Predică la Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv)

sâmbătă, 31 octombrie 2015

| | | 0 comments


Evanghelia


Luca 16, 19-31


Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, şi care petrecea în toate zilele, înconjurat de slavă. Iar un sărac, anume Lazăr, care zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, dorea mult să se sature din fărâmiturile care cădeau de la masa bogatului; căci până şi câinii, venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit apoi şi bogatul şi l-au îngropat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, el care era în chinuri a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Atunci a strigat el şi a zis: părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea, pe cele rele; dar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie adâncă, întărită în aşa fel, ca cei care ar vrea să treacă de aici la voi, ori cei de acolo la noi, să nu poată să treacă. Atunci el a zis: te rog, dar, părinte, să-l trimiţi acasă la tatăl meu, căci am cinci fraţi; să le spună acestea, ca să nu vină şi ei la acest loc de chin. Avraam i-a răspuns: au pe Moise şi pe prooroci, să-i asculte pe ei. Dar el a zis: nu, părinte Avraam; ci dacă cineva dintre cei morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Atunci Avraam i-a spus: dacă nu ascultă pe Moise şi de prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.

Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania - Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr

A fost inaugurat cimitirul militarilor români căzuţi la Stalingrad

| | | 0 comments

În localitatea Rossoşka, din regiunea Volgograd (fostă Stalingrad), din Federaţia Rusă, a fost inaugurat duminică, 25 octombrie, cu prilejul Zilei Armatei României, Cimitirul de Onoare Românesc, prima necropolă de război construită pentru militarii români căzuţi în luptele de la Stalingrad (1942-1943). Delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la acest eveniment a fost Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal.

Evenimentul a fost organizat de Ambasada României în Federaţia Rusă, în colaborare cu autorităţile centrale şi locale ruse şi cu Asociaţia „Voennîe Memorialî” (Asociaţia Memorialelor Militare). În cadrul ceremoniei, deschisă de Excelenţa Sa, domnul Vasile Soare, ambasadorul României în Federaţia Rusă, a fost dezvelită placa memorială aflată în centrul cimitirului, la baza unei cruci monumentale. Au urmat sfinţirea crucii şi binecuvântarea plăcii memoriale şi slujba de pomenire a eroilor români căzuţi pentru ţară, la sfârşitul căreia Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul a subliniat faptul că „Biserica Ortodoxă Română, care cu 73 de ani în urmă a însoţit trupele române de la Stalingrad prin preoţii militari din cadrul Episcopiei Armatei, este prezentă din nou la acest eveniment, după ce vreme de şapte decenii i-a purtat în rugăciunile sale pe eroii militari români căzuţi în teribila încleştare de la Stalingrad, împreună cu toţi eroii neamului din toate timpurile şi locurile“. Preasfinţia Sa a transmis, de asemenea, binecuvântarea şi felicitările Preafericitului Părinte Patriarh Daniel Excelenţei Sale, domnului ambasador Vasile Soare, domnului colonel (r) Ilie Schipor şi tuturor celor care s-au implicat în realizarea acestui deziderat al supravieţuitorilor de la Stalingrad şi al urmaşilor celor căzuţi în lupte, ca aceştia din urmă să aibă un loc de veşnică odihnă. Preasfinţia Sa a exprimat cuvinte de recunoştinţă adresate ierarhilor Bisericii Ortodoxe a Rusiei, prezenţi la ceremonie, pentru compasiunea, atitudinea frăţească şi împreuna-rugăciune. 
 
A urmat reînhumarea osemintelor militarilor români, aduse din 79 de cimitire de campanie româneşti dezafectate în deceniile postbelice, şi cuvântările reprezentanţilor autorităţilor române şi ruse, ale veteranilor (român şi rus) care au evocat în cuvinte emoţionante evenimentele cumplite din octombrie 1942 – februarie 1943 de la Stalingrad.

La ceremonie au participat oficiali din cadrul Guvernului României, Ministerului Afacerilor Externe şi Ministerului Apărării Naţionale, deputaţi în Parlamentul României, reprezentanţi ai Ambasadei României în Federaţia Rusă şi ataşaţi militari străini acreditaţi la Moscova, reprezentanţi ai Asociaţiei Veteranilor de Război din România, istorici, reprezentanţi ai societăţii civile, reprezentanţi mass-media, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor centrale, regionale şi locale ruse.

Necropola românească, reconstruită în acest an, este amplasată în cadrul Complexului Comemorativ Internaţional de la Rossoşka, situat la aproximativ 35 km de fostul Stalingrad. Cimitirul românesc se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 6.000 mp (90 m lungime şi 60 m lăţime), fiind constituit din următoarele elemente: gard metalic împrejmuitor; monument central (cruce din granit, înaltă de 3 m); platou central (6 x 9 m); placă centrală din granit, pe care s-a inscripţionat în limbile română şi rusă textul „In memoriam militarilor români căzuţi în luptă la Stalingrad”; 22 de plăci comemorative cu textul „Aici odihnesc militarii români căzuţi în luptă la .... (denumirile celor 79 de foste cimitire de campanie româneşti din timpul războiului)”; alei pavate; două catarge (pentru înălţarea drapelelor României şi Rusiei); parcare şi drum de acces.
Autor: Diac. Ştefan Sfarghie

Ceva ca rugăciunea - Marin Sorescu / Poezie

vineri, 30 octombrie 2015

| | | 0 comments
foto: Гордеев (OrthPhoto)

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt, departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

Noi, istoria şi bulgarii / Istorie

| | | 0 comments

Frăţia româno-bulgară

Bulgaria a apărut ca stat pe harta Europei şi în urma jertfei noastre de sânge care ne-a adus independenţa, în războiul de la 1877-1878, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan.
Până atunci, toţi patrioţii naţionalişti bulgari asupriţi de imperiul otoman îşi găseau refugiu şi protecţie în România, de unde îşi puteau desfăşura fără intervenţii sau obstrucţionări activitatea lor naţionalistă.
După apariţia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii României şi Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, după detronarea ţarului Alexandru de Battemberg (1879-1886).
Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al României coroana Bulgariei. Manifestul adresat românilor la 1885 de către patriotul bulgar Zaharia Stoianov, şeful delegaţiei venite la Bucureşti spre a pregăti uniunea personală a Bulgariei cu România, reliefa sentimentele bulgarilor faţă de România, cel puţin atunci. Un fragment:
Nu există un singur bulgar, mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării.
Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie.

Scriitoarea Margareta Spânu ne prezintă: "Mărturii despre suferinţele românilor basarabeni deportaţi în Siberia" - Joi, 5 noiembrie, ora 17.00 - Curtea Brâncovenească

joi, 29 octombrie 2015

| | | 0 comments

Şcoala şi Grădiniţa Brâncovenească vă invită la o dezbatere cu tema:
Mărturii despre suferinţele românilor basarabeni deportaţi în Siberia joi, 05 noiembrie orele 17.00 la Curtea Brâncovenească - intrarea este liberă - Invitată de onoare: Scriitoarea Margareta Spânu-Cemârtan, deportată la vârsta de 6 ani în Siberia

Margareta Cemârtan-Spânu este unul dintre supravieţuitorii calvarului deportărilor, fiind printre basarabenii ridicaţi pe 6 iulie 1949. Frica, frigul şi foamea i-au rămas întipărite în suflet. În cărţile pe care le-a scris: "Lupii", "Dragostea de porumbei", "Dragonul roşu", "Fiarele", "Amintiri din Siberia", sunt cuprinse memorii-mărturisiri ale calvarului prin care a trecut autoarea, cărţi de care au nevoie cei de astăzi, pentru a ţine aprinsă flacăra memoriei.

"Am fost duşi în Siberia ca jertfă şi hrană pentru lupi. Aşa îi numesc eu pe comuniştii care mi-au distrus viaţa. "

"Nici un roman şi nici un film artistic nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolşevic prin care a trecut poporul nostru şi atâtea altele popoare subjugate de satana roşie. Margareta Cemârtan-Spânu este una din victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii." - Grigore Vieru

Lenea la copii / Sfaturi pentru părinți

| | | 0 comments
foto: hdwallwide.com

Psihologul şi psihoterapeutul Anastasia Bondarciuc ne vorbeşte despre cum putem lupta cu lenea la copii şi greşelile tipice pe care le fac părinţii în această luptă.

Cât de des auzim în comunicarea cu cei din jur: „E aşa de leneş. Nu ştiu cum să depăşesc asta, cum să îl oblig. Şi el suferă din această cauză”.

Se presupune că lenea este dorinţa oamenilor de a prospera fără a depune vreun efort. Adică, aceştia consideră că de ei ar trebui să se aibă mereu grijă şi totodată nu vor să îşi asume responsabilităţi nici faţă de cineva, nici măcar faţă de sine.

Citim de la E. Popova în Teologia morală: „Leneşul trage de timp şi aşteaptă poate cumva să îi facă cineva treaba în locul lui, iar cel sârguincios, şi fără să fie nevoit, va îndeplini încă o dată şi datoria acestuia; pentru că în unele cazuri lucrurile nu suportă o amânare. În acest fel, cel dintâi, nejustificat îl întrece pe celălalt”. Aceasta lene îl coboară pe stăpânul său la starea de copil, de care toţi ar trebui să aibă grijă. Şi, foarte des, atunci când părinţii se plâng de pasivitatea copiilor lor, poţi auzi: „Petrică al meu e aşa un leneş”, „Şi eu mă rog de ea: Mariuco, dar hai fă şi tu măcar ceva”. Astea fiind spuse pe un ton moale, aproape ca o rugăciune. De obicei eu pun o întrebare ciudată la prima vedere: „Îmi cer scuze, dar despre cine vorbiţi acum?”

- Cum despre cine? Despre copilul meu.
Dar el are deja 13 ani. Chiar credeţi că el este încă Petrică? Că trebuie să îl imploraţi?
Vai, într-adevăr, când îi spun Petrică, îmi aduc aminte de o poză în care el avea doar 4 anişori.
Dar ce să mai zicem de 13. Uneori vezi că omul are 44, şi el tot …”-ică” sau ’’-uşor’’ a rămas şi cu aceeaşi expresie a feţei de copil.

Cineva va spune că aici nu e decât o exprimare a iubirii. Sufixele lingvistice fiind nu doar afective ci şi diminutive. J. Lakan scria, că limba vorbeşte despre noi. Avem tendinţa să alipim semnificaţia la semnificant. Şi dacă îl numim pe un om de-a lungul vieţii ’’-ică’’ atunci automat îi transmitem un mesaj ascuns:’ „tu, copilaşul meu iubit’’, adică: „Îmi placi aşa mic. Numai te rog să nu creşti’’ .

Nu e de mirare că acest copil nu face nimic. Atunci când părintele va începe să îşi schimbe atitudinea și feedback-ul ascuns ,va începe să se schimbe şi copilul. Dacă atitudinea nu se va schimba, atunci părintele cu o mână va crea, încurajând dragostea faţă de muncă, iar cu altă va distruge.

Dar, pasivitatea mai are şi alte motive. Scriu cu acordul tuturor eroilor acestei istorii…

S-a adresat o mamă cu o întrebare foarte simplă: „Fetiţa mea este leneşă. Ce să fac?’’ Într-adevăr, ziua ei arăta de parcă fetiţa era foarte leneşă. Dorea să doarmă cât mai mult, nu dorea deloc să facă temele singură şi lipsea în totalitate dorinţa de a avea grijă de garderoba proprie. Toate astea fiind în grija mamei. Şi dacă mama, spre exemplu, nu reuşea cumva să cureţe, să repare ceva, atunci fetiţa aşa şi mergea la şcoală.

Cu toate că această fetiţă este foarte capabilă. Şi să prepare ceva putea singură şi cu sportul să se ocupe îi reuşea de minune, dar nu avea în astea o continuitate şi, în plus, perioade lungi de inactivitate.

Şi copila, de altfel, le explica pe toate prin simpla lene. Uneori asemenea verdicte îi închid omului posibilitatea de a se înţelege pe sine. „De ce mi se întâmplă toate astea, ce e cu mine?’’ , „Aa, totul este clar. Sunt leneş. trebuie să mă adaptez’’. Gata, căutările cauzei încetează şi adaptarea se termină cu dezamăgire.

Deci, este important să pui la îndoială asemenea concluzii speculative. Aşa să fie oare? Iar în minutul 40 al discuţiei, când am aprofundat un pic starea copilului, fetiţa a început să plângă şi a povestit următoarele: „Mă urăsc. Nu îmi place nimic la mine”. La următoarea întâlnire a declarat că ura faţă de sine este încă prezentă. Desigur, epitetul „leneş’’ doar înrăutăţea această problemă.

Nu trebuie redus totul la scăderea stimei de sine… Asemenea auto-agresivitate privează copilul de posibilitatea de a se dirija pe sine şi viaţa sa. Aici apar multe întrebări. Iar una din ele e: de ce toată agresivitatea copilul o îndreaptă asupra sa şi încă sub formă ascunsă?

Asta fiind formula unui caracter depresiv. De aceea e foarte important să nu ne grăbim să evaluăm copilul, neînţelegând starea lui în profunzime. Să nu ne grăbim în a ne înţelege copiii. Aceasta poate ruina ultima speranţă a copilului că va fi auzit.

În concluzie:

Puneţi-vă întrebări: „Care este partea mea de vină pentru care copilul este leneş?’’, „Ce sistem de relaţie clădesc eu?’’, „Atunci când vorbesc cu copilul, îl implic în activităţi, mă comport cu el corespunzător cu vârsta lui?”

Oare am diagnosticat corect? E lene, sau copilul e dezamăgit de sine, de mine, de viaţă?”. Atunci nu are rost să critic, ci să încerc să vorbesc cu el. „Sune-mi, ce ai, care ţi-e dispoziţia?”

Desigur, nu am luat în considerare toate cauzele „stării de lene’’. Aceasta poate fi şi o epuizare a resurselor, adică o necesitate de odihnă îndelungată, astfel că omul renunţă la îndatoririle elementare, cu toate că nu înţelege că e epuizat.

Şi lenea ca împotrivire nu e întotdeauna conştientă. Asemeni problemelor de vitalitate, adică urmând gândurile lui J. Lakana, se poate spune:„Important e să nu înţelegem prea repede’’. Învăţăm să suportăm neînţelegerile, numai aşa putem înţelege ceva în profunzime. Şi să nu ne mulţumim cu concluzii pripite.

Dar cum să înţelegem? Nicodim Sviatogoret recomanda: „…cel ce vrea să îşi cunoască neputinţa din însuşi adevărul vieţii sale, acela să nu vorbească zile în şir, dar măcar o zi să îşi urmărească gândurile, vorbele şi faptele: la ce s-a gândit, ce a spus şi ce a făcut”.

Traducere: Irina Chescu

Avortul distruge chipul lui Dumnezeu din om - pr. Ilie Cleopa

| | | 0 comments

PĂRINTELE IACHINT, STAREȚUL ȘI DUHOVNICUL (VIDEO)

| | | 0 comments


Pr. Zaharia Zaharou - Lacrimile, tămăduirea persoanei

miercuri, 28 octombrie 2015

| | | 0 comments

Partea I - Expunerea



Partea a II-a Întrebări și Răspunsuri


Pentru iubitorii de înțelepciune și viață monahală, sectorul Exarhat al Arhiepiscopiei Iaşilor şi Editura Doxologia au pregătit o întâlnire cu Părintele Zaharia Zaharou (Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Essex), ucenic al Fericitului Sofronie Saharov. Ea a avut loc pe 21 octombrie 2015, ora 18, la Centrul de conferinţe Providenţa.

Buletinul informativ al Alianţei Familiilor din România / Nr. 355, 27 Oct 2015

| | | 0 comments

Transgenderism – interviu: Colega noastră Larisa Iftime de la Pro Vita Media a tradus în româneşte un interviu privind transgenderismul publicat în revista australiană online Mercatornet. Lecturarea acestui interviu este obligatorie pentru toţi cei preocupaţi de extinderea acestui flagel şi confuzii sexuale nemaicunoscute în istoria omenirii:LINK

SUA – vânzarea organelor copiilor nenăscuţi: Unii dintre cititorii noştri ne-au cerut să scriem mai des despre subiectul vânzării organelor copiilor nenăscuţi avortaţi în clinicile de avort din America. Recomandăm un articol care listează cinci lecţii învăţate din aceste incidente:LINK

28 octombrie: ✝) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești

| | | 0 comments

Vicina a fost un oraş important în secolele XIII-XIV, aşezat în regiunile de nord ale Dobrogei, cel mai probabil pe o insulă din faţa aşezării actuale Isaccea (odinioară oraşul Noviodunum). Scaunul mitropolitan de la Vicina a fost întemeiat înainte de secolul al XIII-lea, sub jurisdicţie bizantină. Perioada de la jumătatea secolului al XIV-lea, când Iachint devine mitropolit, este marcată de criza Imperiului Bizantin, care, slăbit de războaie interne, nu-şi mai putea exercita protecţia asupra cetăţii Vicina. Prin anii 1337-1338, Vicina fusese deja cucerită şi prădată de tătari, pentru ca din 1352 să intre sub ocupaţie genoveză.

În acest context, este posibil ca mitropolitul Iachint să se fi retras la Curtea Domnească de la Argeş, sub domnitorii Basarab I (1310-1352) şi Nicolae Alexandru (1352-1364). Alungând hoardele tătare ce organizau expediţii de jaf în voievodat, domnitorul Ţării Româneşti ajunsese să stăpânească teritorii din sudul Moldovei, până la Chilia şi Marea Neagră. Nu avem certitudine cu privire la data când Sfântul Iachint a fost nevoit să părăsească scaunul mitropolitan de la Vicina. Cert este că, în anul 1359, se afla în Ţara Românească, la Curtea Domnească a lui Nicolae Alexandru Basarab, ca mitropolit al Ungrovlahiei.

Drept răspuns la stăruinţele domnitorului român, în urma unei corespondenţe a Cancelariei domneşti cu Patriarhia Ecumenică, în mai 1359 un document patriarhal aprobă mutarea ierarhului Iachint, de la Vicina la Curtea de Argeş. Sinodul din Constantinopol, sub preşedinţia patriarhului Calist, în timpul împăratului Ioan V. Paleologul, numea pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii“. Aportul ierarhului ortodox la recunoaşterea scaunului vlădicesc, deja existent la Argeş, de către Patriarhia Ecumenică este deosebit de important, în contextul politic al vremii. Regele maghiar Ludovic cel Mare (1342-1382), cunoscut pentru prozelitismul său, exercita presiuni asupra voievodului român pentru acceptarea confesiunii catolice în Ţara Românească.

Amintita corespondenţă cu Patriarhia Ecumenică dovedeşte rodnica misiune a mitropolitului Iachint pe lângă domnul Nicolae Alexandru, care îi cerea patriarhului Calist al Constantinopolului „numai pe el, nu pe altul, cu multe rugăminţi, fiind foarte agreat de marele voievod”. Domnitorul însuşi primea sfat de la patriarhul ecumenic, în scrisoarea din mai 1359, „să se păzească de adunările eretice şi de dogmele din afară şi străine credinţei”. Ca arhipăstor al românilor dintre Dunăre şi Carpaţi, Sfântul Iachint a organizat viaţa bisericească din Ţara Românească, hirotonind preoţi şi construind biserici de mir pentru popor.

Ca prieten şi ucenic al Sfântului Grigorie Palama, nu putea neglija monahismul românesc. De la Sfântul Munte Athos a adus pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pentru a organiza mănăstirile româneşti după model athonit. Mănăstirea Cutlumuş din Sfântul Munte a fost gazdă a călugărilor valahi, care se întorceau în ţară cu experienţă duhovnicească athonită. Mănăstirile Tismana, „Sfântul Nicolae” - Domnesc din Curtea de Argeş sau Negru-Vodă din Câmpulung datorează buna organizare încă de la începuturi Sfântului Ierarh Iachint. Ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul purta de grijă românilor transilvăneni, cărora le hirotonea clerici şi le trimitea misionari.

În ultimii ani din viaţă îl găsim la reşedinţa mitropolitană de la Curtea Domnească a lui Vladislav I (1364-1377), cel de-al treilea voievod român în timpul căruia a păstorit. În anul 1370, Iachint trimitea patriarhului ecumenic Filotei o scrisoare prin care justifica absenţa de la şedinţele Sinodului Patriarhal, nu din motive de rea-voinţă, ci din cauza bătrâneţii. Vârsta înaintată şi sănătatea precară a mitropolitului Iachint l-au determinat pe domnul Vladislav I să-l oprească de la o aşa lungă deplasare. În aceeaşi scrisoare, mitropolitul Ungrovlahiei se îngrijea de viitorul scaunului vlădicesc de la Argeş, cunoscându-şi sfârşitul aproape. Astfel, cerea patriarhului ecumenic ca dicheofilaxul Daniil Critopol - juristul patriarhal trimis în Ţara Românească să cerceteze activitatea bisericească - „să fie sfinţit, dăruit şi binecuvântat ca arhiereu a toată Ungrovlahia“. În prima jumătate a anului 1372, mitropolitul Iachint s-a mutat la cele veşnice, fiind înmormântat în complexul mitropolitan de la Curtea de Argeş.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţa din 8 iulie 2008, a hotărât canonizarea celui dintâi Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina. La data de 26 octombrie 2008 a avut loc proclamarea solemnă a canonizării sale.

Sursa: Doxologia

Cum luptăm cu gândurile din timpul rugăciunii? / Bărbăţie duhovnicească

| | | 0 comments

În momentul când te aşezi la rugăciune, diavolul te atacă şi după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îţi pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumeşti. Până şi curiozitatea de a şti cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a şti dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca nişte acţiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră. Părintele Porfirie spune că aceste gânduri care ne vin în minte în timpul rugăciunii sunt ca nişte avioane. Întâi le auzi departe, foarte încet, ca pe un zgomot fără insistenţă puternică, apoi zgomotul creşte, şi creşte, şi creşte, şi când ajung deasupra capului tău te copleşesc cu vuietul lor şi apoi trec mai departe. Dar dacă intri în conversaţie cu aceste gânduri, ele fac din inima ta aeroport.

Mă întreabă unii credincioşi cum să facă să lupte împotriva gândurilor care le vin în minte când se roagă. Primul lucru este să nu le dai atenţie. Adică să le laşi să treacă peste capul tău. Al doilea lucru este să chemi ajutorul lui Dumnezeu şi al îngerului păzitor. Şi al treilea lucru este să nu deschizi inima ta pentru o conversaţie cu gândurile rele. Fiindcă demonul e mai puternic decât noi. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de ce suntem atât de atacaţi când ne rugăm. E o armată de demoni care ne aduc toate gândurile acestea josnice.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 25)

Sursa: Doxologia

27 octombrie: ✝) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor

marți, 27 octombrie 2015

| | | 0 comments

Naşterea după trup a Sfântului Dimitrie cel Nou şi naşterea întru Hristos, cea din apă şi din Duh, s-au petrecut într-un sat la sud de Dunăre, cu denumirea voievodală românească de Basarabi, care se găseşte la 2-3 kilometri depărtare de cetatea Rusciuc. Părinţii Sfântului Dimitrie erau ortodocşi, de origine valahi (români) şi se îndeletniceau cu agricultura şi cu creşterea vitelor.

Știi cine te iubește mult? - Знаш ли ко те љуби силно? / Prin cele ce se aud

| | | 0 comments

26 octombrie: ✝) Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

luni, 26 octombrie 2015

| | | 0 comments


Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicând: "Împarte bogăţia cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă şi în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".

Sfântul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cântând şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stând aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicându-i acestea, i-a şi pus cunună pe cap. Iar sfântul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu".

Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întâia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mâna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfântul şi-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sânge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie şi sluga lui.

Video Viața Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir

Sursa: Doxologia

Pr. Gheorghe Calciu: "Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent" / Cuvinte pentru tineri (VII)

| | | 0 comments

Iertarea

De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 74)

Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine.

Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!”. Şi când te-ai întors la el, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună(Luca 15, 20-24). Fiindcă veneai rănit şi sângerând.

Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei şi roşcovele(Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8).

Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea. Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul.

Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaşte starea de har continuă şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.). Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinţei [smereniei].

Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm.

Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţa, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24). Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti.

Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa. Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”…

Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”.

Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29, nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă. Şi acum voi citi declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Şapte cuvinte”.

Pentru că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic, forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti. De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de înălţare sufletească şi de reculegere.

În privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”.

Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit, umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia.

Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi.

Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”. V-am citit aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta.

Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în cea de-a șasea miercuri a Postului Mare, la 19 aprilie 1978

(Preot Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 61-70)

La cel de-al șaptelea cuvânt autoritățile i-au măsura surprinzătoare de a descuia porțile și ușa bisericii, iar predica s-a ținut înăuntru.

Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea", și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.

Prin cele ce se văd

| | | 0 comments
foto: Radmila Ostojic (OrthPhoto)

Ziua Armatei Române. 71 de ani de la eliberarea totală a teritoriului național de sub ocupația hortysto-fascistă

duminică, 25 octombrie 2015

| | | 0 comments

La 25 octombrie este sărbătorită Ziua Armatei României, în care sunt celebraţi eroii, dar se promovează şi structurile militare actuale. Cu această ocazie, va fi arborat Drapelul național la sediile instituțiilor militare, se va ridica Marele Pavoaz la bordul navelor militare maritime și fluviale și vor fi organizate ceremonii militare și activități comemorative în toate garnizoanele din țară.

Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. 25 octombrie 1944 semnifică data eliberării totale a teritoriului național de sub ocupație hortysto-fascistă. Ultimele orașe eliberate au fost Satu Mare și Carei.

Eliberarea întregului teritoriu național s-a obținut prin lupta eroică a peste 525.000 de militari angajați nemijlocit în luptă, între 23 august și 25 octombrie 1944. Dintre aceștia au fost uciși sau răniți circa 58.000. Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la 89.934 militari, dintre care 76.275 prizonieri.

Eliberarea părții de nord-est a Transilvaniei nu a însemnat și încetarea luptelor duse de Armata României, care a continuat războiul antifascist alături de puterile Națiunilor Unite pentru eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală. ”Ajunse la frontieră din 1940, diviziile noastre — menționa comunicatul Marelui Stat Major din 25 octombrie 1944 - sunt gata de un nou efort și de noi lupte alături de marii noștri aliați, până la înfrângerea totală a forțelor germano-maghiare”.

Sursa: Active News

„Adevărata credință se poartă în suflet, cu discreție” - Pr. Ciprian Grădinaru / Școala de Duminică

| | | 0 comments

Este considerat unul dintre marii duhovnici români, sub epitrahilul căruia oameni din țară și din străinătate își gă­sesc încredințarea în marea milostivire a lui Dum­nezeu. Neobosit mărturisitor al lui Hristos, părintele arhimandrit Ciprian Gră­dinaru, Eclesiarhul Pa­­racli­sului Catedralei Mân­tuirii Neamului, este un foarte bun cunoscător al sufletului uman. Învățămintele sale au crescut duhovnicește ge­ne­rații de credincioși, iar o parte dintre acestea pot fi des­prin­se din interviul pe care ni l-a acordat.

Care considerați că este marea dramă a omului contemporan?

Omul de astăzi caută mult în exteriorul lui. Vrea să vadă în depărtare și uită să privească în interiorul său. Evită să se întâlnească cu el însuși. Cea mai grea întâlnire pe lumea aceasta este întâlnirea omului cu propria lui persoană, deoarece conștiința din noi este glasul lui Dumnezeu. Drept urmare, de multe ori, omul devine propriul lui dușman prin felul său de a fi, de a gândi, de a percepe lumea. Găsim soluții pentru alții, dar nu și pentru noi, deoarece nu vrem. Amânarea este un mare păcat!

Ce determină această amânare și cum o putem evita?

Lipsa de credință, lașitatea și conștiința lui Cain, care nu este altceva decât fuga dată de păcatul săvârșit. Omul fuge de Dumnezeu și de el însuși. Conștiința păcatului este conștiința căderii lui Adam din Rai, cel ce fugea de Dumnezeu.

Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea este împărăteasa și izvorul faptelor bune. Prin rugăciune, harul lui Dumnezeu se pogoară în inima omului, în mintea lui, iar primul semn, primul dar al sfințeniei este discernământul sau dreapta judecată. Mintea și sufletul sunt conduse de darul lui Dumnezeu, care ne învață ce să facem spre mântuire. Rugăciunea nu este altceva decât vorbirea cu Dumnezeu. Ce poate fi mai frumos decât să stai de vorbă cu Ziditorul creației? De aici și motivația pentru care creștinii și monahii iubitori de Dumnezeu au preferat să tacă și să se roage mai mult. Asta i-a determinat să plece în pustie, să se retragă în mănăstiri, să ducă o viață dăruită în exclusivitate lui Dumnezeu. A-L iubi pe Dumnezeu este cel mai frumos sentiment! A face o faptă plăcută în fața Lui este unul dintre gesturile care înnobilează sufletul. De aceea un călugăr sau un bun creștin nu va face altceva decât să aibă o conștiință vie și permanentă care întreabă: „Oare Îi place lui Dumnezeu ceea ce fac eu acum?” Gândul acesta contează foarte mult - să am conștiința trează, care să mă oprească la timp de la păcat, semn că darul lui Dumnezeu este spre mine.

Când conștiința devine oarbă și inima se împietrește, ce e de făcut?

Se ajunge la conștiință mortificată sau oarbă și la inimă împietrită din cauza păcatelor și a indiferenței noastre. Un mare dar pe care ni l-a lăsat Dumnezeu nouă, oamenilor, spre deosebire de celelalte creaturi, este libertatea. Depinde de fiecare cum o folosește. Smerenia este o mare virtute a creștinismului. Când nu clădești faptele bune pe temelia smereniei, totul se năruie. Celui smerit Dumnezeu îi dă har, celui mândru îi stă împotrivă. Nimic nu smerește mai mult sufletul unui om îngâmfat decât necazul. Sunt lucruri în această lume pe care mintea și puterea omenească nu le pot înțelege și face, doar mila lui Dumnezeu le poate împlini. Dumnezeu dă mântuirea celor care o caută. Dumnezeu nu bagă pe nimeni cu forța în Rai, pentru că nu ar sta, nu s-ar regăsi. Atât Raiul, cât și iadul încep din lumea aceasta. Un om care după puterea și voința lui caută să facă voia lui Dumnezeu totdeauna va căuta să ducă o viață plăcută Lui. Adevărata credință se poartă în suflet, cu multă discreție, fără spectacol sau fără să fie folosită în scopuri meschine. Râvna pentru mântuire depinde de voința fiecăruia, pentru că se spune în Psaltire: „Râvna casei Tale m-a mâncat, și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea”. Dorința de mântuire, sălășluită în suflet, declară război diavolului, care mă lasă să fac orice pe lumea asta, numai să nu caut mântuirea.

Un om cu frică de Dumnezeu, care dorește să se mântuiască, va avea o conștiință curată și, după puterea lui, își va căuta mântuirea. Dacă eu nu vreau să postesc, altul nu poate să postească pentru mine, dacă eu nu merg la Biserică, altul nu poate merge la Biserică pentru mine. Din fericire, poporul român, în toată frământarea lui, și-a păstrat evlavia. Fiecare etapă a istoriei a avut sacrificiile, necazurile și încercările ei, dar un creștin, care are nădejdea mântuirii, trece peste toate, căci știe că viața aceasta nu este decât o trecere și o pregătire pentru veșnicie. Oamenii, indiferent de cultură, condiție socială, educație, își pun nădejdea în Dumnezeu. Cine se ține de Biserică și se roagă nu este lepădat din brațele Maicii Domnului.

Trăim vremuri în care singurătatea, însingurarea, indiferența fac tot mai multe victime. Cât de importantă este relația cu semenii noștri în economia mântuirii?

Mântuitorul a spus că toate legile și poruncile stau în cuvintele: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și din toată puterea ta” și „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Modul de judecată va fi aproapele nostru. Nu o să ne întrebe Dumnezeu de ce nu am făcut minuni. Totul se va raporta la aproapele nostru. El va spune: „În temniță am fost și nu ați venit la Mine, bolnav am fost și nu M-ați cercetat, însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau”. Cine nu poate iubi nu-L are pe Dumnezeu în sufletul lui.

Aveți o experiență impresionantă ca duhovnic. Dacă ar fi să identificați unul din marile păcate care macină sufletul omului de astăzi, care ar fi acela?

Mântuitorul nu a condamnat alte păcate cum a condamnat dedublarea, fățărnicia: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici!” Din lașitate și pentru că și-a urmărit interesul, omul a căutat dintotdeauna să pară ceea ce nu este. Dar Dumnezeu, Care cunoaște inima fiecăruia, răsplătește după inima fiecăruia. La Prorocul Isaia, Dumnezeu spune: „Iadul este gol înaintea Mea, cum nu și inimile oamenilor?” De ochiul, de iubirea sau de mânia lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa.

Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor)

sâmbătă, 24 octombrie 2015

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.


Pr. Ilie Cleopa - Despre oamenii demonizați

Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu“ (Luca 11, 20)

Iubiți credincioși,

Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

24 octombrie: Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiți”

| | | 0 comments

Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Preabinecuvântată Maică a lui Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, bucuria tuturor necăjiţilor, cercetarea bolnavilor, ocrotitoarea neputincioşilor, acoperitoarea văduvelor şi orfanilor, mângâietoarea cea de nădejde a maicilor întristate, ajutătoarea şi limanul cel totdeauna gata al tuturor neajutoraţilor! Ţie, Preamilostivă, ţi s-a dat de la Cel Preaînalt harul de a mijloci pentru toţi şi de a-i izbăvi din necazuri şi din dureri, pentru că însăţi ai îndurat necazuri şi dureri cumplite, privind la pătimirea cea de voie a Fiului tău iubit şi văzându-L pe El răstignit pe cruce, când ţi-a străpuns inima sabia cea prorocită de Simeon.

Aşadar, o, Maică iubitoare de fii, ia aminte la glasul rugăciunii noastre, mângâie-ne pe noi, necăjiţii, ca ceea ce eşti mijlocitoarea cea de nădejde a bucuriei. Stând înaintea Tronului Preacuratei Treimi de-a dreapta Fiului Tău, a lui Hristos Dumnezeul nostru, poţi, dacă vei voi, să ceri pentru noi toate cele de folos. Pentru aceasta, cu inimă credincioasă şi cu suflet iubitor, cădem la tine ca la o Stăpână şi Împărăteasă, şi cutezăm a striga ţie cu graiurile Psalmistului: ascultă, Fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi auzi rugăciunea noastră, şi izbăveşte-ne pe noi de nevoile şi necazurile ce ne împresoară, că tu plineşti cererile tuturor credincioşilor, ca ceea ce eşti Bucuria necăjiţilor, dăruind sufletelor lor pace şi mângâiere.

Iată, vezi nevoia şi necazul nostru: arată-ne mila ta, trimite mângâiere inimii noastre rănite de întristare, dăruieşte-ne lacrimi de pocăinţă spre curăţirea păcatelor noastre şi spre potolirea mâniei lui Dumnezeu, ca având inimă curată, conştiinţă bună şi nădejde neîndoielnică, să alergăm la mijlocirea şi paza ta. Primeşte, Preamilostiva noastră Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, rugăciunea pe care o aducem ţie cu râvnă, şi nu ne lepăda pe noi, cei nevrednici de bunătatea ta, ci dăruieşte-ne izbăvire din necazuri şi din dureri, apără-ne de toată bântuirea vrăjmaşului şi de clevetirile omeneşti, fii nouă ajutătoare grabnică în toate zilele vieţii noastre, ca sub acoperământul tău de Maică să rămânem nevătămaţi pururea, păziţi cu ocrotirea şi rugăciunile tale către Fiul tău şi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Sursa: Doxologia

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman la Zilele Pro Vita Iași 2015

| | | 0 comments

Marți, 3 noiembrie 2015, de la ora 18.30, în Aula „Mihai Eminescu” a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași va avea loc Conferința Dezvoltare profesională vs. Dezvoltare parentală, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Patriarhul Iustinian, Universitatea București. Evenimentul este organizat de către Departamentul Pro Vita al Arhiepiscopiei Iașilor în cadrul ediției a V-a a Zilelor Pro Vita Iași – Rolul și importanța tatălui în familie (3 – 9 noiembrie).

Ne bucurăm că îl vom avea alături de noi pentru câteva ore pe părintele profesor Constantin Coman, care ne va împărtăși din experiența sfinției sale. Dânsul este o frumoasă mărturie de dezvoltare profesională, precum și un model de dezvoltare parentală, fiind tată a patru copii și bunic pentru trei nepoți. Ne propunem să aducem în discuții un mit urban, conform căruia nu prea poți fi și un tată bun, și un om de carieră și așteptăm să vedem la ce concluzii vom ajunge împreună. De aceea rugăm pe toți cei care doresc să participe, să fie pregătiți cu întrebări, astfel încât întâlnirea să devină un dialog între distinsul invitat și public” a menționat Cosmin Brînză, referent al Departamentului Pro Vita.

Evenimentul va fi prezentat și moderat de Pr. Asit. Dr. Roger Coresciuc de la Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae din Iași.

Intenționăm să popularizăm conceptul de dezvoltare familială care, considerăm noi, trebuie asumat de orice familie ai cărei membri sunt preocupați de dezvoltarea lor profesională și personală”, a mai precizat Cosmin Brînză.

Conferința va fi precedată, de la ora 18.00, de vernisarea expoziției itinerante „Din tată-n fiu” organizată în Sala Pașilor Pierduți de Clubul Fotografilor din Iași, autorii materialelor artistice fiind Constantin Ciofu și Paul Pădurariu.

Intrarea este liberă la ambele evenimente.

Sursa: Doxologia