În culisele Istoriei: REFUGIAȚI ÎN PROPRIA ȚARĂ...

vineri, 13 februarie 2015

| | |




de Iurie Colesnic, Timpul.md
 
Am prefațat și publicat unele memorii ale basarabenilor ajunși în GULAG. Dar foarte mult am dorit să cunosc un alt capitol din tragedia Basarabiei - refugiații ajunși în România.   

Au fost mulți și foarte mulți dintre ei care au ajuns să ocupe posturi importante în statul român. Alții și-au trăit onest viața visând la clipa când vor putea veni acasă, în Basarabia fără vize, fără teama că sunt urmăriți și poate chiar denunțați...

Nu le-a fost ușor nici în România. Dar ei preferă să treacă peste aceste amintiri triste și pomenesc de bine doar pe românii generoși, care i-au înțeles și i-au ajutat.

Lucia Cireș, este o distinsă cercetătoare în domeniul folcloristicii, locuitoare a orașului Iași, unde a ajuns refugiindu-se. Este fiica preotului Iuliu Cireș din Corjova, care, pe când era seminarist a pictat sub îndrumarea pictorului Petre Chicicu, Biserica Seminarului Teologic, care astăzi se află în curtea Universității de Stat din Chișinău.

Ea mi-a pus la dispoziție aceste materiale prețioase care vin să completeze capitolul despre refugiații în propria țară: „La data de 3 ianuarie 2014 s-a stins din viaţă dr. Gheorghe Cireș, medic veterinar şi veteran de război, în grad de maior. S-a născut la 1 august 1923, în satul Marcăuţi, judeţul Orhei, Basarabia.
După absolvirea studiilor secundare în oraşul Chişinău, în anul 1944, s-a refugiat cu familia în judeţul Dolj, de unde a fost încorporat. A urmat Şcoala de Ofiţeri Cavalerie în rezervă, la Sibiu. A participat la război pe frontul de vest al ţării, iar în 1946, a fost lăsat la vatră, în grad de locotenent.

După eliberarea din armată, a urmat şi absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, promoţia 1951. Şi-a început activitatea ca profesor de specialitate la Şcoala Medie Tehnică Sanitar Veterinară din Iaşi, în 1951, în care a pregătit câteva serii de absolvenţi bine instruiţi profesional şi civic, dovedind talent pedagogic.

Din 1954 a funcţionat la circumscripţii din judeţul Iaşi, remarcându-se ca un bun organizator, înzestrat profesional şi foarte eficient, muncind cu abnegaţie.
Din 1968 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Laboratorului de Control al Alimentelor de Origine Animală, în calitate de inspector, fiind apreciat de conducere ca un bun specialist în domeniu. A lucrat apoi la Circumscripţia Sanitar Veterinară de Frontieră Iaşi până în 1985, anul pensionării.

În afara calităţilor profesionale şi-a însuşit o cultură generală temeinică şi a manifestat un deosebit spirit civic. Am pierdut un om onest, altruist, bun familist, de o moralitate şi o nobleţe sufletească deosebite. Amintirea lui va rămâne veşnică în inimile noastre. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Dar până a se ajunge la necrologul intitulat „O existență exemplară”, Gheorghe Cireș a lăsat câteva pagini de memorii:

MĂRTURII BASARABENE

„După 106 ani de ocupaţie rusească, perioadă de rusificare programată a Basarabiei, în 1918, datorită unei intense mişcări naţionale, se produce mult râvnita Unire a Basarabiei cu România-mamă. Acum începe o perioadă istorică prosperă pentru întreaga Românie, culminând cu anul 1938, an care şi azi se ia ca reper de bunăstare, stabilitate şi pace. În această perioadă (născut în anul 1923) am avut şansa de a mă forma, în familia preotului Grigore Cireş şi a vrednicei presvitere Feodosia, din satul Ustia, judeţul Orhei, aflat la confluenţa Răutului cu Nistru.

Viaţa între anii 1918-1940 se scurgea lin, oamenii fiind îndestulaţi de roadele pământului darnic. În toamna anului 1939, familia noastră primeşte o lovitură dureroasă prin decesul timpuriu al tatei, răpus de o mai veche suferinţă cardiovasculară. Mama, la 44 de ani, rămâne văduvă cu patru băieţi (Iuliu, Petru, Gheorghe şi Andrei). Eu, cel de al treilea, pe nume Gheorghe, promovasem în clasa a V-a la Seminarul Teologic din Chişinău.

Dar, se ştie, un necaz nu vine niciodată singur: la 28 iunie 1940, Basarabia este ocupată, din nou, de stăpânirea vecinilor de la Răsărit, de data aceasta de puterea sovietică. Grănicerii ne-au anunţat că vin ruşii. Curioşi, împreună cu alţi săteni, am fugit la malul Nistrului, unde am văzut mai multe bărci pline de soldaţi cu pistoalele îndreptate spre noi. Nostalgicii rusofili, mai ales intelectualii formaţi în spiritul marii culturi ruse din Imperiul Ţarist, influenţaţi de propaganda Kremlinului, ascultată la singurul aparat de radio existent în sat, i-au primit cu urale: „Da zdrastvuet krasnaia armia! (Trăiască armata roşie)”. S-au îmbrăţişat şi au cântat cântece ruseşti. Nu ştiau, bieţii de ei, aceşti entuziaşti domni-tovarăşi, că tocmai ei vor fi primii pe listele de deportări în Siberia, unde multora le-au putrezit oasele! 

Ostaşii sovietici s-au îndreptat spre Primărie, unde au vandalizat instituţia, iar tablourile conducătorilor ţării le-au călcat în picioare. În zilele următoare s-a format Consiliul Sovietului Sătesc (Selisoviet) din „proletarii satelor”, în majoritate analfabeţi.

Au început deportările în Siberia şi formarea colhozului. Nouă ne-au luat toate bunurile imobiliare şi toate animalele din gospodărie. În casă s-a instalat Maternitatea, iar pentru cele cinci suflete ale noastre ne-au lăsat o singură cameră. În aceste condiţii, mama şi noi cei trei fraţi mai mici, am fost salvaţi de fratele mai mare, care a fost încadrat învăţător, fiind proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie.

Având origine socială „nesănătoasă”, fiu de preot, toamna, la începutul anului şcolar, am fost repartizat la un liceu de zece clase (desitiletcă) cu limba de predare rusă. Mama a cutreierat toate şcolile din împrejurimi pentru a fi primiţi la una cu limbă de predare „moldovenească”. Directorul, care a fost înduplecat de lacrimile mamei, a fost un evreu transnistrean, cu suflet mare. I-a spus textual: „’Coană matuşcă, îi primesc, dar nu le pot da casă şi masă”. În această situaţie, am găsit o odaie de 4/4 metri, la o bătrână, în care locuiam noi, cei trei fraţi, şi încă patru băieţi, doi fii de preot şi doi, de „chiaburi”, toţi cu origine socială „proastă”. 

Fratele mai mare ne trimitea lunar o sumă de ruble, care să ne ajungă doar pentru hrană. În plus, mamei îi trimitea, din puţinul lui, bani pentru a achita impozitele şi cotele impuse.

În vara anului 1941, după încheierea cursurilor, am fost selectat, împreună cu alţi elevi din Chişinău, pentru merite deosebite la şcoală, să participăm la defilarea anuală de la Moscova. Până la plecarea la acel Festival serveam masa la un restaurant, pe bază de cartelă. În dimineaţa de 22 iunie 1941, ne-am trezit în zgomote infernale. Am ieşit cu toţii în curtea şcolii, speriaţi, dar directorul ne-a liniştit, zicând că este vorba de avioanele sovietice care fac exerciţii.

După puţin timp, repetându-se zgomotele, am aflat că era vorba de avioane germane care bombardau Chişinăul. Începuse al Doilea Război Mondial. Directorul ne-a trimis pe toţi acasă. Am plecat acasă pe jos, unde mă aşteptau mama şi doi fraţi. Fratele cel mare rămăsese la postul unde funcţiona. Conducerea sovietică şi o parte din salariaţii sovietului sătesc au părăsit localitatea şi s-au retras în Uniunea Sovietică.

După împingerea frontului peste Nistru, în sat a sosit comandamentul nemţesc, pe care l-am găzduit. Deoarece mă descurcam în limba germană, pe care o făcusem la Seminarul Teologic, intermediam pentru ei procurarea alimentelor, pe care le achitau pe loc.

Toamna ne-am reluat cursurile şcolare pe care le promovasem înainte de cedarea Basarabiei. Între anii 1941-1944 a urmat o perioadă liniştită, prosperă, fără teamă de duba neagră, care ne-a terorizat sub ocupaţia sovietică.

A venit, însă, o altă filă neagră de istorie, când, în martie 1944, frontul s-a apropiat de graniţele României. Armata Roşie înainta vertiginos. În această situaţie am fost constrânşi să încheiem anul şcolar şi să luăm drumul pribegiei spre România. Căruţa ne-a fost mijlocul de fugă din faţa sovieticilor. În România am bejănărit şi suferit mult până ne-am apropiat de o viaţă cât de cât normală. Mama şi-a recăpătat o pensie modică, de urmaş, iar noi, cei patru fii, am devenit, prin muncă asiduă şi multe privaţiuni materiale, intelectuali români, respectiv: preot, medic veterinar, inginer, cadru didactic.

Acum, eu, medic veterinar pensionar, în vârstă de 89 de ani, sunt singurul supravieţuitor şi cred că am datoria să consemnez istoria recentă, aşa cum am trăit-o.

Dr. Gheorghe Cireş: „O viață trăită în zbucium, dar și cu simțul datoriei împlinite. Acesta a fost destinul basarabenilor refugiați în propria țară...”


1 comments:

Anonim spunea...

Aceasta este si povestea tatalui meu, refugiat in Ro in 43-44 pe cand era el copil de 2-3 ani. Tatal sau( bunicul meu) era tot preot, au locuit initial in Hartopul Mic, Orhei. Au ajuns in judetul Gorj, apoi dupa moartea bunicii mele, el s-a calugarit la Manastirea Dealu.
Dumnezeu sa-i ierte!
Abia acum inteleg...