Cu un palmares
de invidiat, medalii de aur la fiecare participare europeană şi mondială,
Corala „Armonia“ a Arhiepiscopiei Tomisului este unul dintre cele mai premiate
şi recunoscute pe plan internaţional coruri româneşti. „Muzica este leacul
minţii. Ea ne vorbeşte în graiul pasiunii“, spunea Richard Wagner. Despre
pasiunea pentru muzică, arta dirijoratului şi drumul pe care îl parcurge o
piesă până la reprezentarea pe scenă ne-a vorbit dirijorul corului,
arhidiaconul Iulian Dumitru, asistent universitar la Facultatea de Teologie
Ortodoxă din Constanţa.
Părinte arhidiacon, când a început pasiunea pentru muzică?
Întrebarea
necesită un răspuns mai lung. Pasiunea pentru muzică mi-a fost sădită încă din
copilărie, când bunica mea, căreia îi sunt recunoscător până la ultima mea
suflare, mă lua la biserică. Impresionat de ceea ce auzeam la strană, am
început să cânt şi eu. Deci, mergând la biserică de mic, acordurile muzicii
m-au cucerit şi aşa s-a născut în mine dragostea pentru ea. Ţin minte că atunci
când eram copil, în familia mea, ambii părinţi cântau, deşi nu învăţaseră acest
lucru undeva anume. Şi fratele meu cântă. Deci darul acesta al cântatului este
un har de la Dumnezeu transmis prin părinţi. Pe la 10 ani, dascălul m-a luat
lângă el la strană şi de atunci pot spune că a început totul. Nu pot să uit
însă rolul important pe care l-a avut în viaţa mea părintele Dumitru Lazăr,
preotul satului nostru, care mi-a fost şi duhovnic. Sfinţia sa a fost cel care
mi-a insuflat dragostea faţă de Biserică, faţă de studiul teologic, şi mi-a
sădit în suflet bucuria cântării. A fost, pot spune, unul dintre oamenii
providenţiali în viaţa mea, un reper care a dat un contur luminos existenţei
mele. Îi mulţumesc mult şi-l port în inima mea permanent.
Nu voi uita
niciodată ziua în care m-a luat în Sfântul Altar şi am cântat alături de el
„Iubi-Te-voi, Doamne“. De atunci niciodată n-am mai simţit acel fior, ori de
câte ori am interpretat această bucată muzicală, fior pe care îl simţeam numai
alături de el!
Cu toate
acestea, perioada de ucenicie nu mi-a oferit mari satisfacţii, profesional
vorbind. Totul se rezuma la cântarea în biserică la strană, la concertele pe
care le ofeream împreună cu colegii de şcoală la diverse serbări, la seratele
de la căminul cultural, şi cam atât. Aprofundarea studiilor muzicale a venit
mai târziu, odată cu şcolile pe care le-am urmat.
Când ţi-ai dat seama că eşti capabil să dirijezi un cor?
Pe când eram
elev la Seminarul Teologic de la Bucureşti, această preocupare pentru muzică
s-a conturat tot mai intens. Din anul doi de seminar mi-am închegat un grup
coral cu care cântam unde eram invitaţi. Repetam chiar şi în pauzele dintre
ore, iar dorinţa noastră de a executa corect piese din ce în ce mai dificile
pentru noi la vremea aceea ne făcea să fim căutaţi pentru a cânta în Bucureşti
la diferite biserici.
Profesorul meu
de muzică, părintele Marin Velea, a fost cel care m-a remarcat şi m-a ales să
dirijez un cor în cadrul seminarului. Atunci mi-am dat seama că aveam un dar pe
care trebuia să-l fructific, să nu-l irosesc. Maestrul Velea a fost cel care
mi-a pus în mână diapazonul. Am format un grup mai mare ulterior, apoi cu acest
cor am plecat împreună cu profesorul de care am amintit, în prima noastră
ieşire în străinătate, în Grecia. Era anul 1996. Am început să gustăm
frumuseţea concertelor şi a muzicii religioase. Imediat după ce am absolvit
Seminarul Teologic de la Bucureşti, am ajuns profesor la Seminarul Teologic din
Giurgiu, trimis de Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor de atunci, PS
Teodosie. Nu mi-a fost uşor. Nu credeam că o să fac faţă, fiindcă nu eram
pregătit pentru o astfel de misiune dificilă. Totuşi, acesta a fost momentul
hotărâtor pentru studiul muzical susţinut. Eram forţat să fac acest lucru,
volens nolens. Odată ajuns la Giurgiu, trebuia să mă pun pe treabă. Eram
familiarizat cu muzica psaltică, deci pe această parte nu existau probleme. Eram
pregătit. Dar în ceea ce priveşte muzica liniară, aveam lacune mari. Şi, după
cum zice o vorbă românească, nevoia te învaţă: am început să mă specializez şi
în această ramură a muzicii, cea corală liniară. Am format acolo corul
Seminarului „Sfântul Ioan Valahul“, cu rezultate foarte bune. Am stat trei ani
la Giurgiu, o perioadă de acumulare, de aprofundare a coralei.
Se ştie că tu însuţi eşti un excelent interpret. E mai greu să cânţi solist
decât să fii dirijor? Unde sunt emoţiile mai mari la un concert?
Dacă de mulţi
ani am făcut dirijorat pot spune că, personal, acum, îmi este mai uşor să
îndrum pe alţii decât să cânt cu vocea proprie. Am hotărât de la începutul
anului acesta să reîncep a cânta şi eu singur. Solistica aduce cu sine emoţii
mult mai mari, fiindcă eşti cu faţa către public. Altfel se petrece atunci când
eşti dirijor, când eşti cu spatele la public şi cu faţa la cor. Dar ambele ipostaze,
adică atât cea de solist, cât şi cea de dirijor, implică emoţii de ambele
părţi. Muzica însă şi transmite emoţii către public şi aceasta fiindcă este o
artă care cere suflet.
Muzica este cea
mai complexă dintre arte. Aici trebuie să pui inimă. Dacă nu transmiţi în
muzică, e dificil. Când nu se creează un dialog între scenă şi public, înseamnă
că ceva nu merge. Ca sala să vibreze la cântul tău e nevoie de sensibilitate. Şi
asta se dezvoltă lucrând, iubind muzica. Dacă nu eşti dedicat acestei arte, totul
devine forţat, iar acest lucru se simte.
Să continuăm povestea dirijoratului tău…
După perioada
de trei ani la seminarul de la Giurgiu, unde am predat atât muzică psaltică,
cât şi liniară, am plecat la seminarul de la Tulcea. Aici am profesat la fel, trei
ani, în 2001-2003, şi am desfăşurat activitate intensă alături de elevii cu
care am înfiinţat un cor numit „Carpe in Deum“. Cu aceştia am înregistrat multe
piese, am realizat chiar şi un CD intitulat „Sfărâmând porţile iadului“, cu
cântări din perioada Postului Mare şi a Săptămânii Luminate, CD înregistrat în
studiourile Electrecord. De asemenea, am concertat cu elevii de la Tulcea
pretutindeni în ţară, am participat la concursurile naţionale, la unul dintre
ele, cel organizat la Piatra Neamţ, am obţinut premiul I.
Cu venirea la
Constanţa a început a treia etapă din viaţa mea de dirijor. În anul 2004 am
înfiinţat aici Corala „Armonia“, pe care o conduc şi astăzi, grup format pe un
nucleu de foşti elevi de la Tulcea. Erau 10 la număr atunci şi au venit la
facultate în Constanţa ca studenţi. Cu ei am început să lucrez şi la acest mic
grup s-au mai adăugat alţi membri. Iniţial, corala avea 15-20 de persoane,
aceasta în 2004-2010. Actualmente, corala numără 30 de oameni. Este cel mai
drag proiect al meu de până acum şi sper să aibă viaţă cât mai lungă pentru că
am depus multă muncă.
Din 2005 sunt
asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Ovidius
din Constanţa. În această calitate am posibilitatea să selectez permanent
persoane cu voci bune, caractere alese. Pot deci să formez cântăreţi buni
pentru corul pe care-l dirijez.
Istoria acestui
cor cunoscut nu numai în ţară, ci şi în străinătate e una bogată în premii,
diplome, medalii. Am concertat aproape în toată Europa, am fost invitaţi în
America, la diferite concursuri, festivaluri.
Care este drumul parcurs de cor şi, implicit, dirijor, de când alegeţi o
piesă şi până la reprezentarea ei pe scenă? Cum lucraţi efectiv la o piesă?
Procesul
execuţiei unei piese este unul foarte delicat şi el implică mai multe etape. Lucrul
într-un cor nu este uşor deloc. Aici se operează cu material uman 100%. Corzile
vocale, mai ales, şi întreg corpul omenesc vibrează, în general, atunci când
cânţi. Nu e ca la instrument, pe care l-ai luat în mână şi care scoate sunetul
dorit dacă ştii cum să-l foloseşti. La cor e mai complicat. Aici chiar şi vocea
ta este schimbată în sensul că trebuie să ţi-o dozezi, să ţi-o temperezi sau
chiar forţezi dacă partitura o cere. Vocea trebuie educată şi educaţia înseamnă
exersare. Teoretic, noi putem înţelege nişte lucruri privind muzica, dar în
momentul în care începi să pui în practică ceea ce ai învăţat din carte, totul
devine mult mai greu. E la fel ca în sportul de performanţă. Poţi să ştii
teoretic cum să faci, dar dacă nu-ţi iese şi practic, nu ai făcut nimic. Şi îţi
iese doar dacă exersezi zilnic. De abia de aici încolo poţi visa să ajungi în
top.
Vorbeam despre
alegerea partiturii. Partitura ţi-o alegi în funcţie de corul pe care îl ai în
faţă, de posibilităţile corului. Dacă ai nişte voci excepţionale poţi să ataci
orice piesă, un repertoriu complex, elaborat. Dacă ai nişte voci modeste,
atunci te limitezi cu partitura la ce pot susţine pe scenă, astfel încât să te
prezinţi onorabil. Până la urmă, partiturile nu sunt greu de aflat, le găsim
uşor. Este mai dificil de lucrat să le dai viaţă. Munca aceasta este una de
echipă, nu individuală. Poate fi şi individuală în sensul că te duci acasă şi
îţi repeţi partitura singur. Dar vine momentul în care cu ce ai făcut acasă te
prezinţi la cor şi acolo trebuie să vezi cum se sudează vocile. Un cor e un
ansamblu şi el trebuie să sune exact cum ne şi cheamă, în armonie. Armonia nu
este reprezentată de o sumă de individualităţi, fie ele şi excepţionale, ci
printr-o polifonie perfectă, desăvârşită. În cor vocile se cheamă una pe alta,
se completează, răspund una alteia, intrările lor constituie tocmai acest joc
care asigură frumuseţea unei piese care la sfârşit este răsplătită cu aplauze.
Când ai 30 de
oameni cu totul diferiţi în faţa ta, trebuie să găseşti modalităţi astfel încât
lucrurile să se mişte în direcţia dorită de tine, profesional vorbind,
înţelegându-i pe toţi, punând în valoare ce are fiecare propriu în personalitatea
sa, dar nu în mod distonant, ci complementar. Aşadar, pe de o parte trebuie să
potenţezi vocea fiecăruia, dar pe de altă parte, aceasta e necesar să se facă
integrator în cadrul corului, încât să audă fiecare şi pe cel de lângă el. Un
cor bun nu e o sumă de solişti, de individualităţi, ci de interpreţi care se
armonizează perfect. Cântăm pe patru voci, uneori şi pe mai multe, dar
niciodată monodie, dar să vii cu mai multe partituri care sunt diferite şi să
le însumezi în una generală e greu. Dar nu imposibil.
Părinte arhidiacon, aţi câştigat două medalii de aur la secţiunile unde aţi
participat la World Choir Games, ţinut anul acesta la Riga, în Letonia. Cum a fost acolo?
Am auzit de acest concurs World Choir Games
în urmă cu doi ani, când el s-a desfăşurat în America,
la Cincinnati.
Am participat acolo pentru prima dată. Nu a fost uşor să plecăm, dar IPS
Teodosie ne-a sprijinit substanţial. Această
întrecere este cea mai mare competiţie de coruri din lume, un fel de olimpiadă
a corurilor. În 2012 noi nu am prea ştiut, aşa, care erau condiţiile de
participare, ce se întâmpla realmente acolo. Ne-am dus ca să participăm. Am
vrut să prospectăm terenul, cum se zice. Deşi nu eram familiarizaţi cu
concursuri de asemenea anvergură, gândiţi-vă că vin coruri din absolut toate
continentele, nu toate corurile sunt creştine, nici numai bărbăteşti (cum eram
noi), ci şi mixte, am câştigat acolo două medalii de aur. La secţiunile Muzica
religiilor şi la Folclor.
Sigur, a fost o
bucurie mare. Ne-am întors în ţară, am fost felicitaţi, dar ne-am propus să
concurăm şi la următoarea ediţie. Interesant este că mondialele, ca şi
europenele, se desfăşoară din doi în doi ani. Anul trecut au fost europenele,
de pildă, care s-au ţinut la Graz, în Austria. Anul acesta au fost mondialele
la Riga, în Letonia, unde am luat din nou dublă medalie de aur şi premiul cel
mare. În Austria am luat trei medalii, două de aur, una de argint, iar la una
din secţiuni, cea de cor bărbătesc, pe lângă medalia de aur am luat şi premiul
cel mare. Am participat la secţiunea Muzică sacră, la Cor bărbătesc şi la
Folclor. Adică muzică populară românească. Aici a fost ceva inedit, în sensul
că m-am gândit la un proiect nou şi am realizat un colaj de piese româneşti
alături de un taraf din Chişinău. Vă daţi seama ce a fost? Am avut un succes
nemaipomenit.
Putem spune că românii sunt cei mai buni din lume la folclor, la muzică
populară?
Având în vedere
că de trei ani nu ne bate nimeni la această secţiune, pot spune că aşa se pare.
Românii au un tezaur de muzică populară de neegalat printre celelalte popoare.
Să revenim la
Riga, Letonia. Aici a avut loc cea de-a şaptea ediţie a World Choir Games, dar
a doua la care am participat noi. Am confirmat din nou valoarea. Am obţinut
premiul cel mare şi medalia de aur la cor bărbătesc de cameră. Aici putem spune
că suntem cel mai bun cor bărbătesc de cameră din lume. Ne-a ajutat Dumnezeu să
ajungem în frunte şi bucuria noastră a fost mare. Am participat într-o
competiţie cu alte 30 de coruri, la această secţiune. I-am bătut pe ruşi, pe
nemţi, pe asiatici, pe scandinavi… Aici lupta a fost numai între corurile
bărbăteşti, deci a fost bine, am participat pe picior de egalitate.
La cea de-a doua secţiune unde am fost
prezenţi, muzică sacră, am câştigat medalia de aur, dar nu am obţinut şi marele
premiu. Lupta a fost inegală la această secţiune fiindcă am intrat în concurs
alături de coruri mixte, unele mult mai numeroase decât noi. Oricine îşi dă
seama că am fost defavorizaţi. Ca să realizaţi un pic, gândiţi-vă că aceia care
au fost peste noi ca punctaj au avut un cor mixt foarte numeros din Filipine!
Or, sonoritatea unui cor de peste 50 de oameni, unde cântă bărbaţi şi femei, nu
are cum să fie egalată de un cor de 30 de bărbaţi, oricât s-ar strădui ultimii.
Dar au existat şi coruri de 200 de persoane, venite din
Germania, pe care însă le-am surclasat. Pe viitor vom şti să ne înscriem numai
la secţiuni de cor bărbătesc ca să concurăm de pe poziţii egale.
V-aţi aşteptat să câştigaţi aurul?
În viaţă
trebuie să fii optimist. Întotdeauna plecăm cu gândul de a urca pe cea mai
înaltă treaptă a podiumului… Deci, da, am venit la Riga să arătăm că suntem cei
mai buni.
Au fost coruri
peste noi ca tehnică şi calitate, dar în mintea noastră exista, înaintea
concursului, numai locul I. Ne obligau cumva şi participările noastre din
ediţiile anterioare. Dar aşa am plecat întotdeauna, încrezători în Dumnezeu şi
în şansa noastră.
Ce planuri de viitor are Corul „Armonia“?
În primul rând
vreau să realizez cu băieţii care compun „Armonia“ o serie de înregistrări
într-un studio profesionist. Nu avem, din păcate, înregistrări hi-fidelity şi e
nevoie şi de ele. Un al doilea proiect constă în realizarea unor concerte cu
piese inedite. Este vorba de un oratoriu al lui Sabin Drăgoi scris prin anii
â30, cântat o singură dată, lucrare închinată Martirilor Brâncoveni pe care
vrem să o prezentăm publicului în această toamnă. Avem în această privinţă
toată susţinerea IPS Teodosie, de la care a venit această idee şi care a
încurajat acest proiect.
Ne pregătim şi
pentru europenele din 2015, care de data aceasta se vor ţine în Germania. Sper
să ne întoarcem cu medalii şi trofee la fel de strălucitoare ca şi până acum.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu