Această
„Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă
modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia
propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială şi o
liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de
conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii
noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este
chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.
Liturghia
lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare
Aceasta
începe cu o aşezare într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca
în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la
Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte.”
Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o
postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care
însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; și minte - să luăm aminte,
adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.
Apoi,
este necesar să conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne
iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că
este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente
afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta toate, îndrăzneală,
sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în
momentul prezentării. Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50.
Tot
din pregătire face parte încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu
propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-au supărat sau rănit. Pe
toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru
vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe
toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul
putem spune pe nume celor care ne vin în minte.
Urmează
apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru
greșalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în
minte în acest moment. Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire
pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.
Harul
ne dă puterea să ne naştem la un nou mod de existenţă
Centrul
liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor
simțirilor din aceste momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui
Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”
încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru
gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous, către senzaţiile din
trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim
lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la
primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim
gânduri, le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului
pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare
senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o până se epuizează,
până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de
o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere.
În această jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivarea virtuții
răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și furie.
„Ofranda”
noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea ce conștientizăm că este simţire în
momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia
Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună
lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din
robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de
durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine,
întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.
Prin
Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel
înviat Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele
nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim
în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol
Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui
să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).
Astfel
acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne
conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa
lui Hristos Care nu a păcătuit deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi,
în trupul Său și să ne asumăm și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o
El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă
nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de
existenţă.
Senzaţiile
sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine
Fiecare
senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne
purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care
încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi le înmulţim pe
cele plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu
scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi
senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de
asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau
mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a
tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă
netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un adânc inconștient formând un
adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește Sfântul Apostolul
Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Și omul face acest lucru pentru că,
fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind
capabil doar de supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este
perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea şi S-a făcut om Fiul lui
Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.
„Liturghia
lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul
întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din
mers” toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa
cum suntem, și toată viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce
oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm)
sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și Sfinții ne
învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în
mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să
se pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care
sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea
păcătosului. Osândirea de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea
neputinței absolute a omului de a „face binele” și de a fi fericit fără
Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul
ajunge la smerenie și în ea Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul
din inima sa.
Concret,
asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările
sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe cineva, și oferindu-le
milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea
psihologică și intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre
create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine „prescura” tainei
înduhovnicirii.
(fragment din articolul “Mai e posibilă terapia practicată de
sfinți?” al Monahiei Siluana Vlad)
Sursă: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu