„Rolurile tatălui și al mamei trebuie să fie două roluri distincte și prezente”-Dana Captilin / Sfaturi pentru părinţi

joi, 31 octombrie 2013

| | |




Fragment din interviul Danei Captilin, promotoarea petiţiei „S.O.S. familia!”, acordat sitului www.drumeuropen.ro


Rep.: De ce credeți că avem nevoie de protejarea familiei și de o reafirmare a valorilor ei?

Dana Captilin: Familia este coconul de căldură, de iubire şi de sprijin al oricărui om, cu atât mai mult al copilului. Orice copil este o planetă lansată în acest Univers, care va avea propria-i dinamică, care va mişca lumea într-un sens sau altul (dar o va mişca), care-şi va genera propriul sistem de relaţii şi care va prolifera sau va stopa viaţa. Depinde exclusiv de familie aceasta dinamică, şi depinde de familie din momentul în care familia doreşte să conceapă copilul până când copilul acesta, devenit adult, va trece dincolo de această lume, atât de puternică este legătura familială.

În această notă, familia este atât pentru copil, dar şi pentru adult, aşa cum e grădina pentru flori – spaţiul în care apare, se dezvoltă, locul din care-şi trage seva şi condiţia înfloririi de care se vor bucura şi alţii, ulterior.

Familia reprezintă perechile de aripi ale unui om, fără de care zborul îi poate fi dezechilibrat sau frânt. Pe speţa mamei există două perechi de aripi din partea bunicilor şi, similar, pe speţa tatălui, celelalte două perechi de aripi. Din ambele familii se unesc în taina căsătoriei doi oameni care vor deveni o lume întreagă, o poveste din care rămân peste timp trăiri puternice ca rădăcini pentru urmaşi. De aceea, când un bărbat şi o femeie se căsătoresc, participă şi familiile, pentru că unirea nu se face doar între acel bărbat şi acea femeie, ci între două familii. Căsătoria este responsabilitate, mai presus de orice: devii responsabil de soarta celui de care ţi-ai legat destinul în aceeaşi măsură în care şi celălalt devine la fel. Iar copilul este chipul din scorbură unui copac în care-şi face cuib puiul, în vreme ce copacul are ramurile mamei şi ramurile tatălui – nu degeaba arborele genealogic este un arbore, şi nu o schemă simplistă.

Este mare nevoie, ar trebui să fie o nevoie permanentă în a proteja familia şi a-i fi (re)afirmate valorile, aceasta trebuie să fie grija continuă a societăţii, mai ales în zilele noastre, pentru că vom trăi vremuri în care familia, ca instituţie, va fi definită prin concepte străine, şi atunci e nevoie ca fiecare să ŞTIE exact cine este. Iar omul nu poate fi definit doar conceptual, omul este o mişcare vie de sentimente, de trăiri, de emoţii, lucruri care se învaţă corect în cadru familial.

Pe de o parte, exista o varietate mare a problemelor zilnice cu care se confruntă tinerii, dar nu numai ei, timpul trece în goana de-a acumula cât mai mulţi bani, iar tinerii se trezesc la vârste înaintate că nu şi-au trăit frumos şi pe-ndelete iubirea, iar venirea pe lume a unui copil a fost atât de mult întârziată, încât fie nu mai este pe lista dorinţelor, fie căpăta o prioritate falsă şi grăbită. Iar din această grabă apare un copil pentru care poate nu mai au nici răbdarea, nici timpul, nici dispoziţia acordării unei atenţii calde şi consecvente, astfel că din ce în ce mai mulţi copii sunt crescuţi de „mame artificiale” sau lăsaţi la after-school-uri, de unde părinţii îi iau pe copii acasă seara, când e deja timpul pentru culcare. În aceste condiţii, un copil este privat în mod nedrept de căldura familiei, de problemele în care ar trebui să fie cu toţii implicaţi, căci problemele distribuite în mod egal tuturor membrilor familiei sudează – nu despart.

Pe de altă parte, există şi o mare varietate de oferte de petrecere a timpului liber care duc tinerii în derivă (cluburi, de exemplu, şi mă refer la puzderia de cluburi în care parcă s-ar înghesui să semneze condici de prezenţă), sărăcindu-i de simplul contact cu natura, de somnul atât de necesar pentru a putea funcţiona la maxima capacitate, de ritmul biologic al organismului care-şi cere necesarul de alimentaţie echilibrat şi natural, de plăcerea unei lecturi şi curiozitatea de-a împărtăşi idei despre lume şi iubire, de contactul direct, simplu şi cald din dialogurile directe, lucruri care în trecut au născut mari poeţi şi prozatori, mari pictori ale căror opere înalță şi astăzi sufletul nostru prin trăirile pe care le transmit.

Privaţiunea zilelor noastre este în zona inspiraționalului: lipsesc părinţii responsabili şi atenţi, lipsesc modelele din societate, lipsesc elementele inspiraționale din natură, lipseşte legătura cu membrii familiei, lipseşte credinţa prin îndepărtarea de Dumnezeu, pentru că din ce în ce mai mult aud spunându-se că Dumnezeu „este ceva perimat”, care nu mai poate sta la baza societăţii actuale. Nu, Dumnezeu n-are cum să fie „ceva” perimat, din moment ce noi toţi şi toată lumea a fost creată de El. A încerca să gândim lumea altfel decât întru Dumnezeu înseamnă a dori redefinirea lumii, ceea ce este imposibil la nivel real, dar devine posibil la nivel conceptual, din păcate! De aici şi luptele care apar aproape ad-hoc, şi chiar nedorite, între cei care fac propaganda unei ideologii care nu-şi poate avea aplicabilitatea în societate (în această categorie includ propaganda ideologiei homosexuale, dar nu numai).


Ar trebui să ştim că, odată deveniţi părinţi, devenim elevii propriei vieţi. Copilul vine pur în lume, el deţine absolut tot ce-i este necesar, are în el deja comoara umanităţii şi, ca părinte, dacă eşti atent la nevoile copilului tău, este imposibil să nu înveţi să iubeşti, să fii răbdător, să adopţi modelul smereniei pentru a-l învăţa pe copil ascultarea prin propriul exemplu (care este cel mai puternic şi depăşeşte cu mult cuvintele).


Copilul are nevoie de ambii părinţi, deoarece, dacă doriţi o explicaţie pur psihologică, are perioadele lui în procesul de creştere în care trebuie să-şi afirme identitatea (identitatea sexuală se afirmă în cadrul familial, obligatoriu raportat la părinţii de ambele sexe), şi anume în jurul vârstei de 3-4 ani, când fetiţele au nevoie să-şi domine prin negaţii mama, iar băieţii să-şi domine prin acţiuni tatăl (totul la nivel de imagine, evident), de aceea rolurile tatălui şi al mamei trebuie să fie două roluri distincte şi prezente, asumate prin atenţie, dovezi de înţelegere. Fetiţa are nevoie să-şi vadă tatăl protejându-şi mama, iar băieţelul are nevoie să-şi vadă mama oferind înţelegere şi ascultare deciziilor luate de tată; apoi, mai este o perioadă de testare a identităţii, în jurul vârstei de 7-9 ani, când copiii devin conştienţi de diferenţele sexuale şi se reiau dorinţele de dominaţie asupra părintelui de acelaşi sex, când este nevoie de o reîntărire a convingerilor formate până la această vârstă, în acelaşi echilibru; şi, în sfârşit, perioada pubertăţii, a adolescenţei, care aduce ca noutate procesul hormonal la care e supus organismul, iar fetele, ca viitoare femei, au nevoie să-şi asculte tatăl vorbindu-le despre faptul că, atunci când au ales-o pe mama să le fie soţie, au căutat o fată frumoasă, bună la suflet, cultă, mai degrabă reţinută decât expansivă etc., iar băieţii, ca viitori bărbaţi, au nevoie să-şi asculte mama atunci când aceasta le vorbeşte despre calităţile pe care le doreşte o femeie la un bărbat, şi anume puterea de caracter, nobleţea, aplecarea către ascultarea sufletului feminin etc., în felul acesta învăţând în mod practic responsabilizarea în viaţa de familie.

Toate acestea nu le poate găsi nimeni în tratate, nu există reţete ale fericirii, însă cu atenţie şi înţelegere reciprocă lucrurile merg firesc, de la sine, poate mai ales atunci când ne este greu, şi neapărat cu ajutorul unui duhovnic bun care ne ţine pe calea credinţei atunci când simţim că noi nu mai avem putere.

În familie se învaţă rugăciunea de dimineaţă, în care trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru noaptea peste care am trecut şi pentru ziua pe care o avem în faţă, rugăciunea de la masă, în care cerem sfinţirea bucatelor şi asigurarea pâinii şi pentru săraci, rugăciunea de seară pentru ziua ce a trecut şi noaptea ce vine, rugăciunea de la slujbă, citirea acasă, împreună, din Sfintele Scripturi şi discutarea pe înţelesul copiilor a pildelor, rugăciunea pentru orice probă, examen şi/sau concurs pe care-l avem de trecut. Când copiii, suflete pure, învaţă să respecte şi să ţină şi singuri în taina sufletului lor aceste tradiţii, rugăciunea lor simplă face minuni şi aduce multă linişte părinţilor şi întregii familii, fără ca aceştia măcar să ştie.

Puterea rugăciunii în sânul familiei este condiţia liniştii pentru acea familie, mai întâi. Fiecare membru al familiei, odată ieşit din casă, are lumea lui în care-şi exercita activităţile şi o face în mod echilibrat şi cu bucurie inspirând celor din jur acelaşi comportament pentru ca, mai apoi, această influență să exercite şi în alţii, din ce în ce mai mult şi mai departe, echilibrul şi pacea interioară, atât de necesare dorinţei noastre de fericire. Aşa, şi numai astfel, putem găsi fericirea în lucruri simple, pe care altfel nici nu le-am mai observa în vâltoarea atâtor diversităţi.

Nimic nu are mai multă duioşie ca Sărbătorile Creştine petrecute în familie. Crăciunul, ca sărbătoare a bucuriei, a Naşterii lui Iisus care aduce însăşi Viaţa pe lume şi în noi, ca o promisiune a reînnoirii purităţii an de an, ne umple sufletele de resurse duhovniceşti pentru a putea trece cu bine peste momentele de răscruce de peste ani, ne uneşte, ne ajută să ne împlinim dorinţele prin minunile care chiar se săvârşesc în noaptea Sfântă a Crăciunului, ne împacă între noi, ne aminteşte că putem fi mai îngăduitori şi mai darnici. Paştele, ca sărbătoare a jertfei, ne aminteşte că viaţa aceasta este pregătirea pentru veşnicie, poarta prin care învăţăm să trecem dincolo de moarte, iertând şi iertându-ne, regăsindu-ne şi depăşind suferinţele, dar mai ales suferind la gândul că orice greşeală a noastră este un spin înfipt în trupul lui Iisus, suferinţă care ar trebui să transceadă timpul, căci Iisus nu a murit pentru păcatele din timpul vieţii Lui, ci pentru păcatele fără timp, înţelese la timpul trecut-prezent-viitor, deci cu fiecare greşeală de-a noastră îi mai înfigem un spin.

Cred că în această metamorfoză ar trebui înţelese tradiţiile, pornind de la faptele de zi cu zi, în care se conturează educaţia întărită prin exemplul personal, până la Sărbătorile Creştine, pentru care există şi zile libere, anume pentru a ne strânge cu toţii în căldura familiei, în tradiţie, în credinţă, dincolo şi mai presus de orice legislaţie/normă impusă din afară.

Mai apoi, se ştie că toate pornesc din copilărie, iar o privaţiune afectivă lasă goluri pe care adultul le va compensa ulterior aşa cum va putea, cum îi va fi mai lesne, căci viaţa pare mai grăbită atunci când o încărcăm cu lucruri inutile, atunci când ne lăsăm trăiţi. O întâmplare neplăcută din copilărie poate lăsa urme definitive în comportamentul unui om, căci, de fiecare dată când va reveni o situaţie neplăcută asemănătoare celei din copilărie, adultul va retrăi senzaţia de disconfort încercată în copilărie şi, în loc să găsească înţelepciunea şi puterea de-a o rezolva, va încerca să amâne sau să dezvolte un comportament dedublat pe principiul „dacă mă fac că nu văd, nu există”, însă o trăire negativă va genera în drumul adultului alte şi alte astfel de trăiri. Or, tradiţia simplifică angoasarea individuală păstrând esenţa umanităţii, a divinităţii, învăţându-ne drumul drept al moralei, al bunătăţii, al iubirii, al smereniei şi-al izbânzii.