În mijlocul icoanei mărturisitorilor din perioada comunistă este chipul Patriarhului Justinian

vineri, 17 octombrie 2014

| | |

„V-am vorbit despre Patriarhul Justinian, omul pe care Dumnezeu l-a trimis în Biserica Sa din România”. Aceste cuvinte, rostite de către IPS Bartolomeu Anania ca încheiere a unei conferințe despre Patriarhul Justinian, reprezintă portretul esențializat al patriarhului trimis de Dumnezeu să fie scutul Bisericii în momentele cele mai dure ale prigoanei comuniste.

Una dintre cele mai frumoase file din istoria demnității umane și a reîntoarcerii omului la Dumnezeu s-a scris în închisorile comuniste din România. Torturați sălbatic, nu numai cu ură, dar și cu sistem, o serie de români au rezistat teribilei violențe la care au fost supuși pentru a abdica de la crezurile lor politice și, mai ales, umane și religioase.

Chipurile vlăguite, pline de răni și de boli, trupurile aruncate în gropile comune de la Pitești, Aiud, Cavnic, Baia Sprie, Sighet, Balta Albă, sunt partea crucii jertfei românilor în prigoana ideologiei comuniste. Partea învierii este arătată de mărturiile minunate despre viețuirea lor întru harul Duhului Sfânt.

Martirii și monahii sunt însă flori ale Bisericii; ei rodesc din ceva, nu apar de la sine. Martirii și călugării cu viață sfântă din perioada comunistă, dintre care mulți au fost și deținuți politici, s-au născut dintr-un popor credincios, din bărbați și femei care nu și-au plecat genunchii ideologiei atee, din preoți care au știut să ardă pentru a lumina și a încălzi credința și dragostea de Dumnezeu a poporului. Între ei au fost și ierarhi care au avut de dus o cruce extrem de grea, fiind cei mai expuși în relația cu regimul comunist. Între 1948 și 1977, episcopi, preoți și popor au avut un conducător de excepție: Patriarhul Justinian.

Omul lui Dumnezeu
Promovarea preotului văduv Ioan Marina, începând cu alegerea ca Episcop-vicar la Iași, în 1945, a fost facilitată de o întâmplare. În timpul evadării care i s-a organizat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru a ajuta la pregătirea loviturii de stat din 23 august 1944, mașina care îl transporta a făcut pană, iar evadatul a fost adăpostit pentru câteva ore de către viitorul patriarh, pe atunci preot în Vâlcea.

A fost numit la început „patriarhul roșu”. Însă cei din apropierea lui și-au dat seama că este patriarhul lui Dumnezeu. „l-am spionat seara, pe gaura cheii, ca să văd dacă își face rugăciunile înainte de a se culca. Și nu mi-au trebuit decât câteva săptămâni pentru ca să mă conving că voi rămâne lângă el atât cât va îngădui Dumnezeu. Și am rămas peste un sfert de secol – includ în aceștia și anii de pușcărie, pentru că sufletește nu m’am despărțit de el convins că, slujindu-l pe el, slujesc Biserica. Și nu m’am înșelat. (IPS Bartolomeu Anania).

De același lucru și-a dat seama Securitatea: „hoțul acesta de cai ne-a înșelat”.

Ctitor în chip minunat în timpuri potrivnice
Patriarhul Justinian a avut o activitate vastă, atât personal, cât și prin instituțiile generate la inițiativa sa. Redăm mai jos doar câteva dintre marile sale reușite, care arată cât de mult a lucrat Dumnezeu prin el, în vremuri de prigoană. Nu vom vorbi despre restaurarea multor biserici și mănăstiri, ci doar despre câteva reușite publice neverosimile în contextul regimului comunist. 

 În plină ascensiune a regimului comunist, Patriarhul reușește ceea ce nu se reușise în toată perioada interbelică: prima canonizare a mai multor sfinți români, în perioada 1950–1956. Atunci, Biserica a confirmat oficial cinstirea de care se bucurau Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfinții Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, mitropoliții Transilvaniei, Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea și Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș.

În 1966, când regina Angliei i-a oferit un Rolls Royce, în chip de prețuire, el a cerut să îi fie transformat acest cadou în hârtie specială pentru a tipări Biblia. După doi ani, numai după ce a arătat conducătorilor statului că în Coreea de Sud se distribuie 200.000 de Biblii, în România fiind nevoie de 1.000.000, a obținut aprobare pentru 200.000 de exemplare, o cifră uriașă pentru cine știe ce însemna aprobarea unui tiraj de carte religioasă în perioada comunistă.

În condițiile în care regimul comunist desființase episcopii la instaurarea sa, Patriarhul reușește în 1975 să reînființeze episcopia de la Alba Iulia, cu ocazia sărbătoririi Unirii lui Mihai Viteazul, și episcopia de la Tomis, despre care a explicat mai-marilor vremii că este un simbol și garantul existenței românilor pe acele meleaguri de-a lungul veacurilor.

Între vocațiile sale se numără și cea de ctitor al statutului preoților în societate și al învățământului teologic, atât din punct de vedere al recuperării profesorilor persecutați ori închiși de regim, cât și din punct de vedere al pregătirii viitorilor preoți. Iată un cuvânt adresat studenților teologi, care ține cont și de greutățile inerente slujirii preoțești, și de contextul politic al țării: „Dacă în viața Dumneavoastră nu veți uita să stați de vorbă cu Dumnezeu mai mult decât cu oamenii, prin rugăciune, chemându-L la tot pasul în ajutor; dacă puteți păstra în inima Dumneavoastră pe Dumnezeu neîncetat, nimeni nu va putea să vă stea împotrivă”.

Patriarhul Justinian a înțeles rostul monahismului și i-a sprijinit dezvoltarea într-o perioadă cu totul potrivnică. În Referatul privind activitatea contrarevoluționară desfășurată în cadrul mănăstirilor, întocmit de Departamentul cultelor, din 6 octombrie 1958, se arată că el este principalul promotor și responsabil pentru mărirea numărului de monahi și organizarea mănăstirilor: „patriarhul face din problema organizării vieții monahale una din preocupările cele mai de seamă”, citând apoi propriile sale cuvinte: „această acțiune este «inițiată și condusă direct de patriarh»”.

Dorind să revigoreze monahismul, s-a îngrijit atât de partea duhovnicească, dar și de cea materială. De exemplu, a văzut în părintele Cleopa pe cel care putea să îndrepte monahismul pe calea sa adevărată și i-a dat acestuia ascultare să vegheze asupra mai multor mănăstiri din Moldova. S-a ocupat ca mănăstirile să aibă o activitate economică prin care să se întrețină, înființând în ele centre de meșteșuguri, în special ateliere de țesut covoare în mănăstirile de maici, ceea ce a asigurat necesitățile traiului zilnic în condițiile sărăciei de după Al Doilea Război Mondial și după confiscării proprietăților de către regimul comunist.

Multe dintre inițiativele sale au fost împiedicate, total sau parțial, în urma unor lupte de ani de zile de către regimul comunist. De exemplu, statul nu a permis canonizarea voievozilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu (vor fi canonizați după căderea comunismului, în 1992), dorind să păstreze aceste figuri exemplare ale istoriei românilor doar în sfera politică, cenzurând lucrarea duhovnicească pe care ei au desfășurat-o.

După scoaterea studierii religiei din școală, s-a luptat ani de zile pentru a face educația religioasă în biserică, însă nici aceasta nu a fost aprobată.

În 1959, prin Decretul 410 au fost scoși din mănăstiri majoritatea călugărilor. Tot acum au fost desființate cele 56 de școli monahale înființate prin hotărârea patriarhului Justinian în mănăstirile importante. De asemenea s-a interzis călugărilor și călugărițelor să urmeze cursurile Institutului Teologic și pe cele de doctorat.

Lupta pentru monahism a durat ani în șir. Prin faptul că, datorită în principal Patriarhului Justinian, închiderea mănăstirilor nu s-a întâmplat de la început, în anii 1948–1949, Biserica și românii au câștigat zece ani de monahism. Și nu numai țara noastră, ci întreaga lume, căci în acei ani s-au format ori au scăpat de moartea în închisoare părinți care au ajuns cunoscuți nu doar în spațiul ortodoxiei mondiale, ci în întreaga lume creștină. Reușita de a amâna măsura de limitare forțată a numărului de călugări a fost cu atât mai importantă cu cât, după 5 ani, în 1964, a slăbit presiunea asupra mănăstirilor.

Cred întru Unul Dumnezeu
Atât pentru credincioșii implicați în problemele Bisericii, cât și pentru aparatul de stat, Patriarhul Justinian era simbolul rezistenței Bisericii. Pe lângă presiunea Occidentului, el a avut o contribuție decisivă în a determina statul să recunoască oficial drepturile Bisericii și libertatea credincioșilor, chiar dacă de facto a lucrat împotriva lor. Odată cu recunoașterea funcționării legale a BOR, statul a recunoscut Mărturisirea de credință a Bisericii, care a fost o adevărată lucrare dogmatică făcută de cei mai buni profesori de teologie ai vremii. De asemenea, a obținut salarizarea parțială a preoților de către stat, ceea ce însemna recunoașterea contribuției lor la binele public și oprea posibilitatea incriminării pe motive de credință. Pentru a persecuta credincioșii sau preoții, statul trebuia să folosească alte motivații decât cele religioase – așa cum s-a întâmplat, de altfel, dar într-o măsură mai mică.

Într-o societate bazată pe frică, prestația publică a patriarhului era o gură de aer pentru normalitate și o stavilă pentru o persecuție publică vădită. Pentru cine lupta patriarhul? Pentru fiecare suflet al turmei lui. Iar unele din aceste suflete au folosit din plin curajul și spațiile de manifestare a credinței create de către patriarh.

În 1959, este convocată o adunare a tuturor studenților la medicină, în jur de 5.000, în care primarul Bucureștilor îi acuză că merg la biserică, aprind lumânări, se închină, sărută icoanele. Doctorul George Stan, viitorul medic al Patriarhului, își amintește cum o studentă din anul VI, „mică de statură, pe fața căreia se citea blândețe și bunătate”, a fost prima înfierată nominal.

„Dumneata ce crezi, tovarășă?” a întrebat-o primarul. Aceasta a răspuns tare, clar și cu demnitate:

„Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor”. Era primul articol al Crezului, explicat în Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe aprobată de către stat. Adunarea a fost încheiată, căci de-acum primarul s-a temut că Occidentul va spune că în România este persecutată credința.

Toți suntem familia Patriarhului
În fața statului comunist, Patriarhul a știut să realizeze câteva unități pe care s-a bazat de-a lungul întregii confruntări. A realizat o unitate aproape desăvârșită între membrii Sfântului sinodului, între ierarhi și preoți, o unitate în domeniul social între cultele recunoscute de stat, o implicare a BOR în mișcările ecumenice mondiale și în cele de promovare a păcii, ca mijloc de a păstra legătura cu exteriorul.

Toate acesta sunt făcute temeinic, dând fiecăruia atenția cuvenită. Blândețea Patriarhului era îngemănată cu fermitatea, curăția credinței era îngemănată cu respectul pentru oameni, indiferent de credința lor, capacitatea de a vedea rolul bisericii în spațiul internațional, de a-și afla locul corect între celelalte Biserici Ortodoxe surori și între religiile lumii, era îngemănată cu grija pentru detaliu, pentru o catapeteasmă care era dăruită unei biserici a românilor din străinătate, ori un veșmânt de preot pe care a rânduit să îl primească orice preot nou-hirotonit.

Într-o zi de pomenire a morților, îl vede pe poetul Tudor Arghezi, care venise la părintele Bartolomeu Anania, la Palatul Patriarhiei. Îi duce acestuia o ulcică cu cireșe, după cum era obiceiul în Vâlcea natală, de sufletul mitropolitului Iosif Gheorghian, cel care îi fusese părinte duhovnicesc fostului monah și ierodiacon. Câtă semnificație într-un gest atât de gingaș, în condițiile în care între un patriarh și un călugăr care și-a abandonat cinul ar fi putut fi loc de morală și mustrare, ce nu ar fi fost, însă, suportate de Arghezi! Un detaliu, dar astfel de detalii sunt asemenea niturilor care mențin unitară o construcție uriașă.

Pe lângă capacitatea de muncă necesară, a reușit toate acestea și prin harisma de a fi părinte pentru mulți fii, de a pune laolaltă caractere diferite, pentru un bine comun. A fost cu adevărat părinte pentru toți și în toate. Preocupările lui s-au întins de la cele mai mici detalii, până la cele mai mari obiective, duhovnicești sau materiale, cu dragostea unui părinte și cu discernământul și puterea primite de la Dumnezeu pentru această dragoste jertfelnică.

Iubit de toți cei care erau conștienți că fusese părinte pentru întreaga Biserică, pentru cei care îl iubiseră, și pentru cei care nu îl iubiseră, pentru cei care l-au slujit cu credință, și pentru cei care l-au trădat, mijlocitor pentru cei care l-au ascultat și pentru cei care nu l-au ascultat, Patriarhul se îndrepta spre întâlnirea cu Hristos. Cu o sănătate din ce în ce mai șubredă, la anii bătrâneții, după toate eforturile făcute, este internat la spitalul Elias în ianuarie 1977. Pe 26 martie este externat, fără a fi fost înștiințat de dezastrul produs de cutremurul din 4 martie 1977. Ajuns în Piața Victoriei, când vede un bloc dărâmat, îi țâșnește din inimă cuvântul plin de grijă: „Dar ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”, după mărturia Patriarhului Teoctist, ucenic apropiat al său.

Sufletul său este luat de Părintele ceresc, din trupul ostenit, și dus să vadă chipul duhovnicesc al Bisericii mărturisitoare pe care o slujise cu toată ființa sa, ca preot, ca patriarh pentru aproape 30 de ani, fără cârtire și fără să se lepede de această cruce unică, atât de grea, a slujirii ca patriarh în vremuri de prigoană.

Va fi înmormântat la Mănăstirea Radu Vodă. Când, din cauza înghesuielii, rudele nu mai reușeau să intre în curtea mănăstirii, cineva a strigat:

„– Vă rugăm, faceți loc să treacă familia Patriarhului!”
„– Și noi suntem familia Patriarhului! Toți suntem familia Patriarhului!” i s-a răspuns.

Rostul Patriarhului
Atitudinea lui față de regimul comunist a stârnit mirare și încă va stârni pentru cei care nu o înțeleg în resorturile ei. Textele în care îl laudă pe Stalin ori pe conducătorii comuniști ai vremii sunt pentru unii probe sigure și suficiente pentru a-l incrimina că a trădat Biserica. Mărturiile celor cărora le-a împărtășit gândirea sa, mărturiile informatorilor Securității, arată însă altceva: un om care a avut o strategie clară, validată de alți oameni ai lui Dumnezeu și validată de desfășurarea lucrurilor.

Nu a ales singur între colaborarea cu regimul comunist și opoziția totală, ci într-o consfătuire de taină cu șase dintre personalitățile bisericești ale vremii sale. IPS Bartolomeu Anania își amintește cum patriarhul explica atitudinea sa: „Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, sau cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un dușman inegal și, eventual, martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria și alte exemple în Rusia, dar eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”.

A știut să dea Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. În numeroasele aprecieri laudative pe care le-a făcut în cadru oficial regimului comunist, nu s-a raliat niciodată la unul dintre cele mai importante elemente ale acestuia, lupta de clasă: „Biserica este deschisă și săracului, și bogatului, și fostului sărac, și fostului bogat”.

Dăruit de Dumnezeu cu un geniu al organizării și cu o inimă puternică și neînfricată, nu s-a speriat de disproporția uriașă dintre puterea lumească a Bisericii și puterea lumească a regimului comunist, a ține piept unei Securități care avea, practic, întreaga putere, de care se folosea în mod discreționar.

Adversarul direct i-a fost Alexandru Drăghici, Ministru de Interne între 1952 și 1965, despre care IPS Bartolomeu Anania spune că în cele mai grele momente ale detenției a fost anchetat chiar de către acesta, care i-a pus întrebări numai despre Patriarhul Justinian, voind să obțină o mărturie prin care să îl poată acuza de conspirație împotriva puterii de stat și să îl elimine de la cârma Bisericii. Alexandru Drăghici, care spunea despre sine, cu trufie: „Drăghici a frânt coloana vertebrală, a zdrobit, a nimicit, a stârpit întreaga reacțiune și pe toți dușmanii de clasă”. Distrugerea monahismului era una dintre preocupările majore ale lui Drăghici: „armata neagră a călugărilor reprezenta un dușman ce trebuia anihilat”.

În lupta cu Securitatea, s-a folosit de legătura personală pe care a reușit să o creeze cu prim-ministrul Petru Groza și de legătura personală cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care mâna lui Dumnezeu a creat-o, iar patriarhul a știut să o folosească cu discernământ.

O icoană încă nepictată
Fără frică, cu demnitatea celui care își știe înălțimea slujirii la care a fost chemat de Dumnezeu, cu un curaj și un discernământ de excepție, cu o inimă de părinte care s-a îngrijit și a suferit pentru orice om, price preot, orice monah, orice clădire, biserică ori instituție bisericească aflată în pericol, chipul Patriarhului Justinian a luminat fără a putea fi stins de agresorii credinței. Așa ceva este cu putință doar în Dumnezeu.

În România, meritul a fost, înaintea tuturor, al Patriarhului Justinian. S-au jertfit mulți, și rugăciunile lor au fost ascultate; au plâns mame și bunici pentru fiii și nepoții lor călăuziți pe calea ateismului, și lacrimile lor nu au fost trecute cu vederea de Părintele Ceresc. Totuși, cineva a trebuit să stea la cârma corăbiei Bisericii în mod văzut. Și acest om a fost patriarhul. Patriarh al tuturor românilor, părinte al fiecăruia. Fără chipul și lucrarea lui de părinte, icoana mucenicilor și mărturisitorilor din perioada comunistă nu este completă.

Dacă la hirotonia întru arhiereu din 1945 spunea cu smerenie: „Știu că nu voi putea face nimic fără Domnul nostru Iisus Hristos”, tot cu smerenie își încheie și testamentul, cu gândul la plinirea celor neîmplinite de el de către urmași: „nu am scris spre laudă, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmașii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România să le împlinească și să le desăvârșească”.

Vom încheia cu un alt cuvânt scris la trecerea la cele veșnice a Patriarhului Justinian de către mitropolitul Bartolomeu Anania, care îi adaugă numele în rândul păstorilor celor buni, amintiți în Evanghelia care se citește la pomenirea ierarhilor sfinți: „S-a vrut, și a fost Părinte, al tuturor păstoriților săi”.

Protos. Dosoftei D.