Prezentăm mai jos interviul Irinei Păcurariu, jurnalist TV, preluat de pe
portalul Doxologia, despre misiunea de a fi părinte, despre provocările şi
frumuseţile ei.
Uneori părinţii îşi împovărează copiii cu grijile lor. Sunteţi de acord cu
acest lucru? De ce se întâmplă astfel?
Poate pentru
că, şi asta este clasic deja, se spune că meseria cea mai grea din lume este
aceea de părinte. O slujbă „full time“, pentru care nu te pregătesc nici
studiile medii, nici licenţele superioare şi pentru care este nevoie de calm,
răbdare şi iubire infinită. La ce renunţi pentru asta? La libertate, zboruri
personale, duminici de lectură şi cafele nesfârşite cu prietenele. Cu slujba despre
care vorbim, cele mai multe dintre mame uită că şi-au propus cândva să aibă o
pereche nouă de pantofi în fiecare lună. Pare frivol să gândim misiunea de
părinte în aceşti termeni, dar abordarea rămâne profund umană. Aşa devine de
înţeles de ce transferăm copiilor toate visurile neîmplinite şi îi vedem ducând
până la capăt urcuşurile noastre neterminate. Până la urmă, poate că şi stresul
acesta are ceva bun, îi pregăteşte pentru lungul drum de la copilărie la om
mare.
Oare ce simt copiii la toate „bătăile de cap“ din partea părinţilor?
Probabil la fel
cum ne strângea şi pe noi în spate fiecare ridicare de sprânceană, voce
ridicată sau pedeapsa nemeritată. În aceeaşi măsură în care „ce vrei să te faci
când vei fi mare?“ rămâne cea mai detestată întrebare a copilăriei. Între ceea
ce vor părinţii şi ce poate şi simte copilul este, de multe ori, o prăpastie
imensă. Singura soluţie este să găsim puntea cu care să o traversăm
Ca şi copil, aţi simţit presiune (stres, dar pe vremea aia poate nu era
folosit acest termen) din partea părinţilor? V-a afectat, v-a ajutat?
„A fi sau a nu
fi“ copil de „single mother“, la mine aşa s-a pus problema. Nu ştiu alţii cum
sunt, dar eu, când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc mai uşor de tartinele
cu pastramă pe care le aruncam fix în coşul de gunoi al sălii de clasă decât de
cozile la care stătea mama ca să am eu ce mânca la şcoală. Cred că la fel se va
întâmpla şi cu fetele mele. Vor uita sigur, risc asumat, cât alergăm să le
ducem de la lecţiile de călărie la cele de înot, şi de acolo fuga la tenis, ori
cât ne grăbim să ajungă în parc la întâlnirea cu a lor best friend, chiar dacă
asta înseamnă că nu mai ajungem la bancă să plătim rata la timp sau că am uitat
de programarea de la dentist. Este în firea lucrurilor să cerem şi iar să cerem
părinţilor şi să ni se pară că ni se cuvine. De oricare parte a baricadei te
situezi, singura salvare este să nu pierzi din vedere că totul în viaţă are o
limită. Limita despre care spun nu-i neapărat cerul, ca la americani, unde „sky
is the limit“, ci singura care contează, aceea pe care, cel puţin mie, mama
mi-a desenat-o.
Cum arăta acea limită?
„Nu te întinde
mai mult decât ai plapuma“, îmi spunea mereu mama şi asta nu însemna neapărat
să nu cheltui mai mult decât ai, însemna să-ţi ştii locul, să nu aştepţi mai
mult decât oferi, să ştii că lumea nu începe şi nu se termină cu tine. Mama,
taur sfios şi mândru, nu mi-a impus niciodată nimic. Singurul lucru pe care mi
l-a transmis a fost instinctul ei de femeie obosită care-şi număra banii de la
avans la chenzină ca să rezistăm încă o lună fără ajutorul nimănui. Instinctul
unei mame care-şi ţine puiul departe de lumea dezlănţuită pe care i-o mai
arată, însă, din când în când, la geam. Ca să ştie puiul ce-l aşteaptă!
Aveţi două fetiţe superbe, Ana Carina şi Petra. Vă regăsiţi uneori
în „factor stresor“ asupra lor?
Am învăţat că niciun copil nu vrea un
părinte morocănos toată ziua şi că majoritatea preferă şi acceptă episoade
scurte de absenţă la schimb cu clipe intense, cu vorbe care rămân şi râsete
care trec, cu ieşiri şi escapade de neuitat. Meseria mă ţine de multe ori
departe de ele, dar sunt mereu în contact cu lumea lor, ştiu tot timpul unde
sunt şi ce fac. Chiar dacă sunt momente când nu suntem în acelaşi oraş, atunci
când răspund profesiei de jurnalist, viaţa noastră se conjugă la acelaşi
plural. Mă voi opri la un moment dat, am şi făcut-o pentru doi ani după ce am
avut a doua fetiţă, dar încă am o bucurie nebună să fac această profesie.
De fapt, pentru
mine personal nu există o teoretizare a relaţiilor noastre. Nu mă pot obiectiva
destul în ceea ce priveşte comportamentul meu. Ştiu doar că încerc mereu să
răspund la câteva întrebări esenţiale pentru viaţa mea de mamă. Ce le învăţ în
speranţa că, astfel, vor fi fericite, sau ce mă feresc să fac în preajma lor? Le
spun sau le sugerez, cu toată fiinţa mea şi în fiecare clipă, că sunt unice. Sper
să înţeleagă marele dar pe care îl avem de a fi altfel decât toţi ceilalţi, să
îl cultive şi să îl educe pentru că doar aşa vor şti ceea ce pot face cel mai
bine pentru ele şi cei din jur.
Cum îi simţiţi pe copiii din jurul dumneavoastră, nu neapărat proprii
copii? Liniştiţi, bucuroşi, fericiţi, stresaţi, mânioşi? Ce ar trebui să facă
adulţii, „oamenii mari“, ca micuţii din jurul lor să crească într-un ambient
emoţional echilibrat?
Nu seamănă un
copil cu altul, un părinte cu altul, o societate cu alta. „Fii echilibrat, fii
atent, fii deştept“, le spun americanii copiilor când îi trimit în viaţă. La
noi, paradigma socială oferă un model strâmb şi imperfect. Cum îi poţi motiva
într-o lume cu modele de plastilină? Poate doar înţelepciunea de a pricepe că
ei sunt mai deştepţi şi mai intuitivi decât oricare dintre noi. Pentru că sunt
proaspeţi, cu termene de garanţie mai bune. E important să le dăm încredere şi
sigur vor şti cum s-o folosească.
Cum arată o lume perfectă pentru copii şi părinţi? Cum vedeţi viitorul
fetiţelor dumneavoastră?
Ce am învăţat
eu de la fetele mele este că iubirea poate fi necondiţionată şi infinită. Ele
de la mine? Poate voi reuşi să le fac să înţeleagă ce înseamnă să fii un om
liber. Aaaa, şi le-am învăţat că niciodată nu trebuie să aştepţi ajutor, sigur
vine prea târziu sau te lasă cu datorii... asta pe lângă spălatul pe dinţi, în
fiecare seară.
(interviu realizat de Maria Poinescu)
0 comments:
Trimiteți un comentariu