O experiență marcantă a Părintelui Emilianos Simonopetritul, trăită în urma unei profunde crize spirituale, pe care părintele o povestește referindu-se la ”un oarecare monah”

Despre un oarecare monah,

Omilie, Drama, 24 apr. 1983

Îngăduiți-mi să vă spun  despre un oarecare monah, pe care l-am cunoscut și care – ca toți cei ce întâmpinăm atâtea greutăți – traversa o perioadă hotărâtoare în mănăstirea lui; cumplite zile! Îi aprinsese creierul răul vrășmaș și forțe potrivnice voiau să-l ”arunce” din vrednicia monahicească, să-l transforme într-un căutător de așa-zis adevăr. Sufletul lui gemea ca valurile înspumate și căuta scăpare din dificultăți. Își amintea când și când de rugăciunea lui Iisus, dar aceasta răsuna  foarte slab, deoarece nu credea în ea. Împrejurările nu-l ajutau deloc – îi erau potrivnice. Cumplit de nefericit devine omul când e copleșit de probleme! Cine, însă, nu trece prin asemenea zile înfricoșătoare, nopți întunecate, încercări dramatice?

Așadar, monahul nostru nu știa ce să facă. Plimbarea nu-l ajuta cu nimic. Noaptea îl sufoca. Și, într-o noapte, în apăsarea  pe care o simțea, deschise fereastra chiliei pentru a pătrunde aerul. Era întuneric- în jur de 3 dimineața. Și pentru că era obosit, merse să o închidă, gândind că poate va reuși să se odihnească puțin. Însă, parcă în jurul lui – și tot întunericul de afară – s-a făcut lumină! Se aplecă să vadă de unde putea  veni această lumină! Dar nu (pro)venea de nicăieri. Întunericul cel lipsit de proprie existență devenise lumină și încă și inima îi era luminată; chilia lui, întorcându-se, a văzut că și ea devenise lumină. A cercetat lampa crezând că poate această lumină era de la ea. Însă, nu putea lampa de gaz să devină și să facă totul lumină!

Deși  înainte, inima lui nu era încă luminată, avea o oarecare nădejde; fără să înțeleagă, în înfricoșarea lui și în nădejdea pe care o întrezărea, iese în curtea neagră a mănăstirii, care de multe ori îi păruse un iad; iese în tăcere, iese în noapte. Dar lucru curios! Totul era luminat! Nimic nu era ascuns în întuneric. Totul era în lumină- grinzile de lemn și ferestrele, biserica, pământul pe care călca, cerul, izvorul care curgea neîncetat, greierii, licuricii, păsările de noapte, toate erau vizibile acolo, toate! Și coborâseră și stelele, se aplecase și cerul, mai curând se părea că toate deveniseră – cerul și pământul – un Cer! Și toate împreună psalmodiau rugăciunea, toate spuneau rugăciunea. Iar inima lui, în mod straniu, s-a deschis și ea și a început să salte, a început și aceea să bată și să participe involuntar la aceeași rugăciune; iar picioarele lui abia atingeau pământul.

Nici n-a realizat când a deschis ușa și a intrat în biserică, când s-a ”îmbrăcat”, când a început să slujească, când au venit și ceilalți monahi. Nu știa ce se întâmplase. Pierduse șirul lucrurilor, știa numai că se află în fața altarului, în prezența nevăzutului Dumnezeu, liturghisind. Și lovind clapele inimii și ale altarului, sunetul ajungea sus, în altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia a continuat în biserica luminată mistic de candele. S-a încheiat Evanghelia. Lumina nu mai era în jurul lui, însă aceasta i se cuibărise în inima. Toate au încetat; însă cântecul pe care inima lui l-a început nu se sfârșește. Da, a văzut – în extazul său – că pământul și cerul psalmodiază rugăciunea și a înțeles că monahul trăiește cu adevărat când tresaltă din pricina rugăciunii. E de ajuns numai să înceteze a trăi pentru el însuși.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Sursă: Sfântul Munte Athos