de Francis L. Thomson, 12 ianuarie 2014
Francis L. Thompson este inginer în cadrul companiei Northrop Grumman. A
fost şeful echipelor care s-au ocupat de proiectarea primilor sateliţi de
televiziune şi a sateliţilor de apărare antirachetă, precum şi a sistemului de
control de la sol al acestora.
Soţia mea şi cu mine avem 12 copii, născuţi pe parcursul a 15 ani şi
jumătate. Astăzi, cel mai mare are 37 de ani, iar cel mai mic, 22. Am avut
întotdeauna un loc de muncă ce mi-a asigurat o viaţă prosperă şi suficienţi
bani pentru a le da copiilor aproape orice. Însă, decizia noastră, a
părinţilor, a fost să nu le oferim totul de-a gata.
Înainte de a vă împărtăşi experienţa educaţiei primite de ei, iată
rezultatele: toţi cei 12 copii au absolvit colegii (sau sunt în curs de a le
absolvi) plătite din banii lor. Cei mai mulţi au absolvit universităţi. Cei
care s-au căsătorit au soţii sau soţi minunați, absolvenţi de
studii superioare şi care împărtăşesc aceleaşi valori. Avem 18 nepoţi care
învaţă aceleaşi lucruri pe care le-au învăţat şi părinţii lor: respectul,
recunoştinţa şi dorinţa de a oferi ceva societăţii.
Ne-am crescut copiii în Utah, Florida şi în California. Acum soţia mea şi
cu mine locuim în Colorado, iar în martie vom împlini 40 de ani de căsnicie. Dragostea
dintre noi doi a jucat şi ea un rol în povestea de succes a educaţiei copiilor
noştri. Au avut parte de un cămin stabil şi de implicare totală, lipsită de
compromisuri.
Dar iată cum am procedat (voi spune numai ce a fost bine, ce a fost rău e
subiectul unei alte poveşti):
Sarcinile neplăcute
Toţi copiii au avut de îndeplinit sarcini neplăcute începând cu vârsta de 3
ani. Chiar dacă la 3 ani nu reuşeau să spele toaleta foarte temeinic, până
împlineau 4 ani, sarcina era îndeplinită cu succes.
Copiii primeau bani de buzunar în funcţie de calitatea sarcinilor
îndeplinite în timpul săptămânii.
De la vârsta de 8 ani, au fost puşi să-şi spele singuri rufele, fiecare
având o zi dedicată acestei activităţi.
Când au început să citească, au avut ca sarcină să gătească o reţetă. De
asemenea, trebuiau să înveţe să dubleze cantităţile.
Şi băieţii, şi fetele au trebuit să înveţe să coasă.
Timpul pentru studiu
Am acordat o atenţie deosebită educaţiei.
În fiecare zi, de luni până vineri, de la 18 la 20, s-au dedicat studiului.
În acest timp, nu erau permise televizorul, computerele, jocurile sau alte
activităţi. Dacă nu aveau teme, trebuiau să citească ceva. Pentru cei mici,
care nu erau încă la şcoală, cineva le citea dintr-o carte. După cele două ore
de studiu puteau face ce voiau, cu condiţia să nu iasă din casă.
Toţi copiii trebuiau să se înscrie la cursurile de nivel avansat existente.
Punctajul de admitere nu a fost o piedică. Ne duceam la şcoală şi, pe baza unei
cereri, ne înscriam copiii la aceste cursuri. Apoi, noi, părinţii, ne implicăm
activ pentru a ne asigura că reuşeau să ţină pasul. După succesul primului
copil, şcoala s-a convins că ne ţineam promisiunea, iar copii dovedeau că fac
faţă cerinţelor.
Dacă se întâmpla ca vreun copil să vină acasă şi să se plângă că profesorul
îl urăşte sau că a fost nedrept, răspundeam întotdeauna că trebuia să-şi
găsească o modalitate de a înfrunta problema. În viaţa adevărată, este posibil
să dai peste un şef care să nu te placă. Nu le-am permis copiilor să dea vina
pe profesor pentru faptul că nu-şi învăţaseră lecţia, ci le-am arătat că responsabilitatea
era în întregime a lor. În procesul de învăţare eram, desigur, alături de ei
cele două ore zilnic, pentru a-i ajuta la nevoie.
Mofturile nu erau
permise
Luam micul dejun şi cina împreună zilnic. Micul dejun era la ora 5:15, după
care copiii trebuiau să îndeplinească sarcinile neplăcute înainte de a merge la
şcoală. Cina se lua la ora 17:30.
În privinţa mâncării, ne-am dorit să menţinem un echilibru, mai ales că am
urât obiceiul părinţilor noştri de a ne obliga să terminăm tot din farfurie
când poate că eram sătuli şi pur şi simplu nu mai puteam mai mult. Regula
noastră a fost să le dăm copiilor să mănânce mai întâi felurile pe care le urau
cel mai mult (de obicei legumele) şi apoi puteau continua cu celelalte feluri. Dacă
nu mâncau tot, puteau lăsa în farfurie. Dacă mai târziu li se făcea foame,
scoteam din frigider mâncarea lăsată şi nemâncată, o încălzeam şi le-o dădeam. Şi
din nou, nu trebuiau să o termine. Dacă însă nu o mâncau, nu mai primeau nimic
până la următoarea masă.
Nu au ronţăit nimic între mese. Le-am asigurat mereu
cele 4 grupe de alimente (carne, produse lactate, cereale, fructe şi legume) şi
aproape întotdeauna au avut la sfârșit un desert. Ca rezultat, copiii noştri
experimentează cu curaj diverse feluri de mâncare şi nu au dezvoltat alergii. Nu
mănâncă decât până se satură. Niciunul dintre ei nu are probleme cu greutatea. Toţi
sunt supli, atletici şi foarte sănătoşi. Cu 12 copii, era foarte probabil să
apară alergii la mâncare sau nevoi speciale de alimentaţie, însă nu a fost cazul.
Activităţi extracurriculare
Toţi copii au practicat un sport. Puteau să aleagă ce sport voiau, atât
timp cât făceau unul. Au început din şcoala primară. Nu conta dacă era înot,
fotbal, baseball, scrimă, tenis sau orice altceva şi nu conta dacă voiau să
schimbe un sport cu altul. Trebuia însă să joace ceva.
Toţi copiii trebuiau să fie într-un club: clubul cercetașilor, club de istorie,
de teatru etc.
Li s-a cerut să presteze activităţi în serviciul comunităţii. Ne-am oferit
voluntari în comunitatea noastră şi la biserică. Odată am adunat toate hainele
vechi pe care nu le mai purtam şi le-am dus în Mexic, pentru oamenii nevoiaşi. Copiii
au aflat cum trăiau multe familii sărace, pe care astfel de donaţii îi făceau
fericiţi, ajutându-i considerabil.
Independența
Când copiii au împlinit 16 ani, le-am cumpărat fiecăruia câte o maşină. Primul
născut a învăţat ce însemna acest lucru. Când ne-a fost adusă maşina cândva
nouă în parcare, cel mai mare dintre copii a exclamat: „Tată, dar e o rablă!” Am
spus: „Da, dar este un Ford Mustang din 1965 cu caroserie în două volume. Ai
aici instrucţiunile pentru reparaţii. Sculele sunt în garaj. Voi plăti pentru
fiecare reparație, dar nu voi plăti şi pentru munca propriu-zisă.” După 11 luni, maşina
avea motorul şi transmisia refăcute, tapiţerie nouă, un nou sistem de suspensii
şi era complet revopsită. Fiica mea (da, era fiica mea) a avut una dintre cele
mai grozave maşini din tot liceul. Şi satisfacţia resimţită pentru lucrul făcut
cu mâna ei era imensă. (Ca o paranteză, niciunul dintre copiii mei nu a fost
amendat pentru depăşirea vitezei legale, deşi niciuna dintre maşini nu a avut
mai puţin de 450 de cai-putere.)
Noi, ca părinţi, le-am permis copiilor să greşească. Cu 5 ani înainte de a
împlini 16 ani şi de a primi „noua” maşină, trebuiau să dea o mână de ajutor la
tot ce ţinea de maşinile familiei. Odată, i-am cerut fiului meu, Samuel, să
schimbe uleiul şi l-am întrebat dacă are nevoie de ajutor sau indicaţii. „Nu,
tată, mă descurc.” După o oră a venit şi m-a întrebat: „Este nevoie de 20 de
litri de ulei ca să-l schimbi?” l-am întrebat unde a pus 20 de litri de ulei,
când în mod normal sunt necesari doar 5. „În şurubul ăla mare din partea din
faţă a motorului.” Am spus: „Vrei să zici în radiator?” Nu a păţit nimic pentru
că a l-a umplut cu ulei de motor. A trebuit să scoatem uleiul şi am cumpărat o
soluţie pentru curăţarea radiatorului, am pus apoi lichid de răcire şi abia pe
urmă am schimbat şi uleiul. Nu l-am certat şi nu l-am
pedepsit pentru că a greşit. Am dorit să-i fie o lecţie din care să înveţe
ceva. În consecinţă, copiilor noştri nu le este frică să încerce ceva nou. Au
învăţat că dacă greşesc, nu vor fi pedepsiţi. Ne-a costat într-adevăr mai mult,
dar scopul era să-i educăm, şi nu să facem economii.
Fiecare copil a avut computerul lui, dar a trebuit să şi-l asambleze
singur. Am cumpărat procesorul, placă de memorie, alimentarea la reţea,
carcasa, tastatura, hard diskul, placă de bază şi mouse-ul. Ei trebuiau să le
asambleze şi să instaleze softul. Au început să facă acest lucru de la vârsta
de 12 ani.
Copiii au avut întotdeauna de ales între mai multe opţiuni, însă limitate. De
exemplu, vrei să mergi acum la culcare sau să-ţi faci curat în cameră? Foarte
rar le-am dat indicaţii stricte, în afară regulilor deja stabilite. Acest lucru
le-a permis copiilor să simtă că au un anume grad de control asupra vieţii lor.
Împreună în toate
Le-am cerut copiilor să se ajute unul pe altul. Dacă un copil de clasa a
V-a trebuia să citească 30 de minute pe zi, iar unuia de clasa I trebuie să i
se citească tot 30 de minute, cel mare îi citea celui mic. Cei de liceu, care
ştiau analiza matematică, îi îndrumau la algebră sau aritmetică pe cei mai
mici.
Am stabilit ca un copil mai mare să-l înveţe şi să-l asiste pe unul mai mic
în îndeplinirea sarcinilor neplăcute săptămânale.
Le-am permis copiilor să participe la stabilirea regulilor. De exemplu,
copiii au hotărât să nu existe jucării în camera de zi. Acestea trebuiau să
rămână fie în dormitoare, fie în camera de joacă. În plus, faţă de sarcinile neplăcute,
trebuiau să-şi facă curat în dormitoare zilnic (sau să le menţină curate). Aceste
reguli şi le doreau chiar copiii. În fiecare lună le dădeam ocazia să amendeze
regulile vechi sau să creeze unele noi. Noi, părinţii, aveam dreptul de veto,
desigur.
Am încercat întotdeauna să fim consecvenţi. Dacă trebuiau să studieze în
fiecare seara două ore, nu existau excepţii de la această regulă. Nu aveau voie
să iasă din casă după ora 22 în zilele cu şcoală şi după miezul nopţii în
celelalte zile. Nu existau excepţii de la aceste reguli.
Vacanţele
Ne-am petrecut vacanţele împreună în fiecare vară, câte două sau trei
săptămâni. Ne puteam permite cazarea la un hotel sau pe un vas de croazieră,
însă nu ne-am dorit acest lucru. Am mers cu corturile în spate şi am campat.
Dacă ploua, trebuia să ne descurcăm cu rucsacii în spate în condiţii vitrege şi
să rezistăm. Ne stabileam tabăra într-un loc, puneam 5 sau 6 corturi, iar eu şi
toţi copiii mai mari de 6 ani mergeam în excursii cu rucsacii în spate, ce
durau între 3 şi 5 zile. Soţia mea rămânea cu copiii mai mici la bază. Timp de
15 ani, ea a fost fie însărcinată, fie a avut în grijă un nou-născut. Drumeţiile
noastre au fost în Marele Canyon, pe vârful muntelui Whitney, de-a lungul
Continental Divide sau în Parcul Naţional Yosemite.
Am trimis copiii cu avionul la rudele din Europa sau din Statele Unite câte
2 sau 3 săptămâni. Am început să facem acest lucru încă de când erau la
grădiniţă. Compania aeriană trebuia să acorde un serviciu special de
supraveghere copiilor de 5 ani, iar rudele la care se duceau aveau nevoie de
documente adiţionale. Am trimis astfel copiii numai dacă voiau şi ei. Însă cei
mai mici îi vedeau pe cei mai mari ducându-se, şi astfel îşi doreau şi ei. Copiii
au învăţat de mici că noi, părinţii, le stăteam mereu alături, însă le
permiteam să-şi dezvolte propriile aripi şi să zboare.
Banii
Deşi am avut mereu destui bani, nu i-am ajutat pe copii să-şi cumpere case,
să-şi plătească studiile sau să-şi plătească nunţile. Le-am dat în schimb
informaţii cuprinzătoare despre cum să închirieze imobile şi să cumpere acţiuni
pentru a prospera din punct de vedere material. Nu le dăm copiilor de-a gata
nimic, ci doar informaţii despre cum să realizeze ce au nevoie. I-am ajutat cu
persoane de contact în companii, dar s-au descurcat singuri să câştige
interviurile şi să-şi obţină jobul.
Le-am oferit copiilor cadouri de zilele lor de naştere sau de Crăciun. Pe
măsură ce au crescut, dacă întrebau despre existenţa lui Moş Crăciun, nu îi
minţeam. Am continuat însă spunându-le că este un joc distractiv. Am avut mereu
liste cu cadourile pe care fiecare copil şi le-a dorit, pentru ca şi ceilalţi
să vadă ce-şi doreşte fiecare. Ne-am ajutat de internet, care a uşurat mult
întocmirea şi trimiterea unor astfel de liste către copii şi nepoţi. Preferatele
noastre rămân însă cadourile făcute chiar de mâna noastră.
Lumea reală
Ne-am iubit şi ne iubim copiii necondiţionat. Însă nu i-am împiedicat de la
suportarea consecinţelor acţiunilor lor, chiar dacă i-am văzut că suferă. Am plâns şi ne-am întristat alături de ei, dar nu am făcut nimic pentru
a reduce efectul faptelor lor.
Nu suntem cei mai buni prieteni ai copiilor noştri. Suntem părinţii lor.
Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Simina Bălăşoiu
Căutăm
voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă,
italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa:
redactievremuri@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu