I s-a spus că nu va putea să cânte niciodată, dar, când muzica începe, sfidează toate legile naturii

vineri, 27 februarie 2015

| | | 0 comments


LifeNews.com, 12 februarie 2015

Potrivit Down Syndrome Education International, foarte puține persoane care suferă de sindrom Down pot cânta. Totuși, peste 6 milioane de persoane au vizualizat filmulețul de pe Youtube în care Madison Devlin, o fetiţă de 13 ani ce suferă de sindrom Down, cântă celebra melodie al lui John Legend – All of Me .

În videoclip fetița le spune tuturor că vrea să inspire prin ceea ce face şi, de asemenea, îşi dorește ca filmulețul ei să ajungă la 21 de milioane de vizualizări până în data de 21 Martie, Ziua Internațională a sindromului Down.
Tatăl fetiței le-a declarat jurnaliştilor de la BBC NEWS că vrea să le arate tuturor oamenilor că se poate trăi cu această boală şi să schimbe concepţia greșită despre sindromul Down.

Mama fetiței, Grace Devlin, a spus următoarele: „Prin acest videoclip dorim să le arătăm oamenilor că dacă muncesc din greu la ceva chiar pot obține ceea ce îşi doresc. Sperăm ca oamenii care văd ceea ce am realizat noi îi vor aprecia pe cei bolnavi pentru abilitățile lor și pentru puterea de care dau dovadă în lupta cu boala.”


Ulterior, filmulețul lui Madison i-a atras atenția lui Asthon Kutcker pe Twitter , iar John Legend a vizualizat și chiar a postat filmulețul pe pagina lui de Twitter.

Fetița foloseşte un dispozitiv care necesită de două ori mai multă energie vocală pentru ca ea să poată fi auzită de ceilalți.






Traducere: Diana S.
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.
 

Jertfa Împăcării - de Daniel Turcea

| | | 0 comments
 
foto: Veronica Iani
 
ştiam, nu ştiam
de-aş avea, de-aş avea
ascultarea
petalei din ram
în zilele patimii
seara
pom
al vieţii, tăcut
privirii
ca o mireasmă
cum urcă din jertfa-mpăcării

Simplitatea în creşterea copiilor: a venit momentul să ne dezamăgim copiii

joi, 26 februarie 2015

| | | 0 comments



de Eloise Cataudella, MercatorNet.com, 17 februarie 2015

(Partea întâi – articol în două părţi)

Un consilier spune că părinţii cad deseori în capcana dorinţei de a asigura prea multe copiilor.

V-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca toate eforturile dumneavoastră de a-i asigura copilului o bază solidă de plecare în viaţă să îi submineze şansele de succes? V-aţi gândit vreodată că prea multe lucruri bune – lecţii, jucării, posibilităţi de alegere – ar putea avea efect invers, creându-i un dezavantaj?
Kim John Payne, un consilier familial, autor de succes şi doctor în educaţie, declară că acest lucru se întâmplă azi în creşterea copiilor. Există copii care, ca rezultat, alunecă în anxietate, ADHD sau către comportamente abuzive.

Într-un interviu acordat IMFC, Payne prezintă problema: părinţii, animaţi de o dorinţă fierbinte să le asigure copiilor totul, cad în capcana lui “prea mult”. Până nu demult, problema părinţilor era să poată asigura destule copiilor lor.
Orice părinte speră să poată elibera întregul potenţial al copilului. Părinţii cumpără jucării şi cărţi cu nemiluita, îşi înscriu copiii la cursuri suplimentare pentru a le asigura cât se poate de multă învăţare, îmbogăţire şi experienţă. Toate acestea sfârşesc rapid prin a pune piedici dezvoltării, distrag atenţia copilului, îi blochează creativitatea, îi solicită prea mult rezistenţa şi chiar ajung să îi submineze sentimentul de siguranţă.

Prea mult, prea de mic

Payne descrie cei patru stâlpi ai “religiei Prea Mult” din viaţa copiilor: prea multe lucruri, prea multe alegeri, prea multă informaţie, viteză prea mare.

Credinţa actuală e că dacă un lucru educă sau îmbogăţeşte sufleteşte, mai multe lucruri de acelaşi fel trebuie să fie şi mai bine, nu? Dar Payne avertizează: cantitatea este la fel de importantă ca şi calitatea, iar “mai mult” nu înseamă întotdeauna “mai bine”.

El compară tentaţia îmbogăţirii peste măsură a mediului cu alimentaţia excesivă: “La fel cum începem să fim atenţi la alimentaţie, ar trebui să fim la fel de atenţi la ceea ce se întâmplă într-o zi din viaţa copiilor noştri”.

Prea multe lucruri, informaţii şi ocupaţii pot copleşi copilul. Rezultatul va fi neplăcut în multe feluri, depinzând de personalitatea încă în formare. Payne subliniază ideea că fiecare copil are ceea ce el numeşte “capricii”, care însă sunt în acelaşi timp şi daruri. El avertizează asupra faptului că presiunea tăcută dar continuă a lui “prea mult” poate transforma aceste capricii în tulburări. De exemplu, un copil activ poate deveni hiperactiv, un copil visător îşi poate pierde atenţia sau un copil ordonat poate deveni rigid, compulsiv.

Războiul nostru cu copilăria

Problema, după Payne, este războiul nedeclarat împotriva copilăriei. Şi dacă expresia vi se pare uşor prea dramatică, luaţi-i în considerare experienţa proprie.

Kim John Payne a călătorit prin lume, tratând copiii din taberele de refugiaţi. A observat, şocat, o mulţime de similarităţi între copiii de acolo şi copiii care îi veneau la cabinetul său din Anglia. De-a lungul multor ani i-a devenit clar că unii copii, provenind din familii înstărite, care aveau vieţi perfect sigure şi îndestulate, se comportau de manieră similară celor din partea opusă a globului pământesc, din zonele de război.

Copiii din taberele de refugiaţi aveau simptomele sindromului de stres post-traumatic, declară Payne.

“Aceşti copii erau iritabili, nervoşi şi super-atenţi, temându-se de orice era nou şi necunoscut. Mulţi îşi creaseră mici ritualuri foarte elaborate pentru sarcinile zilnice, precum moduri complexe, foarte specifice de a străbate drumurile din tabără şi despre care îşi închipuiau cumva că măresc gradul de siguranţă. Nu aveau încredere în relaţiile noi, cu adulţi sau alţi copii deopotrivă, şi destui “aveau fitilul foarte scurt” încă de aceste vârste fragede”.

Payne spune că principala deosebire între cele două grupuri era doar faptul că, în Anglia, copiii erau în siguranţă. Dar din punct de vedere mintal şi ei trăiau într-un teatru de război, unde aveau nevoie de strategii de rezistenţă pentru a se simţi în siguranţă.

Cum se explică faptul că un copil din vest, bine îngrijit, pare a trăi ca într-un teatru de război?

Payne explică: “Din cauza temerilor, ambiţiei, hotărârii părinţilor şi a ritmului de viaţă foarte rapid, aceşti copii s-au străduit să îşi definească propriile limite, propria zonă de securitate în moduri şi prin comportamente care, în cele din urmă, nu s-au dovedit viabile.”

Aceşti copii suferă de ceea ce Payne numeşte “reacţie la stres cumulativ”. Deşi nu au suferit vreo traumă ca atare, ei sunt victime ale stresurilor mici, precum picătura chinezească, pe care nu le-au putut prelucra sau opri.

În Anglia, Canada şi în tot restul lumii noi, oamenii, ne protejăm fizic copiii mai mult ca oricând. Avem legi cu privire la scaunele auto pentru copii şi am interzis toboganele. Mintal, însă, îi aruncăm în roluri de adult cu agende de adult. Incapabili să controleze torentele de informaţii şi de aşteptări care se revarsă peste ei, copiii caută alte aspecte ale vieţii lor pe care să le poată totuşi controla.

În interviu, Payne explică legătura dintre ritmul frenetic de astăzi şi răspândirea violenţei între copii:

Când vezi un copil reacţionând la “noua normalitate” în moduri care amintesc de PTSD, ceea ce eu descriu drept reacţie la stres cumulativ, ce vezi de fapt este un copil supra-preocupat de control, un copil care încearcă cu disperare să îşi controleze mediul pentru că el simte că viaţa lui are un ritm pe care nu-l poate controla. Astfel încât încearcă să supra-controleze pe alţii. Supra-controlul este doar un alt cuvânt pentru violenţa între copii (bullying).

El recomandă acelaşi proces de simplificare atât pentru victimele cât şi pentru agresorii implicaţi în violenţe de tip bullying. Simplificarea vieţii ajută agresorii să simtă că exercită mai mult control, iar pe victime le ajută să devină mai rezistente emoţional.

Respingerea “noului normal”
 
Efectele obiceiului de a da prea multe copiilor sunt din ce în ce mai des întâlnite. Ne temem că copiii noşti pot rămâne în urmă. Nu vrem să ratăm oportunităţi sau talente, aşa că îi înscriem la tot felul de activităţi – sport, muzică, arte marţiale, arte vizuale. Le umplem camerele de cărţi, jucării, aparatură şi le umplem timpul cu lecţii, informaţii, experienţe. Îi transportăm de la o activitate la alta, în tot acest timp întrebându-ne cum de a ajuns viaţa aşa nebună.

Când, într-un final, ne oprim epuizaţi şi privim în jur vedem acelaşi lucru la toţi prietenii şi ajungem la concluzia că e normal.

Există o cale mai bună. Când un copil este prea ocupat, când primeşte prea multe lucruri şi prea multe informaţii, el este lipsit de un timp de care are nevoie pentru a-şi explora lumea exterioară şi pe cea interioară încă în formare. Dacă un copil are o mulţime de jucării sau cărţi nu mai examinează pe niciuna în profunzime. Jocul şi învăţarea rămân superficiale. Le lipseşte spaţiul şi plictiseala necesare pentru reflecţie şi creativitate. În acelaşi timp, nici una dintre jucării nu pare a satisface copilul, care caută mereu altceva – altceva ce nu are acum.

Creşterea cu simplitate a copiilor presupune ca părinţii să cumpere mai puţine jucării, pentru a facilita un angajament mai profund al copilului cu ele. Copiii au nevoie de timp şi spaţiu fizic pentru a se juca şi a-şi dezvolta imaginaţia.

O altă recomandare este ca părinţii să permită copilului să aibă timpi neocupaţi de-a lungul zilei, timpi de care e nevoie pentru reîncărcare şi creştere. Acest tip de timp, ca şi somnul, are un rol vital pentru dezvoltarea copilului, dându-i spaţiul necesar pentru a prelucra emoţiile şi pentru a-şi dezvolta propria persoană.

Cea mai bună pregătire pentru o lume în schimbare

Unii pot crede – greşit – că Payne ar spera să întoarcă roata timpului înapoi la epoci trecute, în încercarea de a opri ritmul actual al vieţii. În realitate, el nu propune încetinire, ci doar o filtrare a ocupaţiilor nenecesare. În interviu, Payne a spus că acest mod de creştere a copiilor este de fapt cel mai bun mod de a pregăti copiii pentru o viaţă în care vor trebui să fie creativi, inovativi şi adaptabili. Şi trecerea prin mai multe locuri de muncă înseamnă că vor trebui să aibă propriile motivaţii interioare.

Părinţii cred că printr-un număr mare de activităţi oferă copilului un start lansat. Eu spun că acest start  – şi pregătirea lor pentru viitor – le este asigurat de timpii neocupaţi, astfel încât să devină auto-motivaţi, fără a se lăsa în baza programului sau a activităţilor programate. Părinţii pot oferi copiilor darul plictiselii, prin plictiseală aceştia devenind auto-motivaţi. Educaţia cu simplitate este un proces orientat spre viitor, spre deosebire de stilul actual rapid şi supra-aglomerat prin care, fără să vrea, părinţii îşi cresc copiii pentru o lume deja trecută.

Ceea ce spune Payne este susţinut de un studiu recent în privinţa sportului la copii. Acesta a relevat că există o corelaţie strânsă între timpul petrecut în activităţi sportive organizate şi o creativitate scăzută la vârsta adultă. Contrar, timpul petrecut în activităţi sportive ne-organizate este corelat cu creativitate crescută la vârstă adultă. Nu sportul în sine scade creativitatea, ci lipsa de timp neocupat. Numai două ore pe săptămână de timp neocupat au ca rezultat o creativitate peste medie la copii.

Co-autor la studiului, Matthew Bowers oferă o posibilă explicaţie: “Sportul ne-organizat, desfăşurat în medii ne-structurate, nesupravegheate, asigură multe dintre elementele legate strâns de dezvoltarea benefică a copiilor. Acest tip de medii le oferă libertatea de a decide, de a face regulile, de a soluţiona probleme şi de a rezolva conflictele sociale pe căile proprii”.

Cea mai importantă lecţie este importanţa echilibrului – parte esenţială a educaţiei prin simplitate. Copiii au mult de câştigat dacă părinţii echilibrează activităţile programate şi timpul liber şi elimină inundaţia lui “prea mult”.

Acest echilibru este absolut necesar dacă vrem să protejăm copilăria, astfel încât procesul complex de dezvoltare să se poată desfăşura complet.

În partea a doua a acestui articol vom vedea care sunt cele patru zone în care Payne susţine simplificarea şi cum anume pot face părinţii acest lucru.

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

26 februarie: Sfântul Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

| | | 0 comments

Chile: Mama unui copil nenăscut, diagnosticat cu handicap, critică noul proiect de lege care doreşte legalizarea avortului

miercuri, 25 februarie 2015

| | | 0 comments



LifeSiteNews.com, 18 februarie 2015

În Chile s-a iscat o dezbatere publică asupra unui proiect de lege care doreşte legalizarea avortului. În cadrul acestei dezbateri, face valuri interviul unei tinere femei însărcinate.

Bernardita Vial de Bärthold poarta în pântec un copil care a fost diagnosticat cu o boală care este folosită pentru a justifica avortul în ţara ei. Bernardita nu este nici politician, nici activist. Este doar o femeie însărcinată în 25 de săptămâni şi al cărei copil a fost diagnosticat cu anecefalie, o anomalie care inhibă dezvoltarea normală a creierului şi a craniului. Conform medicului care îi cunoaşte cazul, durata de viaţă a copilului va fi doar de câteva minute de la naştere. Cu toate acestea, copilul este viu şi are şi un nume.

„Pe copilul meu îl cheamă Jose”, afirma Bernardita.

Pe 31 ianuarie, preşedintele Bachelet a trimis în guvern proiectul de lege care va legaliza avortul în Chile. În prezent, în această ţară avortul este interzis în orice circumstanţă.

Dacă va fi aprobată, această lege va permite avortul în trei situaţii: când există un risc – prezent său viitor – pentru sănătatea mamei, când sarcina este rezultatul unui viol sau când copilul este diagnosticat cu o boală congenitală sau are o „incompatibilitate genetică cu viaţa în afara uterului”.

Cazul lui Jose se încadrează în a treia condiţie, iar în această situaţie medicul Bernarditei ar fi obligat să îi propună avortul.

În interviul acordat postului CNN duminica trecută, Bernadita recunoaşte că îi este frică de momentul în care băiatul său se va naşte şi va muri aproape imediat.  Ea povesteşte cum la început a fost şocată şi nu înţelegea de ce trebuie să treacă prin această suferinţă. Însă, treptat, treptat, pe măsură ce copilul creştea, Bernardita recunoaşte că „s-a maturizat prin această suferinţă”. Acum priveşte această situaţie din perspectiva vieţii, nu a morţii.

În ceea ce priveşte celelalte femei care ”ar putea avea dreptul să ia o altă decizie”, Bernardita spune: „Mă îndoiesc că o mamă se pune mai presus de copilul ei, mă îndoiesc că prefera să pună pe primul loc sănătatea ei mentală decât să permită fiului ei să îşi împlinească cursul natural al vieţii, care este în acest caz acela de a se naşte şi de a muri”.

Bernardita povestește că, atunci când a primit diagnosticul fiului ei, suferința a fost atât de intensă încât a simțit nevoia de a scrie un jurnal în care a însemnat toate  sentimentele, emoțiile și experiențele din acea perioadă. Acum, când reciteşte ceea ce ea a scris în trecut, nu se recunoaște.

“De aceea mă simt neputincioasă”, spune ea, “atunci când văd că se va aprobă un proiect de lege care ne va face vulnerabile” și va deschide calea spre avort într-un moment în care “nu suntem pe deplin capabile de a lua o decizie corectă. Am citit jurnalul meu și nu mă recunosc în ceea ce am scris. Sunt convinsă că suntem limitați în utilizarea judecăţii noastre de către  emoțiile intense și nu suntem capabile de a lua o decizie atât de importanta într-un astfel de moment, o decizie care nu se referă la viaţa noastră, ci la viața unei alte persoane”.

Proiectul ideologic din spatele legii

În spatele acestui proiect de lege se afla, în mod paradoxal, o altă femeie, pediatru: Michele Bachelet, o bine cunoscută feminista radicală, apărătoare a ideologiei de gen.

Pentru Bachelet, să ajute femeile să nu “suporte singure consecinţele grele”  a unei sarcini cu probleme înseamnă deschiderea ușilor pentru avort. Deși guvernul susține că legea este “limitată la trei cazuri specifice”, primul caz, în practică, stabilește avortul la cerere, deoarece “riscul” mamei este stabilit după criteriile Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), care înțelege sănătatea în general  ca fiind “bunăstarea”.

Din această perspectivă, dacă o sarcină modifica sau alterează bunăstarea fizică, psihologică sau socială, “prezente sau viitoare” ale mamei, aceasta ar avea dreptul de a încheia viața copilului ei. Același raționament și strategie au fost folosite în Spania pentru legalizarea avortului. Acolo, 97 la sută dintre avorturile “legale” sunt efectuate astăzi în cadrul acestei vagi noţiuni de “sănătate”.

La trei zile după interviul de la  televiziune, într-o scrisoare publicată de El Mercurio, doamna Vial a cerut lui  Bachelet să se oprească şi să se gândească. Iată ce a scris președintelui:

„O invit pe dna. Bachelet să se gândească la faptul că, dacă va legaliza avortul, nu va face altceva decât să împingă mii de mame spre a lua o decizie de viaţă şi de moarte într-un moment în care mintea noastră este pe altă planetă. Şi când ne întoarcem, deja am avortat… şi nu va mai fi cale de întoarcere”.

Adresându-se altor mame în aceeaşi situaţie, continuă: „Vom trece bariera anxietăţii. Trebuie să perseverăm şi să evităm a lua decizii pripite. Pacea se va lăsa şi ne vom simţi eroine!”

Traducere şi prelucrare text: Elena Dolea
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova

Predica cea mai de efect – viaţa trăită creştineşte / Cuvinte despre bine şi rău

| | | 0 comments


Dacă avem nişte prieteni care ne sunt dragi, dar nu sunt credincioşi, cum să le vorbim despre Dumnezeu ca să-i mişcăm cumva? Mai mult decât a vorbi, este mai bine să duceţi o viaţă creştină, să vadă şi ei. Asta ar putea să fie predica cea mai de efect. Încolo, e inutilă o discuţie cu ei, care s-au antrenat să răspundă la întrebările propovăduitoare, bune, ale creştinilor. Ei ştiu ce să răspundă. Că e mai dulce tutunul, e mai dulce beţia, e mai dulce curvia, e mai dulce pierderea de timp şi preadesfrânarea.

Mai ales acum s-au creat atâtea posibilităţi de distracţie, de destindere, de pierdere a sufletelor… Şi atunci, dacă te văd pe tine făcând aşa, te întreabă: „Ce te face pe tine să ai o aşa conduită?“ Şi îi zici: „Dragă, îmi pun problema mântuirii! O să terminăm odată!… Căci cel mai mare, cel mai greu moment din viaţa ta va fi ziua când vei muri! Atunci se va vedea cum ai trăit!… Nu vei mai avea nici un fel de scuze. Mila încetează de la Dumnezeu. Până acolo e milă, dar de acolo începe dreptatea lui Dumnezeu, după faptele noastre“. Şi dacă primeşte sfatul, să-i spuneţi: „Există judecata lui Dumnezeu.

Există porunci. Să le ascultăm! S-a născut Iisus Hristos; Dumnezeu fiind, a luat chip de rob numai ca să ne mântuiască pe noi, să ne scape de iad“. Va să zică, începi cu credinţa de la capăt. Dar, mai ales, să vădă faptele voastre cele bune. Căci dacă te apuci să faci chefuri, degeaba vorbeşţi tu şi propovăduieşti. Uite aşa se creează un moment pentru folosul tău. Să ai o poziţie folositoare. Dacă nu te ascultă, „Dixit et salvavem aneam mea“ – zice latinul. „Eu am zis şi mi-am mântuit sufletul“.

La Judecată, când te va întâlni, să nu-ţi zică că nu i-ai spus. Pentru că toţi cei cărora le spuneţi ceva în numele adevărului de credinţă, fraţii mei, toţi aceştia vă vor vedea pe voi odată şi le va suna în cap: „Uite, că mi s-a spus lucrul acesta de către cutare şi n-am ţinut cont!“ Ei, problema e mare, problema e peste tot, problema e întinsă cu lipsa de credinţă! De asta luptăm din răsputeri. Dar mai ales asta, fraţii mei, să nu faceţi sminteli!

Dialog cu Părintele Arsenie Papacioc – Despre călugărie şi căsătorie

O familie numeroasă nu exclude realizarea profesională – Mame cu mulţi copii

marți, 24 februarie 2015

| | | 0 comments
foto: http://www.freedigitalphotos.net


De obicei, familiile numeroase sunt privite cu neîncredere; se consideră că sunt rodul unor circumstanțe, nu al unor decizii asumate, iar „circumstanțele”, ajung mai întotdeauna să poarte numele de “iresponsabilitate”. Dar dacă nu este întotdeauna așa?

În cele ce urmează vom prezenta familiile unor mame celebre, pentru care alegerea de a avea o familie numeroasă a fost una conștientă, consecință a unui principiu de viață. În plus, viața lor profesională demonstrează din plin că o familie numeroasă nu exclude realizarea profesională.

Mama – sportivă: „Înainte trăiam pentru mine însămi; acum trăiesc pentru copiii mei”



Anastasia Mîșkina este una dintre cele mai cunoscute sportive – mamă a mai multor copii. Ea are 3 copii, toți băieți; primul s-a născut în 2008, al doilea în 2010 iar al treilea în 2012.

Intrând în competițiile mari în 1998, Anastasia Mîșkina a ajuns în 2003 în top 10 cele mai bune tenismene din lume. Cel mai mare succes succes l-a cunoscut însă în 2004, când a reușit să câștige un turneu de mare șlam, care până atunci nu mai fusese câștigat niciodată de o sportivă din Rusia. (Este vorba despre turneul French Open, n.n.) După acest succes, Anastasia Mîșkina a ajuns locul trei în lume. În 2007, pe când avea 26 ani, jucătoarea și-a încheiat cariera sportivă, a devenit comentator sportiv și antrenor de tenis. De asemenea, Anastasia este moderatoarea unei emisiuni pe teme de familie la postul „ Domașnii”.


În interviul săptămânal „Argumente și fapte”, Anastasia a vorbit despre cum percepe ea îndatoririle materne: „Maternitatea este dificilă. Dacă înainte de a avea copii trăiești pentru tine, după – îți dai seama trăiești pentru ei. Înainte puteam să mă pregătesc în câteva ceasuri de o călătorie până în alt colț al lumii; acum, indiferent cât ar fi de încărcat programul meu, îmi dau seama că trebuie să mă întorc atunci când am stabilit. După ce ai copii începi să realizezi că nu îți mai aparții doar ție însăți, ci toată viață ta este închinată acestor ființe mici, cărora tu le-ai dat viață și pentru care ești răspunzător”.

Chiar dacă Anastasia Mîșkina a angajat o bonă, aceasta doar o ajută la creșterea copiilor și se ocupă de ei în lipsa părinților; fosta sportivă consideră că o bonă nu poate fi o înlocuitoare pentru o mamă. Ca orice altă familie, și familia Anastasiei are greutățile ei. De exemplu, chiar la interviul „Argumente și fapte”, Anastasia Mîșkina a povestit că fiul cel mai mare, Jenia (apelativul de la Evghenii, n.n.), este foarte gelos pe fratele lui: „Jenia, când a aflat că va avea un frate, a reacționat foarte rău, a plâns foarte mult. Ca să fiu sinceră, a fost foarte greu să văd asta: spunea mereu: <Duceți-l înapoi și să nu mai vină, vă rog>. A fost nevoie să vorbesc foarte serios cu el și să-i explic că sentimentele mele față de el nu se schimbă cu nimic. După asta, Jenia l-a îndrăgit foarte mult pe Goșa (formulă de alint de la Gheorghi). Acum nu mai pot trăi unul fără altul! Goșa nici nu se trezește bine, că întreabă unde e Jenia. Și tot ce face Jenia, face și el. Sper să păstreze mereu aceeași dragoste unul față de altul”.

Mama-actriță: trei Oscaruri și patru copii


Maryl Streep este considerată de criticii de film cea mai bună actriță contemporană. Cred că până și cel mai neavizat spectator de film o știe pe Maryl Streep. Actrița este posesoarea a trei premii Oscar și a fost nominalizată la acest premiu de 18 ori, mai mult decât orice alt actor din toată istoria cinematografiei, dar, pe lângă acestea, este și mamă a patru copii.
În tinerețe, Maryl Streep a fost logodită cu cunoscutul actor al anilor 1970, John Kazale, dar în cei doi ani de logodnă partenerul ei a fost bolnav de cancer, iar în cele din urmă, în 1978 boala l-a răpus. La puțin timp după moartea lui, Maryl s-a căsătorit cu sculptorul Don Gummer, cu care este căsătorită și în prezent. Cuplul are trei fiice și un fiu. Toate fiicele au mers pe urmele mamei, devenind actrițe, iar fiul a ales muzica.

Mama – designer: copiii – cea mai mare inspirație


Tatiana Aprelskaia Mhitarian este un renumit designer interior, colaborează cu reviste ca „Idei pentru casa dv”, „Casa contemporană” şi este autoarea a peste 1.000 de proiecte și s-a specializat în decorarea apartamentelor destinate familiilor numeroase. Despre cum trebuie să arate un apartament nu foarte mare destinat unei familii numeroase, Tatiana știe din proprie experiență, fiind ea însăși mamă a șapte copii, toate fete.

Copiii sunt pentru mine cea mai mare inspirație. „Vreau să călătoresc ca să le arăt lor lumea, în tot ce are mai frumos și mai pitoresc”, povestește Tatiana.

Copiii iau parte la toate proiectele creatoare ale mamei; ei știu să taie, să coasă, să vopsească.  În apartamentul lor aproape că nu există lucruri cumpărate. Cea mai mare parte din mobilier se compune din lucruri făcute de mâna lor. Ca „singurul designer din lume părinte a 7 copii” (Tatiana însăși se numește așa cu mândrie),Tatiana consideră că e de datoria ei să creeze în special pentru familiile numeroase și cu venituri reduse; din această idee, Tatiana a făcut o adevărată profesiune de credință.

Mama – fotograf: am propriile mele 8 modele!



Fotograful american Alice Welsch are încă și mai mulți copii – nu mai puțin de 8! Ca fotograf, Alice s-a specializat în fotografia copiilor, în care are o bogată experiență. Ea chiar și-a făcut un blog și are mulți cititori, dintre care mulți sunt, la rândul lor, părinți cu mulți copii. Mărturia adusă de Alice prin acest blog le amintește cititorilor de propriile lor vieți, dar, prin aceasta, mulți au prins curaj și au început, la rândul lor, să vorbească despre experiențele și greutățile proprii. Cu toate acestea, toți sunt spun că sunt bucuroși să aibă familii atât de numeroase.

În general, între copiii lui Alice diferența este de un an, pe primul l-a născut când avea 20 de ani. Ea subliniază că a mulțumit lui Dumnezeu pentru fiecare copil. Și cu adevărat, numai El i-a putut da putere să se descurce cu o familie așa de numeroasă.

Traducere: Adriana Ursuleţu
Preluare de pe Ştiri pentru viaţă
 
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.
De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.