Dupa
ce am rasfoit toate paginile Sfintei Scripturi, in care e inscrisa
filosofia cea adevarata a razboiului, si dupa ce am cercetat in
lumina acestei Sfinte Carti aversul si reversul catorva dintre
razboaiele moderne, putem raspunde, generale, la intrebarea dvs.:
„Care sint cauzele viitorului razboi?”
De
calitatea pacii noastre depinde ca razboiul sa fie ori sa nu fie.
Daca viata noastra ar fi placuta lui Dumnezeu in vremea pacii, fara
indoiala ca nu s-ar ajunge la razboi, unde nu ar fi asa! Pacea fara
Dumnezeu e leaganul razboiului. In vreme de pace, bacilii razboiului
se inmultesc si cresc; iar dupa ce se inmultesc si cresc, razboiul
este inevitabil, fie ca o vor oamenii in acel moment, fie ca nu o
vor. Eu nu voi proroci ca viitorul razboi va fi deschis prin
asasinarea vreunui misionar sau consul, sau prin scufundarea
criminala a unui vas apartinand unui stat vecin, sau prin orice fel
de atentat asupra persoanei si avutului unui popor. Razboiul poate fi
deschis prin evenimente de acest fel, poate fi deschis si prin
altele. Acest lucru, insa, nu ne intereseaza. El nu conteaza catusi
de putin atunci cand se vorbeste despre cauzele unui razboi. Acestea
sint numai pretexte sau semnale pentru razboiul care a fost dinainte
„leganat” si „crescut”, vreme indelungata, in timpul pacii.
Cauzele
viitorului razboi sint mostenite deja de la razboiul precedent. Ele
au inceput sa se acumuleze inca de la ultima conferinta de pace. La
aceasta conferinta au fost convocate multe tari beligerante; dar nu a
fost chemat nici prin rugaciune, nici prin multumire, Acel al
Treilea, Atoatevazator si Hotarator Factor fara de Care nimeni nu
biruie si nimeni nu este infrant[2]. Prin urmare, conferinta s-a
desfasurat intr-o atmosfera foarte apasatoare si incordata. In timpul
nenorocirilor razboiului, Dumnezeu era pomenit si chemat in ajutor.
Insa indata ce razboiul a incetat, oamenii L-au inlaturat pe Dumnezeu
din treburile lor. Ca atare, la aceasta conferinta de pace s-a vorbit
mai putin despre pace si mai mult despre despagubirile de razboi. A
lipsit binecuvantarea lui Dumnezeu, si de aceea s-a incheiat o pace
care a facut din lume o fabrica de razboaie si care s-a pus, cu toate
puterile si bunurile sale, in slujba neobosita a viitorului razboi.
Aliatii au dictat conditiile pacii si au impartit avutul biruitilor
cum au vrut. Dar au tras, oare, vreun folos de pe urma acestui avut?
Au interzis invinsilor sa intretina armata si sa se inarmeze, iar
siesi si-au permis acest lucru. De ce nu si l-au interzis si siesi?
N-au prevazut ca prin aceasta hotarare s-au pus si pe ei insisi in
randul celor invinsi: fiindca tot avutul pe care l-au stors de la
invinsi nu l-au cheltuit oare – sau nu-l vor cheltui in scurta
vreme – pe marirea armatelor proprii si pe noi pregatiri de razboi?
Avut nebinecuvantat! Cea mai mare fericire a popoarelor invinse
consta tocmai in faptul ca le sint legate mainile in privinta
cheltuielilor pentru armata si a inarmarii pentru viitorul razboi.
Ele nu trebuie sa regrete ca isi dau banii „invingatorilor”. Mai
bine sa ii dea in dar vecinilor decat sa il arunce in gura lui Marte.
Iar cea mai mare nefericire a Aliatilor vine din aceea ca avutul luat
de la adversari l-au indreptat spre scopuri de razboi. Omeneste
vorbind, aceasta este razbunarea Celui de-al Treilea, Care n-a fost
chemat la nici una dintre conferintele de pace. Asta inseamna sa faci
o treaba fara binecuvantarea lui Dumnezeu. Si asta inseamna a stropi
iarasi cu petrol orasul indata dupa ce incendiul a fost stins.
Intre
toate cauzele razboiului viitor, ca si ale razboaielor trecute, cauza
fundamentala este lepadarea de Dumnezeu sau apostazia de la Dumnezeu
Cel Unul si Viu. Nu este pace necredinciosilor (Isaia 48, 22). Multi
crestini din Europa si America, crestini care in timpul razboiului se
grabeau sa mearga in biserica chiar inainte de inceperea slujbei,
numai sa prinda loc, au inceput dupa razboi sa se raceasca fata de
credinta si sa apostazieze de la credinta in Dumnezeu. Cand le faci
observatie, iti raspund cu ironie ca astfel credinta nu mai este un
lucru de actualitate! Cum asa? Oare poate fi vorba de „actualitatea”
sau „neactualitatea” realitatii? Iar Dumnezeu este cea mai inalta
realitate, deasupra a orice se numeste in general realitate. Cum se
poate ca credinta in Dumnezeu, care a fost legatura vie si
indispensabila cu realitatea cu zece ani in urma, sa nu mai fie acum
de actualitate?
Necredinta
in Dumnezeu inseamna credinta in irealitate, in himere. Potrivit
recensamintelor oficiale, numarul necredinciosilor din Cehia a
crescut in timpul pacii la peste un milion. Adica fiecare al zecelea
om este necredincios in patria evlaviosului Jan Hus! Constatam
aceasta cu durere, nu cu satisfactie. Dar boala necredintei nu este
nicidecum doar monopolul Cehiei. Aceasta boala roade si duhul
Frantei, al Italiei si Germaniei, iar in vremea mai noua si al
Rusiei. Necredinta a prins radacini, mai mult sau mai putin, in toate
statele Europei si Americii, mai ales in orase, unde apar si se
zaresc mai mult lucrurile oamenilor decat lucrurile lui Dumnezeu. Iar
soarta ce-l asteapta pe un popor cu multi necredinciosi o citim
limpede in Sfanta Scriptura a lui Dumnezeu: NU este pace
necredinciosilor; iata care le este soarta; iata ce le este scris.
Razboiul le este, asadar, scris,pentru necredinta in Dumnezeu. Si nu
vor putea niciodata, prin urmare, sa fuga de razboi daca nu vor fugi
mai inainte de necredinta in Dumnezeu. Fiindca necredinciosul, prin
insusi faptul ca e necredincios, a facut ce este rau inaintea
Domnului. Necredinta este jignire a Facatorului si Tiitorului lumii,
dispretuire si rastignire a doua oara a lui Hristos Domnul, intru al
Carui nume sint botezate popoarele crestine si Caruia si-au jurat
credinta. Iar orice jignire adusa lui Dumnezeu, daca nu se face
pentru ea grabnica pocainta, aduce nenorocire: seceta, inundatii,
boala, dezordine, criza, regres in toate privintele si razboiul ca
incununare a tuturor nenorocirilor. Aceasta nu este o superstitie
populara taraneasca, ci un fapt confirmat de experienta, atat de cea
biblica, cat si de cea cotidiana.
Sa
trecem acum mai departe. Lepadarii de Dumnezeu sau necredintei ii
urmeaza neaparat inchinarea la idoli: fiindca indata ce omul se
leapada de Dumnezeu, isi umple golul inimii cu un oarecare alt lucru,
caruia i se inchina ca unei realitati sau valori supreme. El
inlocuieste unicitatea lui Dumnezeu cu multitudinea idolilor. Nici un
inchinator la idoli, niciodata, nu s-a inchinat unui singur idol.
Inchinarea la idoli este insotita in sufletul omenesc de haos, pana
ce credinta in Dumnezeu aduce in suflet desavarsita simplitate,
claritate si determinare. In masura in care se poate descurca cineva
in haosul duhovnicesc de astazi al unei mari multimi de europeni si
americani cu carte, si in masura in care se pot enumera ranile lor
cele mai grele, ei au astazi cinci idoli principali, carora le dau nu
mai putin decat cinstirea cuvenita Dumnezeirii:
• In
primul rand, materia ca idol.
• In
al doilea rand, eul personal (ego) ca idol.
• In
al treilea rand, imperiul (statul) ca idol.
• In
al patrulea rand, natiunea ca idol.
• In
al cincilea rand, cultura ca idol.
Sa
o luam pe rand. Chiar daca se vorbeste si se scrie ca materialismul
filosofic, care a otravit duhul Europei de-a lungul intregului veac
al XlX-lea, este mort, totusi e limpede ca din el si sub inraurirea
lui a ramas materialismul practic. Copil si mai monstruos al unui
parinte monstruos! Materialismul ca scop al nazuintelor si
eforturilor omenesti a devenit pentru numerosi europeni si americani
un lucru de la sine inteles, indiferent daca materia imbraca aspectul
pamantului, sau pe cel al banilor, sau pe cel al lucrurilor, sau pe
cel al placerii pricinuite de toate acestea. A poseda o multime de
materie – oare nu acesta este obisnuitul demon postbelic al
popoarelor crestine de pe ambele continente? Ne-marginita sete de
materie a oamenilor poate fi comparata, in ce priveste puterea sa,
doar cu nemarginita sete a crestinilor adevarati de Dumnezeu si de
placerea ce vine de la Dumnezeu. Dar cei ce si-au pierdut gustul
pentru Dumnezeu si putinta de a-L vedea sint condamnati sa se inchine
materiei ca idol — si asta cu toata puterea, cu tot cugetul si cu
toata inima. Si cum multi doresc aceleasi lucruri materiale, neaparat
apar intre oameni invidie, rautate, ura, frictiuni si lupta. Iar
acestea toate sint bacili ai razboiului, care atunci cand se
inmultesc peste masura nu au cum sa nu duca la inflamarea
organismului, adica la incendiul razboiului.
Imperiul
ca idol a cuprins nu doar popoarele si oamenii mari, ci si popoarele
si oamenii mici. Imperialismul inseamna sa rapesti pamant strain
pentru dominatie, comert, strategic – pentru materie. Precum l-a
nascut pe Pluton legendarul Zeus, asa a nascut materialismul european
imperialismul european. Si, intr-adevar, ceea ceeste Zeus intre
divinitatile pagane, aceea este materialismul intre idolii moderni.
Si cum setea de imperiu a multor popoare este nemasurata, iar planeta
Pamant este marginita, nu este de mirare ca iau nastere intre popoare
invidia, rautatea, ura, frictiunile si lupta reciproca. Iar acestea
sint, asa cum am mai spus, bacili ce duc in mod inevitabil la
incendiul razboiului.
Natiunea
ca idol il exclude pe Dumnezeu, asa cum il exclud pe Dumnezeu toti
idolii. Ne intalnim adesea cu ateismul in forma nationalismului celui
mai morbid. Nationalismul modern e totdeauna gata sa treaca in
imperialism, si este pretutindeni nedespartit de materialism. In
forma sa denaturata, el inseamna nu atat dragoste fata de propriul
popor – ceea ce ar fi un lucru absolut firesc – cat ura trufasa
fata de popoarele vecine – ceea ce e, fireste, o uraciune inaintea
Celui ce a facut toate popoarele.
Eul
personal ca idol este prezent mai peste tot intre oamenii albi. El
L-a inlocuit pe Dumnezeu atat la cei care doresc mult si au mult, cat
si la cei care doresc mult, insa au putin sau nimic. Punand propria
personalitate in centrul lumii in locul persoanei lui Dumnezeu,
fiecare om cauta, fireste, un templu si inchinatori pentru idolul
sau, si mult aur si argint – adica materie – ca sa pastreze acest
idol intr-o stralucire dumnezeiasca. Cei mai puternic a ajuns sa se
exprime acest fel de inchinare la idoli in luptele partinice ale
intelectualitatii europene, in luptele pentru intaietate, putere si
bogatie. Particularitatile acestui idol sint trufia, iubirea de sine
si lipsa de scrupule. Insa atunci cand aceste lupte, in turbarea lor,
nu vor sa stie de Dumnezeu si de legea Lui, razboiul ramane singurul
mijloc de aducere la realitate.
Cultura
ca idol se afla in zilele noastre intre idolii cei mai orbi.
Lepadandu-l pe Dumnezeu, Care e Singurul Insuflator si Pricinuitor al
culturii nobile, atat a sufletului cat si a trupului, necredinciosii
au inceput sa divinizeze propriile lor fapte si creatii pe care le
numesc, intr-un cuvant, Cultura”. Iar a diviniza faptele omenesti
este lucrul cel mai urat inaintea lui Dumnezeu: fiindca Dumnezeu a
interzis oamenilor strict, prin legea Sa, sa-si faca dumnezei din
faptele si fapturile Lui – dintre care si cea mai neinsemnata e mai
desavarsita decat cea mai desavarsita cultura omeneasca – cu atat
mai putin din faptele omenesti! Dar cand cultura este pusa in relatie
cu ceilalti idoli amintiti, mai ales cu materia, atunci si ea
slujeste cu vigoare culturii bacililor razboiului, care mai devreme
sau mai tarziu provoaca „inflamatia” razboiului.
Dintre
acesti cinci idoli, doi pot fi numiti prosti, iar trei fatarnici.
Prosti sint nationalismul si cultura, fiindca striga mult si se bat
cu pumnul in piept, iar fatarnici sint materialismul, imperialismul
si egoismul, fiindca se ascund si, prin minciuna, se infatiseaza sub
alte nume. Toti acesti idoli ar putea fi numiti, pe limba lui
Dostoievsky „demonii”.
Fireste,
toate acestea cinci au fost candva de o valoare autentica, si ar
putea fi iarasi. Ele sint de o valoare autentica atunci cand sint
luminate de credinta in Dumnezeu, Cel Unul si Viu, si cand stau sub
legea lui Dumnezeu; intr-un cuvant, cand sint subordonate la modul
absolut lui Dumnezeu si slujesc spre slava numelui Lui. Materia este
de la Dumnezeu si este data oamenilor ca sa le slujeasca, nu ca sa le
stapaneasca sufletele. Stapanirea imperiala este data de Dumnezeu
anumitor popoare daruite ca acestea sa slujeasca popoarelor mai slabe
si mai putin daruite asa cum un frate mai puternic slujeste fratelui
mai slab. Natiunea este o arena marginita, insa exceptional de
frumoasa si dreapta, de slujire lui Dumnezeu si oamenilor. Eul
personal, adica sufletul rational, l-a dat Dumnezeu fiecarui om ca
prin slujire si dragoste sa il ridice la asemanarea cu El, Facatorul
lui. Cultura a inspirat-o Dumnezeu ca prin ea sufletele omenesti sa
reflecte stapanirea lor asupra lumii materiale, precum si supunerea
fata de Dumnezeu si slujirea Lui. Toate acestea cinci capata chip
ingeresc prin slujire si dragoste, precum a randuit si poruncit
Hristos Domnul. Dar precum serafimul cel apostat de la Dumnezeu,
numit candva Lucifer, s-a prefacut in diavol pe loc, asa si aceste
cinci valori, rupandu-se de Dumnezeu, au devenit idoli si demoni.
Acum,
observati cum satisfacerea acestor idoli – care nu poate fi decat
relativa – ii duce pe oameni la lenevie, depravare, decadere,
lehamite de toate, imbecilizare si sinucidere (ca si inainte de
sfarsitul imperiului roman); cum, de asemenea, nesatisfacerea lor ii
duce pe oameni la extrema amaraciune, invidie, cartire, lipsa de
scrupule, violenta de tot felul si, iarasi, la sinucidere. In
amandoua cazurile, toti idolii respira ura stj dispret fata de
blandul si bunul Hristos Domnul, si prin urmare ii duc pe oameni la
razboi.
Nu
intram in enumerarea tuturor grelelor rani deschise ce sint
pricinuite organismului Europei si Americii de catre aceasta
inchinare la idoli de cinci feluri, fiindca am relua ceea ce se
repeta zi de zi in rubricile de crime si in alte rubrici ale ziarelor
si s-ar putea numi: ignorarea lui Hristos si a legii Lui. Este clar
din cele spuse pana acum ca popoarele crestine, care au fost in
casatorie duhovniceasca cu Hristos, au devenit adultere si s-au dedat
legaturilor josnice cu nimicurile, cu praful, cenusa si umbrele. Si
nu traieste, oare, orice adultera in frica necurmata si in grija de
a-si apara si asigura viata? Acesta este chipul si acesta este rodul
inchinarii la idoli contemporane la idoli: frica; si, in urma fricii,
egoismul, atasarea spasmodica de materie si acapararea acesteia. Iar
dat fiind faptul ca sint multi cei care se lupta pentru aceleasi
lucruri materiale, este cu neputinta de evitat conflictul – si
razboiul.
Remarcati
ca vorbesc numai despre popoarele crestine? Nu fara pricina,
generale. Ele au purtat trecutul razboi mondial, ele pregatesc si
noul razboi. In ultimii o suta cincizeci de ani, de cand a inceput
razboiul impotriva lui Hristos in Europa, popoarele europene au
purtat mai multe razboaie, de departe mai multe, decat tot restul
lumii la un loc. Aceasta a fost bataia lui Dumnezeu, ca sa le vina
mintea la cap celor lipsitii de minte. Insa celor lipsiti de minte nu
le-a venit mintea la cap. Ei alearga tot mai jos si mai jos, in
prapastie. Cei pe care Dumnezeu i-a ales sa fie sarea si lumina lumii
si-au pierdut gustul si s-au intunecat. Macar ca se lauda si acum ca
sint sare si lumina, nimeni nu crede in lumina lor. Nici India, nici
China, nici Africa nu mai vad in oamenii albi sare si lumina, ci, din
pacate, insipiditate si intuneric.
Din
toate acestea reiese limpede invatatura:
1.
Cauzele viitorului razboi constau in lepadarea de Dumnezeu si
inchinarea la idoli a popoarelor crestine sau a conducatorilor
acestora.
2.
Aceste cauze sint identice cu cauzele razboaielor in urma carora
Israil – candva sarea si lumina lumii – a suferit si din pricina
carora a si pierit in cele din urma.
3.
Daca aceste cauze nu vor fi indepartate degraba prin pocainta si
intoarcere la Hristos, grabnicul sir de razboaie care vor veni va
insemna nu doar razboi, ci si pieirea popoarelor crestine – daca nu
si a crestinismului.
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu