Autor:
Vincenţiu Dascălu
Maica
Maria nu a fost „o sfântă dacă sfinţenia (şi mai ales
sfinţenia monahală) se caracterizează prin «nepătimirea»
Părinţilor deşertului, a marilor anahoreţi sau prin contemplaţie,
ori chiar şi numai printr‑o mare puritate morală. Tinereţea
ei nu a fost scutită de patimă. Poate că toată viaţa ei a fost o
patimă, dar o patimă străbătută de iubirea primită de la
Hristos. (...) Dar, din făptura ei complexă şi trupească,
servindu‑se de patimile ei ca de un material preţios, menit să
fie lămurit în focul încercării, Dumnezeu a degajat icoana simplă
şi curată pe care Biserica şi noi înşine o păstrăm cu evlavie
despre Maica Maria: nu o palidă schiţă, ci imaginea plină de sens
a unei făpturi vii, care se desăvârşeşte dându‑şi liber
viaţa pentru prietenii săi.” (Elisabeth Behr‑Sigel) Un
portret care poartă nu doar semnătura uneia dintre vocile majore
ale Ortodoxiei occidentale de secol XX, dar şi precizează esenţa
unui tip de asumare a vieţii creştine de care suntem astăzi atât
de aproape.
Copilăria,
căsătoria, primele versuri…
Născută
la Riga, la 8 decembrie 1891, în familia Sofiei de Launay şi a
magistratului Iuri Pilenko, Elizaveta (numele primit la naştere de
către Maica Maria) are parte de una dintre acele copilării ce se
înalţă pe întreaga savoare a desluşirii lumii în cele mai calde
şi seducătoare nuanţe. Verile pe proprietatea familiei, la Anapa,
la ţărmul Mării Negre. Iarna la Sankt Petersburg, în locuinţa
somptuoasă a mătuşii sale, bucurându-se de atenţia oaspeţilor
dintre care cel dintâi este Constantin Pobedonosţev, procuror al
Sfân- tului Sinod, fost profesor al ţarilor Alexandru al
III-lea şi Nicolae al II-lea, cu care Elisabeta poartă dialoguri
prelungite. Căci nu temele sunt cele care lipsesc la 11 ani, şcoala,
din 1902 liceul din Novorossiisk, este ea însăşi parte a acestui
cerc, energia, curiozitatea şi răspunsurile frecvent surprinzătoare
definind-o pe deplin. Dar „vârsta de aur” nu va dura. Fascinaţia
Elizavetei faţă de mişcarea socialistă, ce determină
îndepărtarea de foştii prieteni, moartea în 1906 a tatălui,
stabilirea definitivă la Sankt Petersburg şi astfel pierderea în
mod simbolic a Anapei, problemele financiare ale familiei, implicarea
în dezbaterile momentului, studiile la Institutul de studii
superioare pentru femei Bestuiev, demersurile de culturalizare a
muncitorilor interesaţi, în mare măsură, de aspecte mai
pragmatice ale vieţii, contribuie la transformarea Elizavetei.
Rezultatul – casătoria,
în 1910, cu Dimitri Kuzmin-Karavaiov, publicarea primului volum de
versuri, Cioburi scite, omagiu adus anilor petrecuţi la Anapa,
divorţul, un an mai târziu, datorat implicării totale a Elizavetei
în viaţa saloanelor culturale ale Capitalei. Această risipire,
trăire în ritmul unei revoluţii permanente, transformării
cauzelor celor din jur în priorităţi ce ascund existenţa unei
vieţi personale îl nemulţumesc profund pe Dimitri Kuzmin, apropiat
de cercurile romano-catolice, confesiune la care, curând după
divorţ, se converteşte, părăsind Rusia pentru a studia teologia
la Roma unde va ocupa postul de preot al Colegiului Russicum.
Academia
duhovnicească, apoi… Partidul socialist
Un
gest similar întreprinde şi Elizaveta, solicitând Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Ruse dispensa pentru a studia la
Academia duhovnicească din Sankt Petersburg. Contactul cu medii
sociale diferite, consecinţele măsurilor guvernamentale, sărăcia
celor umili, apatia nobililor, expresiile anarhismului sunt
avertismente ale unei confruntări apropiate în care tinerei i se
pare evident că nu sunt şanse să mai existe învingători şi
învinşi. Anul 1917 îi confirmă scenariul. De aceea nu ezită să
se înscrie în Partidul socialist-revoluţionar, atrasă de
programul său social. Atenuarea prăbuşirii Rusiei vechi şi
reconstruirea pe baze echitabile a noii lumi i se par obiectivele
esenţiale. La 7
noiembrie, când prin lovitura de stat bolşevică procesul este
deturnat, se refugiază la Anapa cu intenţia de a restabili situaţia
din teritoriu. Proiectele sale sunt primite cu încredere. Este
aleasă consilier municipal, apoi primar al Anapei. Terenurile
proprietăţii sale le împarte pentru ridicarea şcolii şi pentru
construirea de locuinţe. Pentru soluţionarea problemelor locale nu
ezită să colaboreze cu oficialităţile regionale şi centrale ale
noului regim, profitând de fascinaţia exercitată de imaginea
femeii-bărbat. Izbucnirea războiului civil o sileşte să
demisioneze considerând că nu mai este în măsură să protejeze
interesele
comunităţii. Devine emisar al localnicilor pe lângă autorităţile
de la Moscova. Este arestată în câteva rânduri de ambele tabere.
De
fiecare dată este eliberată în urma lipsei de probe, dar mai ales
datorită unei dârzenii intimidante.
A
doua căsătorie
În
martie 1918 are loc o ultimă arestare, la Anapa. În urma pledoariei
obţine nu doar eliberarea, dar şi cererea în căsătorie a
preşedintelui tribunalului, Danilo Skobţov. Acceptarea este urmată
de naşterea primului fiu, Iuri. Noua familie se confruntă cu toate
ameninţările ce definesc situaţia Rusiei. De aceea, în 1920,
Elizaveta, împreună cu fiica din prima căsătorie, Gaia, şi cu
mama sa, se îndreaptă către Tbilisi. Condiţiile de viaţă sunt
la fel de aspre. Aşa încât se îmbarcă pentru Constantinopol. Pe
navă se naşte a doua
fiică, Anastasia. Ajunşi în capitala otomană, după câteva luni
se pregătesc din nou de drum. De data asta către Serbia. Apoi către
Franţa. La Paris sunt întâmpinaţi de prieteni.
Şi de perpetuarea, în forme noi, a problemelor economice. Singurul
sprijin – entuziasmul Elizavetei pentru care realizarea produselor
de artizanat, dezinfectarea apartamentelor, îngrijirea copiilor şi
bătrânilor nu implică decât aceeaşi dedicare. Nici moartea
Anastasiei, la vârsta de patru ani, în martie 1926, nu poate
schimba în mod fundamental situaţia. Are doar şansa de a o
clarifica. După-amiezile, serile şi nopţile în care îşi
veghează fiica o determină să înţeleagă rostul profund al
risipirii sale de până atunci. Îndreptarea istoriei spre direcţia
cea bună în care crezuse este umbrită de redescoperirea lui
Hristos. Printre altele graţie rezonanţei unuia dintre sfaturile
lui Constantin Pobedonosţev – adevărul stă în iubirea
aproapelui.
„Robotirea”,
divorțul, tunderea în monahism
Începe
o nouă etapă. Devine membră a Acţiunii Studenţilor Creştini
Ruşi, se implică în organizarea conferinţelor susţinute de
Părintele Serghei Bulgakov şi de Nikolai Berdiaev, a cercurilor de
studii şi a congreselor. Însă simte că se află abia la suprafaţa
misiunii sale. În 1926, în calitate de membră a Biroului executiv,
străbate Franţa pentru descoperirea comunităţilor ruse. Călătoria
se dovedeşte o experienţă estetică şi socială. Întâlnirea cu
importante creaţii ale civilizaţiei franceze se împleteşte cu
impactul dialogurilor cu ruşii de la periferiile oraşelor, săraci,
bolnavi, neintegrabili în lipsa actelor, pregătirii sau cunoaşterii
limbii. Conferinţele sunt înlocuite de spălarea podelelor şi de
pregătirea mâncării, de aşteptarea în săli pentru primirea în
audienţă de un funcţionar sau altul, de văruirea unei camere şi
de montarea unui geam. La Paris este susţinută pe deplin de
duhovnicul său, Părintele Serghei Bulgakov, şi de Arhiepiscopul
Evloghi Gheorghievski.
Această
„robotire”, micşorare a persoanei sale pentru a îngădui
celuilalt să se redescopere, acest creştinism viu şi straniu
pentru destui nu reprezintă nici el decât o verigă a misiunii
sale. O simte pe măsură ce cazurile soluţionate sunt tot mai
numeroase. Este conştientă că nu dispune de virtuţi casnice şi
tocmai de aceea, în puţinul răgaz de care dispune, îi devine tot
mai clar că întreaga luptă a sa se cuvine să dispună de o formă
coerentă. Aşa se face că la 7 martie 1932 obţine divorţul
bisericesc de Danilo Skobţov, iar peste câteva zile primeşte la
Saint Serge tunderea în monahism. Numele – cum altfel – este cel
al Sfintei Maria Egipteanca. Evenimentul are semnificaţii diferite
pentru participanţi. Preasfinţitul Evloghi speră să pună astfel
bazele unei comunităţi monahale puternice în Franţa. Cucernicul
Părinte Serghei este sigur că fiica sa duhovnicească va dispune de
o mai potrivită formă de canalizare a energiei. Maica Maria dispune
de certitudinea că ritmul lucrării sale va spori sub chipul
monahismului în lume.
Viața
monahală şi încercările
Începutul
lucrării este în Letonia şi Estonia, unde redescoperă viaţa
monahală întâlnită în cursul pelerinajelor din vremea
copilăriei. Simte fiecare dintre trăsăturile monahismului
tradiţional ca fiindu-i familiar şi definind-o. Dar în egală
măsură este conştientă că mânăstirea, chilia, rucodelia şi
ascultarea sa sunt lumea şi în lume. Revenită în Franţa,
decide să înfiinţeze un cămin pentru femeile abandonate de
familie. Găseşte o casă pe Villa de Saxe. Nu are bani, dar o
cumpără mulţumită Arhiepiscopului şi Părintelui Lev Gillet.
Organizează o capelă şi o cantină. Şi înţelege că nu este
destul. Dacă pot hrăni 25 de persoane, s-ar cuveni să pot oferi
mâncare altor 100. Dimineaţa străbate piaţa, umple sacii, apoi
revine pe Villa de Saxe pentru a împărţi, spăla, organiza, media,
încuraja. După casa din Villa de Saxe este achiziţionată cea
din strada Lourmel. Capela şi cantina apar aproape de la sine. Sunt
organizate conferinţe. Toate ca părţi ale vieţii unei mânăstiri.
În 1935 se deschide centrul din Noisy-le-Grand, aproape de Paris
şi este întemeiată Acţiunea Ortodoxă. Acest carusel al
preocupărilor are un preţ deloc rezonabil – zile şi nopţi în
care Cuvioasa Maria renunţă la mâncare şi somn. Epuizarea pare să
îi fie străină. Se opreşte pe un scaun, apoi o ia de la capăt.
Două maici părăsesc aşezământul din Lourmel şi pun bazele
Mânăstirii Maicii Domnului de la Bussy-en-Othe. Arhimandritul
Kiprian Kern este exasperat de acest amestec de mânăstire, centru
cultural şi social. Succesorul său, Părintele Dimitri Klepinin,
reuşeşte să atenueze diferenţele dintre cele trei misiuni.
1940
este anul încercării. De aceea procesiunea pascală din 28 aprilie
este cea mai impresionantă din toate cele organizate până atunci.
Pe 14 iunie, Parisul este ocupat de germani. Problemele alimentare
sunt depăşite mulţumită proviziilor strânse de Maica Maria în
anii precedenţi, dar şi prin colaborarea cu Rezistenţa. Conservele
de la Lourmel ajung în cartiere îndepărtate din oraş. Legile
antisemite sunt înfruntate prin certificatele de botez ale
Părintelui Dimitri Klepinin. Însă realitatea este mult prea sumbră
pentru a îngădui iluzii. La 8 februarie 1943, pentru sprijinul
acordat evreilor, sunt arestaţi Iuri Skobţov şi Dimitri Klepinin.
Peste două zile este arestată Maica Maria. După o serie de opriri
în lagăre franceze, Iuri şi Dimitri ajung la Buchenwald, iar maica
la Ravensbrück. Continuă să se dăruiască – mici daruri,
încurajări, povestiri biblice. Ultimul dar – în martie 1945, la
ultima selecţie, pe fondul apropierii Aliaţilor, se alătură
deţinutelor alese pentru gazare. Una dintre gardiene îi descoperă
numele pe lista execuţiilor din 31 martie 1945. „Pentru a
fertiliza terenul ce coboară spre lac, administraţia lagărului a
împrăştiat aici cenuşa femeilor executate, printre care şi cea a
Maicii Maria”, potrivit mărturiei Părintelui Serghei Hackel.
(Iubirea nebună de aproapele. Viaţa şi învăţăturile maicii
Maria Skobţova, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 95) În şedinţa din 16
ianuarie 2004, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice hotărăşte
proslăvirea preotului Dimitri Klepinin, a monahiei Maria Skobţova,
a fiului ei, Iuri Skobţov şi a lui Ilia Fondaminski, colaborator al
maicii Maria, alături de protoprezviterul Alexei Medvedkov, cu data
de prăznuire comună la 20 iulie.
„Vedeți
bine că sunt vie”
Mitropolitul
Anthony Bloom o definea pe Sfânta Cuvioasă Maria Skobţova drept un
sfânt al vremii noastre şi pentru timpul nostru; o femeie din carne
şi sânge care, descoperind iubirea lui Dumnezeu, a fost în măsură
să înfrunte provocările acestui secol. Este o definiţie firească,
o amintire utilă a ceea ce cu adevărat contează, mai ales astăzi,
când spaţiul credinţei în societate este negociabil. Cel mai
fidel portret al maicii Maria ar putea fi cel făcut de unul dintre
prietenii ei, Gheorghe Raevski, care, visând-o în mijlocul
unui câmp plin de spini, îi spune: „Maică Maria... Ni s-a spus
că ai murit!” Iar răspunsul vine: „O, dacă ar fi să credem
tot ce spun oamenii... Vedeţi bine că sunt vie.” (Op. cit., p.
96) Este răspunsul pe care fiecare sfânt ni l-ar putea oferi. Cu
condiţia ca noi să fim, înainte de toate, mai mult decât un zvon.
Sursa:
Revista “Lumea Monahilor”, nr. 104, februarie 2016
0 comments:
Trimiteți un comentariu