zăcea la pat şi cine ştie ce necaz şi ce rău vă va ajunge. De mine nu ţin seama, dar pe voi nu vreau să vă ostenesc. Înlăuntrul meu zboară ceva, un porumbel zboară; vreau să zbor şi să le fac pe toate, dacă aş putea. Nu o spun pentru a mă făli, ci o spun spre slava lui Hristos. De aceea sănătatea este pentru om lucrul cel mai de preţ; să facă cineva toate ostenelile şi să-L vadă pe Dumnezeu. În mijlocul ostenelii este Dumnezeu. În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are măreţie.

Sursa: Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim. Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015