Patru mituri ce subminează respectul pentru pudoare / Cuvinte pentru tineri (LIII)

luni, 7 octombrie 2013

| | |



Un prim pas ce trebuie făcut în cultura noastră pentru recâştigarea respectului pentru pudoare este acela de a atenta la miturile ce o subminează. Permiteţi-mi să menţionez patru dintre acestea.

Primul mit este acela că pudoarea aparţine perioadei victoriene. Dar ce spuneţi de povestea Rebecăi şi-a lui Isaac? Atunci când Rebeca îl vede pe Isaac şi se acoperă, nu o face pentru că încearca să aibă o atitudine victoriană. Pudoarea ei a fost cheia spre ceea ce mai apoi i-a adus împreună şi i-a ajutat să dezvolte o intimitate profundă. Când acoperim părţile externe sau superficiale, trimitem mesajul că ceea ce contează cel mai mult sunt inimile şi minţile noastre. Acest lucru ne diferenţiază, şi întotdeauna ne-a diferenţiat de animale, cu mult înainte pe epoca victoriană.

Cel de-al doilea mit legat de pudoare este faptul că aceasta este sinonimă cu moralitatea exacerbată. Pe acest lucru s-a axat îngrozitoarea peliculă Pleasantville, care a pornit de la premisa că nimeni nu a avut parte de distracţie sau dragoste în anii ’50. Filmul începe în alb-negru şi devine color doar atunci când copiii îi luminează pe părinţi cu privire la sex. Există totuşi o contradicţie clară: dacă părinţii nu au ştiut să o facă, atunci cum au căpătat toţi aceşti copii experienţă? Însă filmul reflectă concepţia generală a celor din generaţia baby-boom (de după război) cum că pasiunea, dragostea şi fericirea erau inexistente până în momentul în care pudoarea a fost depăşită, în anii ’60. În realitate, pudoarea este aproape opusul moralităţii exacerbate. În mod paradoxal, oamenii rezervaţi au mai multe în comun cu cei promiscui. Cei rezervaţi şi cei promiscui sunt egalmente predispuşi la a nu permite lor înşişi să fie afectaţi de ceilalţi sau să se îndrăgostească. Pudoarea, pe de altă parte, atrage după sine şi protejează evocarea adevăratei iubiri. Aceasta este erotică, iar nu nevrotică.

Pentru a ilustra acest punct, prefer să compar fotografii făcute la Coney Island acum aproape un secol, cu fotografii făcute pe plajele de nudişti din anii ’70. La Coney Island, amatorii de plajă sunt complet acoperiţi, dar bărbaţii şi femeile fură priviri unii de la alţii şi par că se distrează de minune. În schimb, pe plajele de nudişti, bărbaţii şi femeile de-abia îşi aruncă vreo privire – mai degrabă se uită înspre cer. Aceştia par totalmente plictisiţi. Asta au descoperit cei de după anii ’60 despre acest şir de jalnice înlănţuiri: fără a lăsa ceva imaginaţiei, sexul devine plictisitor.

Al treilea mit este acela că pudoarea nu e ceva firesc. Acest mit are o lungă istorie intelectuală, datând cel puţin până la David Hume, care a afirmat că societatea a inventat pudoarea astfel încât bărbaţii să fie siguri că copiii sunt ai lor. Precum a indicat Rousseau, argumentul că pudoarea este un concept social ne sugerează că ar fi posibil să ne debarasăm întru totul de pudoare. Azi încercam să facem întocmai, şi în general se presupune că reuşim. Dar chiar aşa să fie?

Argumentând că Hume s-a înşelat şi că pudoarea este înrădăcinată în natură, putem face referire la un hormon descoperit recent, numit oxitocina. Acest hormon determina o reacţie de legătura atunci când o mamă îşi alăptează copilul, şi este, de asemenea, eliberat în cursul actului intim. Iată dovada fizică a faptului că femeile se ataşează emoţional de partenerii lor sexuali, chiar dacă au în gând o întâlnire mai fugară. Pudoarea a protejat această vulnerabilitate emoţională naturală; le-a făcut pe femei puternice. Însă nu trebuie neapărat să recurgem la fiziologie pentru a putea observa naturaleţea pudorii. O putem analiza în orice zi cu vânt, când unele femei ce poartă fuste decupate merg împiedicat, ceea ce e caraghios, pentru a evita să îşi afişeze picioarele – tocmai acele picioare pe care acele fuste la modă sunt create să le scoată în evidenţă. În ciuda încercării de a ţine pasul cu moda, aceste femei au un instinct natural pentru pudoare.

Al patrulea şi cel din urmă mit pe care doresc să îl menţionez este acela că pudoarea este doar o preocupare a femeilor. Am ajuns unde suntem astăzi parţial pentru că idealul feminin s-a schimbat. Idealul masculin l-a urmat îndeaproape. În trecut era considerat ceva bărbătesc să fii credincios unei singure femei toată viaţa şi să ai o atitudine protectoare faţă de toate femeile. Din păcate, asta nu se mai întâmplă, nici în cazul multor bărbaţi pe care unele femei pudice i-ar putea considera suflete pereche. Feministele moderne fac o greşeală în a aştepta ca bărbaţii să se comporte ca nişte gentelmani, atâta timp cât ele însele nu sunt femei decente, iar bărbaţii care pun preţ pe „marcare”, iar apoi se plâng ca nu mai există femei pudice – ei bine, aceştia sunt la fel de răi. Şi, desigur, o femeie care este îmbrăcată pudic pe strada poate fi şi ea hărţuită pe stradă. Aşadar, realitatea este că totul depinde mult de respectul bărbatului faţă de pudoare. Este o caracteristică a societăţii moderne ca toată lumea să vrea ca cel de lângă el să se poarte frumos cu el, fără a fi nevoie să-şi schimbe propriul comportament, indiferent că este vorba de feministe care îi acuză pe bărbaţi, de bărbaţi care le acuza pe feministe, sau de tineri care acuza figurile publice. Însă aceasta este o atitudine infantilă.


Sursă: pravmir.com
Traducere: Andreea Dancu 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com