„Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însuşi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însoţit de câţiva fii duhovniceşti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea şi Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinaţi la sosire de părintele Sinesie, preotul şi stareţul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emoţie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măreţie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o privelişte extraordinară şi tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le şuvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simţit durerea şi m-am întors înapoi.

Noi nu ştim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele. Parcă simţeau acest lucru…

Vedeţi voi, în locurile unde au trecut şi au vieţuit, Sfinţii şi-au deschis sufletele şi au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeşte proprietăţile sale [ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem nişte ace metalice cu un ştift obişnuit, nu am reuşi. Dacă însă am pune ştiftul pe un magnet, am putea atrage apoi şi acele metalice. Astfel a devenit şi ştiftul un magnet.

La fel se petrece şi cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinţi la răstimpuri. Ei şi-au deschis sufletele şi au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Şi, dacă ne gândim bine în acelaşi fel, chiar dacă nu simţim acest lucru, ne influenţează şi pe noi, cei aflaţi aici în acest moment. De aceea ne şi ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfinţit dumnezeiescul Har. Iar când mergeţi în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteţi sensibili, veţi simţi o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileşte să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simţi că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simţim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile şi cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi nişte sfinte moaşte atinse de Harul cel dumnezeiesc. Aşa l-am simţit atingându-l cu mâinile, dar şi în tot trupul meu. Îmi dau seama, simţind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit şi foarte emoţionat. Acolo în biserică am fost atât de mişcat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viaţa mea, o retrăiesc. Şi simt, povestind-o, bucurie şi entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simţită când s-a întâmplat acel lucru, ci puţin mai mică. Vedeţi doar cum m-am avântat acum şi vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am uşurinţa vorbirii. Pricepeţi ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Şi mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanţă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revoluţiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici şi căpetenii de oşti. Printre ierarhii pe care îi pomeneşte Părintele Porfirie se află şi Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le şi armele şi steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea şi împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munţi.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovniceşti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu alţii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omeneşti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)