Alegerile sunt un test pentru sufletul nostru

(fragmente din predica Părintelui Dosoftei de la mănăstirea Putna, 21 mai 2014, ziua prăznuirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena)

„Ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, Împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus”.

În troparul Sfântului Constantin cel Mare, Sfinții Părinți au arătat două dintre caracteristicile lui: că fost ales de Dumnezeu pentru a fi împărat, împărat creștin, și că a împlinit această alegere. Ascultat-o, i-a dat curs, căci „Împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus” – este vorba despre Constantinopol, de fapt despre întreaga țară pe care el o conducea, Imperiul Roman.

El s-a făcut „părinte al împăraților ortodocși”, al conducătorilor ortodocși. Despre sfântul Constantin se vorbește, s-a vorbit și se va vorbi. El este și un conducător foarte cercetat de către diverse științe, în special de istorie și de științele politice. Sunt nu mai puțin de 15.000 de lucrări scrise despre el. Cu toate acestea, dacă este să judecăm după cele duhovnicești, prea puțin putem noi să înțelegem din uriașa sa ființă duhovnicească și din uriașa sa lucrare.

Sunt realități pe care le cunoaștem teoretic, le trăim cu sufletul, după măsura puterii noastre, cum este întruparea Mântuitorului, faptul că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, dar foarte greu înțelegem ce înseamnă cu adevărat, care sunt consecințele acestor evenimente. La fel, despre Sfântul Constantin, cât ne-am strădui noi, numai bunul Dumnezeu știe cu adevărat cum este sufletul său și ce a făcut acest sfânt pentru întreaga umanitate, nu numai din timpul său și de după el, ci pentru întreaga umanitate de la începutul lumii și până la sfârșitul veacurilor.

Dacă sfântul Pavel, cu care el este asemănat aici, a fost numit „apostolul neamurilor”, sfântul Constantin ar putea fi numit un „apostol al statului”. El a adus focul credinței în cetate și fiecare dintre cei care au vrut au putut să se încălzească la el, iar cei care erau deja creștini, ori se creștinau, nu au mai fost izgoniți afară. Gestul lui a fost un pas uriaș pentru întreaga umanitate. A început un proces care v-a continua cu alți împărați de la Constantinopol: Teodosie cel Mare și Justinian cel Mare, amândoi sfinți, care au făcut creștinismul familiar, L-au adus pe Dumnezeu și lucrarea Lui, care erau în afara societății de la Apostoli și până atunci, înăuntrul societății. Oamenii și-au pus problema cum să facă lucrul lor de zi cu zi, și inclusiv conducerea statului, administrația și tot ce ține de viața publică, cum să le facă în Dumnezeu, cum să facă aceste lucruri ca ele să îi conducă către Dumnezeu și, mai precis, către mântuire. Începând cu sfântul Constantin, urmașii săi au creat un mediu duhovnicesc în care s-a putut naște duhovnicește poporul. Inclusiv poporul nostru îi este recunoscător pentru acest lucru și nu întâmplător o mulțime de români, bărbați și femei, poartă numele sfinților Constantin și al maicii sale, Elena.

Cu atât mai mult astăzi trebuie să fim atenți la viața lor și la modul în care ei au gândit să își desfășoare activitatea ca oameni de stat, ca oameni politici. Ne interesăm mult de aspectul politic, săptămâna aceasta fiind alegeri, iar acesta nu sunt cu puțin efect asupra sufletului nostru.

Să revenim la viața acestui împărat sfânt, și anume la unul dintre momentele ei decisive, bătălia de lângă Roma, de la Pons Milvius, din 312, când Dumnezeu a rânduit să i se arate, înainte de bătălie, Sfânta Cruce pe cer. A doua zi dimineața, Sfântul Constantin a câștigat bătălia, dar înainte de aceasta a ordonat ca toți soldații să poarte pe scuturile lor monograma cu numele lui Hristos și Sfânta Cruce, hrisma. Ei bine, minunea aceasta și gestul lui ne par astăzi firești cumva: desigur, celui pe care Dumnezeu urma să îl aleagă trebuia să îi arate o mare minune și, desigur că, odată ce a văzut-o, trebuia să țină cont de ea. Dar în acele două zile lucrurile nu erau așa, pentru că era un moment de culme a persecuțiilor. Creștinii cunoșteau de câteva decenii cele mai aspre persecuții, iar unii dintre soldați fuseseră poate persecutori, căci nu toți soldații erau creștini. Atunci când a văzut semnul Sfintei Cruci și a luat hotărârea de a pune armata sa în slujba lui Hristos și sub pavăza Acestuia, sfântul împărat Constantin a fost asemenea unui mucenic care se află în fața mărturisirii. Pentru că oricând unul dintre soldați se putea revolta și de la el putea porni o întreagă revoltă.

....

La sfârșitul acestei săptămâni în toate țările Uniunii Europene vor fi alegeri pentru Parlamentul European.

Ne punem în mod legitim și firesc, mai ales în această săptămână, întrebarea: „Mai pot apărea astăzi conducători de felul acesta, mai pot apărea conducători creștini sau, ca să nu folosim acest termen pentru că ar părea că restrângem la ceva religios, mai pot fi astăzi conducători cărora le pasă de sufletele oamenilor și, mai ales, le pasă dacă ei se vor mântui sau nu?”. Pentru că, în ultimă instanță, ceea ce nu se înveșnicește, nu mai are nicio valoare dacă trece odată cu chipul acestei lumi.

Sfântul Constantin a fost chemat de Dumnezeu prin acea minune și prin altele care au avut loc în viața lui în general. 

O minunea este dată de Dumnezeu acolo unde omul se ostenește și își pregătește pământul sufletului său, ori acolo unde Dumnezeu vede că omul se va osteni în viitor și va lucra darul pe care îl primește prin minune. Așadar, nu o minune văzută lipsește unui om politic pentru a fi asemenea sfântului Constantin, pentru ca o societate să aibă conducători sfinți.

Vor apărea conducători care să facă lucrarea lui Dumnezeu în lume atunci când va exista în inima lor dragoste, dragoste duhovnicească, dragoste pentru aproapele lor. Iar această dragostea va exista dacă va spori dragostea în inimile celor din jurul lor. Sfânta Evanghelie pe care am auzit-o, care se citește la conducătorii sfinți, a păstorului celui bun „care iubește oile sale”, arată clar că aceasta este caracteristica cea mai importantă a unui conducător: dragostea pentru cei pe care îi conduce. Pentru aceasta Dumnezeu îi dă har, îi dă înțelepciune, îi dă putere. Numai dragostea poate face pe cineva să fie neînfricat în calea oricărei probleme, inclusiv atunci când își riscă viața. Pentru că și Sfântul Constantin și-a riscat-o atunci, și Sfântul Ștefan cel Mare și-a riscat-o în cele 36 de bătălii pe care le-a purtat, și Sfântul Constantin Brâncoveanu și-a riscat-o când a făcut bine poporului și nu a cedat presiunilor din afară, și a trebuit, până la urmă, să își dea și viața.

Uriașa transformare a societății pe care Sfântul Constantin a făcut-o a avut loc mai întâi în inima sa. Inima lui și-a pus-o la picioarele celorlalți, și-a făcut din ea sălaș să îi primească pe toți, să le înțeleagă suferințele, nevoile, durerile, și să înțeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru poporul pe care îl conducea.

Între popor și conducător, ca și între popor și clerici, este o legătură organică. Adesea ne iluzionăm că ei, conducătorii, sunt răi și noi suntem buni. Nu este deloc adevărat lucrul aceasta, căci inima conducătorului este legată de inimile noastre, ale tuturor. Acum trăim în democrație, ne alegem conducătorii. Nu vom fi în stare să recunoaștem conducătorii potriviți, care au cu adevărat dragoste în inimile lor, decât dacă noi înșine vom avea dragoste în inimile noastre. Și în măsura dragostei din inimile noastre, în acea măsură o vom recunoaște din inimile lor și vom putea să facem alegerile potrivite.

Conducătorul este o imagine a întregii comunității, a unei țări întregi. Ca să înțelegem de ce este așa, de ce între ei și noi, între conducători și popor este un anume fel de egalitate, să ne gândim la trupul nostru să ne gândim la aspectul trupului nostru, care este dat de fiecare partea a lui, fie că acea parte se vede sau nu, fie că este mai mică sau mai mare. Știm cu toții că atunci când ficatul, de exemplu, este bolnav ne apar pete pe piele, ori ochii sunt îngălbeniți. La fel este într-o familie. În afară se vede chipul fiecăruia dintre soți – nicio virtute a familiei nu este străină de fiecare soț – ca și cum numai celălalt are o anumită virtute sau celălalt are un lucru rău. La fel este chipul unui sat sau al unui oraș ori chipul țării acesteia în care trăim - este dat de ce facem fiecare dintre noi. Alcătuim fiecare, ca o mică bucățică, chipul conducătorilor noștri.

De ce mustră părinții pe copii că îi fac de rușine? Pentru că în copii se văd părinții, așa și într-un conducător se vede poporul.

Iar lucrul acesta are o importanță deosebită. Pentru că, dacă mai întâi poporul își alege conducătorii, iar Biserica este chemată să îi nască duhovnicește, odată aleși acești conducători, influențează poporul. Viața lor, voința lor, sufletele lor, cea ce ei gândesc, devin normă pentru întregul popor. După alegeri se urmează hotărârile și legile celor care au fost aleși.

Așadar, singura șansă pentru a avea conducători cărora să le pese de noi și să ne ajute să ne mântuim este să cultivăm în inima noastră dragostea și mai ales să ne recunoaștem în inima noastră greșelile și să încercăm să le punem în fața lui Hristos pentru a ne vindeca. Dacă nu le recunoaștem sau dacă nu le vindecăm, aceste greșeli vor fi preluate de conducători și ei ni le vor da înmulțite înapoi și vom deveni mai răi decât eram înainte de a-i alege pe aceștia.

Primul pas este să ne recunoaștem patimile, pe care, de altfel, foarte ușor le recunoaștem în ceilalți și, mai ales, în conducători, pentru ei sunt sus, foarte vizibili, și e foarte ușor de văzut în cazul lor. Amăgirea ne împiedică să ne dăm seama, de multe ori, de toate greșelile noastre. Preferăm ca pe unele greșeli pe care le tolerăm să nu le considerăm a fi greșeli. Cunosc o persoană care are două probleme mari, una de sănătate, pentru care are un regim alimentar foarte aspru, iar a doua faptul că este alcoolic. Dar pentru că nu recunoaște lucrul acesta, deși ar avea capacitatea, nu face nimic în acest sens, se comportă ca și cum nu ar avea nimic și, ca urmare, stă la fel de rău.

Alegându-ne conducătorii, faptele lor ne vor uni cu Hristos, sau, dacă nu ne vor uni cu el, pe mâinile cui vom încăpea?

„Împărătească cetate în mâinile Tale a pus-o” se spune în troparul sfântului Constantin cel Mare, adică a pus sufletele oamenilor în mâinile lui Hristos. Acum Biserica este despărțită de stat. Dar indiferent de sistemul politic, că este democrație, că este monarhie, ori alt sistem politic, în care Biserica este mai mult sau mai puțin unită ori despărțită de stat, rezultatul oricărei fapte a unui conducător, al oricărei legi, al oricărei hotărâri, este o orientare spre bine sau spre rău a sufletelor celor din popor. Nu există o altă cale. Orice gest duce ori către Dumnezeu ori, dacă nu duce către Dumnezeu, ne face rău.

Puțin înainte de anul 700, Sfântul Atanasie Sinaitul, la mirarea unora că există conducători foarte răi, dă un exemplu de o minune care s-a întâmplat în vremea sa.

Fiindcă Dumnezeu zice în Lege „Vă voi da vouă păstori după inima voastră” (Ieremia 3, 15), zicem că aceia dintre conducători și împărați care sunt vrednici de o asemenea cinste sunt aleși de Dumnezeu și iarăși cei care sunt nevrednici pentru că poporul este vrednic de nevrednicia lor, sunt aleși fie prin voia lui Dumnezeu, fie prin îngăduința Lui.

A ajuns împărat un anume Focas, un tiran, și a început să facă mari vărsări de sânge. Trăia atunci un călugăr, un zăvorât din Constantinopol, care l-a întrebat pe Dumnezeu cu simplitate: „Doamne, pentru ce l-ai făcut împărat pe unul ca acesta?”. Apoi fiindcă a spus aceasta către Dumnezeu vreme de mai multe zile, spune sfântul Atanasie, i-a venit lui un glas de la Dumnezeu care a zis: „Fiindcă nu am găsit altul mai rău”. Adică, așa cum spune proorocul Ieremia, „Vă voi da vouă păstori după inima voastră”.

Așadar, fiecare alegem și fiecare conducător este o oglindă a sufletului nostru. Alegerile sunt un test pentru ceea ce este cu adevărat în sufletul nostru. Dacă rezultatele nu sunt înspre apropierea de Hristos, înseamnă că sufletele noastre nu doresc această apropiere de Hristos și, astfel, alegem conducători care nu ne apropie de Hristos, ci ne depărtează. Numai de sinceritatea și de seriozitatea cu care poporul își pune problema veșniciei depinde ca acei conducători pe care el îi alege să îl ajute să meargă către Hristos sau să îl împiedice să meargă spre Hristos, pentru că se poate întâmpla și aceasta și de multe ori chiar se și întâmplă.

„Lauda bărbaţilor” a fost numit acest bărbat curajos care şi-a dedicat viaţa celorlalţi. Orice bărbat îl poate lua ca model pe Sfântul Constantin cel Mare şi orice femeie o puate lua ca model pe Sfânta Elena, mamă smerită şi răbdătoare, şi ea o „laudă a femeilor”.

(Înregistrarea predicii poate fi găsită pe Ortodox radio.)