Masă rotundă la Palatul Cotroceni: Icoana nouă

de Ştefana Totorcea

În perioada 12-15 mai 2014, Pivniţele Cantacuzine de la Palatul Cotroceni au găzduit Atelierul Internaţional de Pictură Bisericească. În cadrul acestuia, în frumosul spaţiu cu generozitate pus la dispoziţie de Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti, mai mulţi pictori specializaţi în artă sacră au pictat icoane, publicul  având acces liber pe tot parcursul manifestării.

Vineri, 16 mai 2014, în aceeaşi locaţie a avut loc o masă rotundă pe tema icoanei, la care au participat părintele profesor dr. Constantin Coman, prof. dr. Georgios Kordis – iconar şi autor al unor cărţi despre teologia şi arta icoanei –, ucenicul acestuia, Mihai Coman – iconar şi el, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi doctorand la Universitatea din Atena –, maestrul Grigore Popescu – pictor al multor ansambluri, printre care şi Mănăstirea Lainici, Toma Gabriel Chituc, Vasile Tudor – profesor la Universitatea din Iaşi, Ioan Popa şi Daniel Codrescu, pictori de biserici. Din păcate, părinţii aghioriţi invitaţi nu au putut participa, iar doamna Elena Murariu, pictor restaurator, precum şi Vania Sapundzieva, profesor la Universitatea Veliko-Tarnovo, din Bulgaria, au fost prezente doar prin lucrările expuse.

Anul 2014 este dedicat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, astfel încât multe din lucrările realizate în cadrul atelierului le-au fost dedicate acestora. Am văzut, într-adevăr, execuţii noi, îndrăzneţe, dar perfect încadrate în canoane şi recognoscibile ca parte a tradiţiei: icoane pe fundal roşu aprins sau verde (Mihai Coman), icoane în culori pastelate, parcă descinse din picturile lui Fra Angelico, pentru a face apel la sensibilitatea modernă tocită (Georgios Kordis). Sau tratări originale, precum cea a lui Gabriel Toma Chituc, care a pictat capetele Brâncovenilor într-o maramă desfăşurată din cer de Maica Domnului.

De altfel, tema mesei rotunde a fost icoana nouă şi tensiunea dintre viziunea tradiţională, în respectul canoanelor, şi creativitatea şi noutatea pe care fiecare pictor este liber să o aducă în tratarea temei.

Dezbaterea a ajuns la teme de mare rafinament filosofic şi conceptual, cum ar fi deosebirea dintre viziunea Sfinţilor Părinţi şi concepţia rusească de secol XX despre icoană. Redăm o parte din discuţii, cu menţiunea că sunt extrem de utile pentru corectarea unor interpretări moderne la care mulţi aderăm fără ca măcar să ne dăm seama. Profesorul Georgios Kordis ne-a îndemnat să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe care doar credeam că o ştim sau o înţelegem. Mai multe informaţii despre aceasta se găsesc în cartea acestuia recent publicată la Editura Bizantină: „HIEROTYPOS. Teologia icoanei după Sfinţii Părinţi”.

Georgios Kordis: Vă salut, Hristos a-nviat! Mă bucur foarte mult să fiu din nou alături de dumneavoastră în acest oraş şi mai ales în acest spaţiu atât de frumos.

Bineînţeles, mă bucur să fiu alături de prieteni pictori şi mă bucur că am lucrat aici împreună.

E foarte important că am lăsat ale fiecăruia deoparte şi am venit să ne întâlnim şi să facem ceva împreună. Fără îndoială, este dovada faptului că suntem creştini şi că e foarte important să facem ceva împreună. Pentru că dorinţa noastră ca şi creştini este de a ne uni cu întreaga lume întru Hristos. Referitor la tema supusă discuţiei. E foarte important să vorbim despre această temă, pentru că, pentru omul modern, cuvântul nou este foarte provocator.

Şi aş spune că, sub acest cuvânt, se subînţelege ceva bun fără să se ia în considerare multe aspecte importante.

O să vă spun părerea mea despre asta. Personal, cred că nu există „icoană nouă”. Icoana fiecărui sfânt este una, unică. După cum Tradiţia, prin Sfinţii Părinţi, a stabilit, icoana este înfăţişarea, chipul fiecărei persoane. Deci icoana este una. Nu poate fi nici nouă, nici veche, nici nu poate exista vreodată alta la fel. Ea e una singură. Ceea ce pot face pictorii este să creeze modalităţi prin care pot prezenta această icoană unică.

Aşadar, putem vorbi despre un nou mod pictural de a realiza icoana, dar nu de o icoană nouă. Este o distincţie foarte importantă, după părerea mea, întrucât una este să vorbim despre o nouă/altă icoană şi altceva să vorbim despre modalităţi noi de a realiza o icoană.

Modul are următoarea caracteristică: nu este absolut, aşadar nu este substanţial, îl putem modifica în funcţie de scopurile noastre. Aici apare, însă, şi marea dificultate. Problema care se pune este cum discernem dacă e bun ce facem, cum alegem modalităţile. În perioada contemporană, întrucât facem parte dintr-o lume postmodernă, o lume care urăşte realitatea obiectivă şi fiecare preferă să aibă un adevăr personal. De aceea, pare foarte greu să vorbim de criterii şi de un mod de a privi obiectiv.

De aceea, astăzi vedeţi că oamenii folosesc criterii foarte personale atunci când vorbesc despre icoane. Cel mai des auzim: „Această icoană este bună, pentru că mă pot ruga la ea”. Dar asta nu înseamnă nimic. Fiecăruia îi poate plăcea şi se poate ruga la orice. 

Pentru a considera acest fapt, trebuie să facem referire la singurul reper real pe care îl avem: iar acesta este tradiţia. Ceea ce vedem acolo este că lucrurile nu stau chiar aşa. Nu făcea orice pictor tot ce dorea. Exista o bază foarte stabilă pe care se ridica tot restul edificiului. Exista baza, care era foarte stabilă, şi lucrurile specifice, care variau. Dar baza era aceeaşi. Aşadar, modul în care azi gândim în funcţie de aceste criterii personale e problematic.

Pentru a aşeza încă o dată întrebarea: o icoană nouă înseamnă de fapt noi modalităţi de a face icoana. Există un motiv pentru a căuta noi modalităţi? De ce să nu folosim limbajul artistic deja creat, fără modificări?

Pentru a vă provoca, vă spun aceasta: „Câte miliarde credeţi că ar cere Coca Cola pentru a-şi schimba logoul, icoana?”

Cu niciun preţ nu ar face asta. Imaginea / icoana ei e recunoscută imediat şi aduce servicii uriaşe mărcii.

Aşadar, de ce să producem ceva nou, care nu va fi recunoscut/înţeles imediat. De ce avem nevoie de nou?

Ne ajuta la ceva sau ne încurcă şi e mai slab calitativ decât ceea ce aveam înainte? Nu o să vă răspund la această întrebare. Doar o pun, pentru că eu cred că e important pt noi ca şi comunitate să lucrăm pentru aflarea răspunsului la această întrebare.

Tendinţa fiecărui pictor este să realizeze ceva personal, pentru a-şi găsi locul în istoria artei. Însă, din perspectiva vieţii şi a artei acesteia, este necesară această schimbare?

Este mult mai important să punem aceste întrebări decât să găsim răspunsul la ele.

Suntem aici, în România, dar aceasta se întâmplă şi în alte părţi, deşi foarte puţini oameni sunt interesaţi. Ei încearcă să se plaseze în dialog cu tradiţia, încercând să realizeze ceva. Mă bucur de acest climat întâlnit aici şi ştiu cât de greu este aceasta în condiţiile în care tendinţa generală este să copiem icoanele vechi, cunoscute.

Trebuie însă ca şi cei care încearcă aceasta, să urmărească întrebările ridicate mai devreme. Dacă nu ni le punem, şi dacă nu găsim un răspuns serios, cu logică profundă, nu vom ajuta la continuarea tradiţiei. O să producem o mică schismă, ruptură, faţă de tradiţie. Şi facem ceva şi mai grav: introducem o procedură misticizantă şi fără multă logică, care e foarte periculoasă în interiorul Bisericii. Întotdeauna Părinţii Bisericii, care aveau experienţa adevărului, s-au luptat să închidă această experienţă într-un discurs pe structuri logice foarte clare. 

Aşadar, şi noi suntem datori azi, întrucât deschidem un dialog şi introducem ceva nou, să fim în stare să aşezăm această pate nouă în continuarea tradiţiei.

Atunci când Sf. Atanasie a spus că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, era un înţeles nou pentru acel timp şi a trebuit să demonstreze că această noutate a recapitulat toată tradiţia de până atunci şi era în total acord cu aceasta.

Asta suntem datori să facem şi noi. Când introducem un element nou – culoare, element stilistic etc – luăm elemente din arta contemporană. Trebuie însă să demonstrăm că astfel continuăm tradiţia, nu o părăsim.

Iar aceasta nu este doar un procedeu logic, care ţine de gândire. Sunt cu totul de acord cu maestrul Grigore Popescu: pentru a putea mai întâi trăi experienţa pe care dorim să o însemnăm pe lemn şi să putem alege ce e just şi potrivit în acest scop, noi, pictorii, trebuie să avem experienţă eclezială, să trăim în Biserică. 

Dar, pentru că suntem o comunitate de persoane care trăiesc într-o lume care nu mai deţine în mod firesc tradiţia, suntem datori să prezentăm această problematică într-un mod logic şi firesc, limpezind aceste probleme.

Cred că cea mai mare problemă azi este pe de o parte să înţelegem profunzimea tradiţiei moştenite şi pe de altă parte să formulăm criterii pentru a putea în continuare să prezentăm noi modalităţi de pictură care vor continua tradiţia dinlăuntrul ei.

Valentin Cioveie: Aţi retractat că există o icoană nouă. Când apare un sfânt nou, nu există acel chip unic, încă reprodus în icoană. De exemplu, chipul Sfântului Siluan nu exista până la sfârşitul acestui secol. E clar că există un sens măcar în care avem icoană nouă şi pe care l-aţi precizat înainte, dar acum l-aţi retractat.

Pr. Constantin Coman: Vă şi spun de ce. Am înţeles că acel chip şi icoană unică nu este icoana realizată, ci icoana nerealizată a sfântului. Deci ne referim la chipul propriu-zis unic al Sfântului Siluan, la care ne raportăm şi pe care îl reproducem în modalităţi diferite. Aşa am înţeles eu.

Valentin Cioveie: Profesorul Kordis a făcut distincţia între acel chip unic şi modalităţile diferite de reprezentare. Dar acel chip unic este el accesibil complet cuiva, chiar trăitorului însuşi? Avem o antropologie apofatică, un nucleu ascuns al fiinţei umane. Şi, dacă rămân la cazul Sfântului Siluan, probabil că părintele Sofronie a prins ceva din acel chip, chiar dacă nu ştiu dacă putem spune că părintele Sofronie a avut acces complet la acel chip. Aşadar, avem o unicitate a chipului, dar o inaccesibilitate a lui completă. Atunci poate că trăitori diferiţi din jurul Sfântului Siluan ar putea prinde diferite nuanţe ale chipului unic şi atunci să ajungem la icoane care se pot instaura ca tipare diferite când tradiţia decade. O anumită nuanţare nu intră în contradicţie cu ceea ce spune prof. Kordis. 

Aş mai reproduce o discuţie avută la Paris cu prof. Ozolin, legată direct de ceea ce a spus prof. Kordis: tiparele sunt o decădere a tradiţiei. Când se fixează un tipar, e o decădere a creativităţii. Creativitatea spre care poate tinde un tânăr nu e o problemă. L-am întrebat pe profesorul Ozolin unde îşi au originea acele tipare. Mi-a spus că îşi au originea într-o relaţie vie a celor care au avut acces la chipul respectiv (cum a fost Părintele Sofronie faţă de Sf. Siluan) şi transmiterea lor către ucenici – dar nu prin tipare, ci printr-o relaţie şi corecturi vii. Deci nu-ţi pune cineva în faţă un model unic, ci îţi povesteşte o experienţă despre sfântul respectiv, îţi explică un anume tip de trăire, şi în final tu ajungi să ai acces la o viziune, într-o trăire puternică interioară, la acel chip. Dar e vorba doar de acces, nu de o prindere completă a chipului respectiv.

Maestrul Grigore Popescu: Deci este tiparul, care trebuie respectat, şi, la un moment dat, cel care realizează are şi el partea lui, trăirea lui. Eu pot spune o întâmplare. La examinarea lucrărilor practice ale celor care urmau să fie atestaţi ca pictori, un candidat a avut ca temă Sf. Treime. Cel care realiza lucrarea cunoştea tema, care e reprezentată mult în bisericile ortodoxe. La un moment dat, m-a întrebat: „E bine aşa, cu mişcarea aceasta?” Era echilibru, era ritm, se simţea o compoziţie care dezvolta unitatea de treime, cu desen viguros. Eu i-am spus: „Fii sigur pe tine şi du lucrarea mai departe!” Eu am urmărit din spate evoluţia lucrării. Mă gândeam că era un om care avea să facă treabă în viitor. Îşi lua atestatul şi pusese mult suflet. La notare, unul dintre profesorii de teologie, zice: „Nu este bine!” Acuma toţi eram interesaţi de ce nu era bine. Noi avem reprezentarea Sfintei Treimi din timpurile vechi ale creştinismului şi a fost repetată secole de-a rândul la diferite popoare, în diferite zone geografice, la nivel de şcoli mari sau la nivel de şcoli populare provinciale. Sfânta Treime e Sfânta Treime şi o recunoşti cu uşurinţă. Profesorul, autor al mai multor lucrări şi descoperitor al unor fapte deosebite, al unor sfinţi care aveau scrieri până atunci pierdute, cu studii la Vatican şi profesor la Institutul Teologic. „Nu este bine! Şi pot să o dovedesc. Singura icoană cu Sfânta Treime adevărată este cea făcută de Rubliov. Pentru că e sfânt.” Acolo există o bună compoziţie la Rubliov, dar nu îi aparţine, ci e preluată. Doar că el a desăvârşit-o şi împlinit-o. Apoi o întreagă literatură a alimentat legenda icoanei şi a ridicat-o la statut de model. Rămân şi acum la ideea că nu există perfecţiune, dar tindem spre ea. Faptul că Rubliov a făcut lucrul acela este şi dovadă că e sfânt şi că rezistă. Poate că multe picturi la fel de bune s-au prăbuşit, au fost adunate cu făraşul. Dar şi cei dinaintea lui au înţeles tema şi au dus-o departe. Este o temă diversă şi încă mai sunt posibilităţi – fără a ajunge la mascarade ultramoderne, ciudate, care sunt originale, dar nu şi religioase. Este adevărat că tiparele te duc la o trăire unde nu putem să fim cu toţii fără să gândim şi să punem suflet. Propunerea pe care o faci tu nu e obligatorie pentru toţi ceilalţi. Nimeni nu pune stăpânire pe sufletul tău. Asta e frumuseţea de la Dumnezeu: că-ţi dă libertatea să gândeşti. Dar să ştii să fii cuviincios, să aduci bucurie, să aduci noul şi surprinzătorul fără să încerci să distrugi ceea ce este deja afirmat. Să nu intrăm în panică că vom sparge canoanele. Cine încearcă asta se elimină automat.

Pr. Constantin Coman: Recursul la tipare sau modele în icoane e foarte asemănător cu recursul la bibliografie al unui autor. Aceasta e dictată de lipsa de acces la sursele primordiale (la izvoarele arheologice, de exemplu). Când nu am acces la trăsăturile unui sfânt care aparţine altei epoci, pictor fiind, voi recurge la cei care au transmis chipul/chipurile respectivului personaj. Dacă recursul la acestea e de tip plagiat, vom reproduce modelul fără să adăugăm ceva de la noi. E important ca chipul să aibă asemănare cu prototipul, ca să te ajute să identifici personajul înfăţişat, iconizat. De aceea recurgem la surse mai apropiate de prototip. De exemplu, în iconografia Sf. Grigorie Palama. De câţiva ani, s-a descoperit alt chip al sfântului, într-un paraclis de la Vatopedu. Era făcut la 10 ani de la trecerea lui la cele veşnice. A început să circule şi acea icoană. Era Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Palama în faţa lui: „Noul Hrisostom”. Iconarul Sfântului Grigorie Palama va recurge la ambele tipare. Dacă face doar o copie, se va vedea, va fi doar un copist, un plagiator, dar dacă preia din model doar informaţii care să-l ajute să reproducă chipul în mod personal, va fi un creator autentic.

Georgios Kordis: Modul în care prezintă Valentin provine din erminia rusească a icoanei. Aşa explică ruşii icoana. Pavel Florenski a introdus la începutul secolului XX această interpretare. În esenţă, este o transpunere a modului de gândire romantic german în iconografie. E o temă foarte mare, nu are rost să dezvoltăm. Dar acest mod de gândire este cu totul necunoscut în tradiţia bisericii noastre. Este opus modului de gândire expus de Părinţii Bisericii. Prin Sf. Teodor Studitul, care a pus pecetea finală peste iconologia ortodoxă, Hristos s-a născut iconizat. Nu-l iconizăm noi. Iar Sfântul Teodor dă şi o definiţie a icoanei: icoana lui Hristos este exclusiv înfăţişarea Lui exterioară, chipul.

Părintele Ozolin şi toată şcoala rusă spun că chipul lui Hristos nu este icoana lui; pentru a deveni icoană, trebuie ca sfântul pictor să aibă o experienţa acestei persoane; şi, întrucât are experienţa, are cunoaşterea acestei, persoane, să aleagă o modalitate de a picta pe care doar el o poate face şi să creeze icoana lui Hristos; icoana este creată de acest pictor şi devine un arhetip iconică, o primă icoană. Acest mod de gândire este cu totul necunoscut pentru biserica noastră ortodoxă. Dacă îmi puteţi găsi măcar o referinţă (în acest sens) în o mie de ani de teologie, eu o să mă bucur foarte mult. 

Prin urmare, nu discut asta deloc, pentru că nu mă interesează: Biserica nu spune asta. Biserica e foarte limpede, a vorbit şi a stabilit asta la un sinod ecumenic şi este singurul lucru pe care îl putem accepta. Toate celelalte sunt gândiri filosofice, nu teologice, care în acest moment nu ne interesează şi nu le vom discuta.

Valentin Cioveie: Concepţia pe care a reprodus-o o consideră ne-eclezială. Care e concepţia eclezială?

Georgios Kordis: Cea a Sf. Teodor Studitul şi a Sinodului al VII-lea. Tocmai v-am spus: icoana lui Hristos a apărut odată cu întruparea, cu naşterea lui Hristos. Nu trebuie să fie un pictor care să creeze prima icoană de la care să plecăm. Icoana Sf. Siluan s-a născut odată cu naşterea Sfântului Siluan. Este chipului Sfântului Siluan. Nu e nevoie de un pictor sfânt care să creeze icoana lui.

Valentin Cioveie: Trebuie introdusă o distincţie. E clar că chipul lui Hristos este chipul, dar e legat mereu de o parte invizibilă.

Georgios Kordis: Nu există astfel de referiri în teologia Bisericii. Chipul este icoana (imaginea) ipostasului (persoanei). Nu există nimic de genul acesta în scrierile Părinţilor. Sf. Teodor Studitul le spune iconomahilor care cereau ca icoana să prezinte firile lui Hristos: Imaginea/icoana nu descrie sufletul, aşadar cum poate descrie firile? Nu există acest mod de gândire. Faptul că icoana descrie realitatea duhovnicească a sfântului nu există în tradiţia noastră.

Pr. Constantin Coman: Întrucât dezbaterea aceasta este una de mare fineţe, iar profesorul Georgios Kordis şi-a exprimat deja opinia în cărţi, cred că preopinenţii îşi pot exprima şi ei părerea tot în cărţi!

Preluare de pe Drum european