Mircea Vulcănescu - un geniu al culturii româneşti

marți, 28 octombrie 2014

| | |


La 28 octombrie 1952 s-a stins din viaţă în penitenciarul Aiud Mircea Vulcănescu, scriitor, filozof, sociolog, economist, spirit enciclopedic şi personalitate complexă a generaţiei anilor '27.

*

Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din Bucureşti, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism şi originalitate. Venea la cursuri cu fişe, organizate pe probleme şi structurate pe esențial, dar prezentarea şi desfăşurarea cursului devenea plină şi fermecătoare prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate şi perspectiva largă în care încadra orice problemă, idee sau sistem filozofic.

Astfel, fişele sale erau un simplu auxiliar de lucru, căci, în timpul prelegerii, Vulcănescu era un adevărat creator. Vedeai parcă cum i se grămădesc ideile în minte, şi nu se mai putea stăpâni din iureşul lor.

Profesorul avea o impresionantă putere de a surprinde filiația ideilor, de a scoate la suprafață esențialul şi de a urmări implicaţiile cele mai subtile în diverse domenii de activitate şi gândire. Definiţiile lui erau clare şi cruciale în procesul de înţelegere a unei şcoli filozofice, a unei poziţii etice sau a ideii pe care o dezbătea.

Vulcănescu urmărea cu stringență logică şi pedagogică semnificația conceptelor în toate planurile colaterale, de la economie politică, până la metafizică şi teologie. Preocupările lui erau multilaterale, de natură enciclopedică, toate fiind încadrate într-o ierarhie de valori, în care puteau fi sezizate atât contradicțiile cât şi armoniile viziunii sale, pe care încerca s'o facă înţeleasă şi cuprinsă într-o filozofie românească pură. Interesul lui imediat era legat de fenomenul românesc. Vorbea şi scria despre Freud, dar căuta să se apropie, să descifreze şi să înțeleagă valorile specifice româneşti, din viața şi opera lui Ion Creangă.

Era director al vămilor în Ministerul de Finanțe, dar scria despre conceptul de spiritualitate, desfăşurat în diferite structuri ideologice. Participa la şedințele Consiliului de Miniştri, însă, în acelaşi timp, urmărea cu pasiune războiul din Rusia Sovietică şi scria despre filozofia poporului român şi poziția creştinului în lumea modernă.

Mircea Vulcănescu este unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti; un geniu prodigios şi un practicant al vieţii creştine. După capitularea din 1945, a fost arestat şi el odată cu toți membrii guvernului de atunci şi a fost condamnat pentru vinovăția de a fi susținut războiul impus de însuşi cei care ne anexaseră din trupul ţării. În terminologia comunistă se făcea şi el vinovat de ”dezastrul României”.

În închisoare, mai vizibil decât oriunde, a avut ocazia să pună în pratică morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său, din cauza condiţiilor speciale de viață create de guvernul comunist, cu intenţia de a lichida pe toți prizonierii politici.

Două au fost împrejurările din viaţa de deținut, despre care pot depune mărturie exactă de situaţia în care s-a găsit: una, în perioada detenţiei de la Jilava, şi, alta, cu privire la moartea lui dramatică în închisoarea de la Aiud.

Prin 1951, pe primăvară, mă găseam în beciurile de la Jilava, cu trei ani de anchete şi mizerie de temniță, fără nicio perspectivă de rezolvare a situaţiei mele juridice. Ancheta nu putea duce sub nici o formă la trimiterea mea în judecată, întrucât nu mi s-a putut găsi niciun fel de vinovăţie, nicio declaraţie şi nicio probă materială răsfrântă împotriva mea. 

Astfel, necondamnat, eram repartizat într-una din celulele mari ale secţiilor, unde, înţesaţi, viaţa devenise mizerie şi coşmare. Mâncarea era puțină, asistența medicală şi sanitară inexistentă, iar bătăile nu mai conteneau. Dimineaţa şi seara, la numărătoare, eram crunt bătuți de gardienii care ne aşteptau, la ieşire şi la intrare, cu ciomegele în mâini, lovind fără cruțare şi fără nicio alegere de condiţia fizică a deţinuților. Singura relaxare interioară, era posibilă prin venirea noilor detinuți, care era, de fapt, un fel rotatie din alte celule. Acestea ne aduceau veşti noi, despre alţi detinuți, sau chiar din afară, despre situaţia politică, internă şi externă.

Celula în care mă găseam, la vremea aceea, avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule, aşa că sursele de informație deveneau mărite în numărul de posibilităţi. Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalități politce, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea. Alexandru Constant, venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice, şi izolarea de trei zile şi trei nopți în celula 16, numită Celula Neagră. 

În timpul în care au locuit împreună, într-o altă aripă a Jilavei, Vulcănescu şi altii, obişnuiau să ţină conferinte despre diferite subiecte, spre a se întări şi instrui pe ei şi pe cei ce-i ascultau. După una din conferintele ţinute de Mircea Vulcănescu, a apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege şi bastoane de cauciuc, până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopți. 

O veşnicie de tenebre! Nemâncati, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colt la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşeaşcă. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situatiei în care se găseau.

- În conditiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravietuiți...

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate si împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin crestinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremurați de această propunere şi de slăbirea rezistenții sale. Au refuzat categoric şi au trecut la actiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie, i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viața şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieții creştine.

Vremea a trecut, penibilă, şi când izolarea lor a luat sfârşit, până şi gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morții. Epuizați, el şi prietenii lui, au fost duşi şi zvârliți într-o nouă celulă, tixită cu ce mai ramasese din generaţia jertfelor, cu tineri frământați şi rezistenti la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toti într-o atmosferă prezentă, de îngrijorări şi teamă. Totuşi, în fața spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu ființele desfigurate de suferințe, frig, foame şi murdărie, au avut curajul de totdeauna, aceşti tineri, şi numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind în sprijinul oropsiţilor, acceptând toate riscurile.

De la Jilava, Vulcănescu a fost transportat la Aiud, unde am ajuns şi eu, prin vara lui 1951.

Nu-i mai cunosc peripetiile până eu n-am început să lucrez, prin 1952, în fabrica închisorii, secția metalurgie. În fabrică, eram în aceeaşi grupă cu un deținut care locuia cu Vulcănescu în aceeaşi celulă. Şi cum Vulcănescu nu lucra nicăieri, am reuşit, în felul acesta, să stabilesc o comunicare permanentă cu profesorul meu, care a durat cam două luni de zile. Îi transmiteam noutăți politice şi alimente, de care ducea mare lipsă, dar îi comunicam şi problemele şi întrebările care mă frământau permanent, la care el îmi răspundea cu vederile şi dezlegările lui; în majoritate priveau cultura românească şi perspectivele ei de viitor.

Sunt în măsură să dau, acum şi aici, unele dintre cele mai semnificative puncte de vedere care-l frământau în vremea aceea pe Vulcănescu. L-am întrebat deci, care i se părea să fie cel mai caracteristic aspect al vieţii din închisorile de atunci. Prietenul nostru comun îmi comunica constant şi fidel răspunsurile sale. Am reținut aproape tot ce era esențial, pentru că veneau de la Mircea Vulcănescu, şi adâncimea vederilor lui îmi ajutau să limpezesc apele propriului meu suflet.

Trei erau, după M. Vulcănescu, aspectele cele mai caracteristice ale vieții din închisorile comuniste:

I. Starea de suferinţă natională. Nu numai deţinutii politici trăiesc în mizerie şi dramă, ci şi toate familiile lor, toate partidele politice care n-au înţeles sau care au înţeles prea târziu generatia supremelor sacrificii, toate clasele sociale, toti prietenii şi... toţi adversarii acestora. Țara întreagă este copleşită de suferinţă. Acesta este conceptul care cuprinde şi caracterizează momentul prăbuşirilor istorice continuate in 1951-1952, de la instaurarea ilegitimă a regimului sovieto-marxist. 

Prin această suferinţă colectivă, natională, el vedea un puternic reviriment al regăsirii religioase creştine, o reîntoarcere la formele autentice ale credinței în Dumnezeu şi la rugăciunile fierbinți ale mântuirii. Nu vedea alt mod de salvare. Comunismul, nici în formă nici în fond, nu poate oferi o salvare a omului şi a fiinţei naționale. Aplicarea lui la realitățile româneşti va duce sigur la o reacțiune firească şi caracteristică fondului românesc: reacțiunea creştină.

II. Prezența impresionantă, numerică, pretutindeni, a generatiei care a fondat şcoala nationalismului modern românesc propriu, unic, şi independent, încărcat cu sănătatea morală a unei atitudini de încredere şi optimism.

Dar Mircea Vulcănescu mai spunea că niciodată nu a înţeles îndeajuns fenomenul acestei generaţii ca parte a unei ordini spirituale româneşti. El socotea acest fenomen ca o recrudescentă a unor forte negative care tind să destrame ordinea specificului românesc şi chiar să strice armoniile mioritice ale viziunii româneşti despre lume. Această ideologie, care i se parea că se indepărtează de realitătile nationale, care buliversa însăşi fundamentele şi structurile nationale, Vulcănescu căuta să s-o analizeze şi s-o înteleagă. 

Ce este, în fond, această generație de ”sinucigaşi”, de benevoli ai morții, de prevestitori, ce este această generație marcată de personalități gigantice care s-a vrut stinsă şi acoperită cu beton, ce semnificație are pentru neamul românesc, şi în lume, sacrificiul creştin al celor căzuți în Spania? Întrebându-se cu nelinişte, mereu, aşa a ajuns Vulcănescu să înțeleagă şi să creadă în puterea creatoare a elitelor în toate domeniile de manifestare omenească.

Înainte de a fi închis la Jilava, nu citise el un Jurnal din închisoarea Jilava? Şi nu i-a oferit lui, lui Vulcănescu, o nouă înțelegere a OMULUI mit, din fruntea generației de tineri deveniti icoana României? Elitele, în strânsa lor legatură cu țărănimea şi muncitorimea română, au fost factori pe care, zicea Mircea Vulcănescu, este greu până sa le găseşti o explicare logică, obişnuită.

Orice jertfă pentru Christos este o valoare spirituală reală, bogată, cu consecințe incalculabile pentru viitor. În închisoare, Vulcănescu s-a întâlnit şi a trăit cu această lume românească, în carne şi oase. Între zidurile celulelor a văzut copii care se uniseră cu crucea. În ei vedea, el, rezervorul rezistentii româneşti, tăria concepţiilor care fructifica în condițiile cele mai dificile. Unitatea lor, curajul, sacrificiul şi ajutorarea celor neputincioşi, i s-a părut lui Vulcănescu un nesecat izvor de miracole. 

În celulă cu un condamnat la moarte, Vulcănescu a văzut întruchiparea baladică, senină, liniştită, aşteptând cu împăcare execuția. El spera ca, din încleştarea şi suferințele închisorilor, cei ce vor ieşi în libertate vor fi purtători ai unui adevărat tezaur spiritual pentru tipul de om nou, forjat în cuptoarele chinurilor. De vor pieri cu toții, în închisori, legenda lor va avea tăria veacurilor...

III. Procesul de fermentație al unei noi lumi româneşti, era socotit de Vulcănescu ca al treilea aspect caracteristic al închisorilor politice. Întreaga colectivitate a deținuților politici a trecut prin ciurul experiențelor, prin probele cele mai aspre, prin confruntarea propriilor lor idealuri, atitudini, înțelegeri şi metode politice de lucru. În focul acestor probe, fiecare şi-a revizuit pozițiile şi temeiurile de acțiune politică pentru viitor. 

Nu odată România a trecut prin perioade de invazii şi distrugeri, dar neamul românesc si-a găsit prin el şi prin suferințele lui, noi căi de ieşire din impas. Dumnezeu apără istoria neamurilor care e cu El. Detinuții politici din România, şi cu ei ţara - o imensă închisoare - şi-au ascuns în Dumnezeu conştiința misiunii lor.

Comunicările noastre au fost apoi întrerupte. Prietenul nostru fusese mutat în altă celulă. Dar, l-am întâlnit pe Mircea Vulcănescu, nu mult după aceea, în spitalul din închisoarea Aiud. Eu, pentru o operație de apendicită acută, el cu o pneumonie; era în pragul morții. Nu stam împreună, însă, îl vedeam ori de câte ori ieşeam pe coridor. Ne făceam semne cu mâna, fără să ne schimbăm vreun cuvânt. 

Starea lui era sfâşietoare. Din omul bine construit, acum era o epavă, cu ochii adânciț în orbite, dar nestinşi, de parcă ardeau în ei misterele lumii şi vieţii, pe care o viată întreagă încercase să le înțeleagă chipul şi noima. Numai odată am reuşit să-i strâng mâna. M-a privit tăcut, învăluindu-mă, cu privirile lui pătrunzătoare, apoi mâinile lui amândouă au cuprins mâinile mele, ca un ultim salut. Mă cutremurau magneții nevăzuți cu care îmi transmitea mesajul ultim de prietenie. 

Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcănescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat în lumea cealaltă. Mircea Vulcănescu, un geniu, semnificațiile suferinței în filozofia românească. Încă văd şi încă plâng...

(Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Discursul Contemporan, Tom 1, 1977)