Multe sunt învățurile care se pot desprinde din
întâmplările de mai jos. Dar una poate, în mod special, să ne rămână în
memorie: ce se întâmplă când cineva alege răul cu bună știință, în acest caz
avortul. Atunci când o mamă, ori un tată, ori cineva implicat alege avortul,
știind exact ce înseamnă, urmările vor fi deosebit de grele. Mama din
întâmplarea de mai jos a ales avortul știind că ia viața propriilor copii și că
face aceasta în ciuda dorinței disperate a partenerului ei de viață și în ciuda
exprimării clare a voii lui Dumnezeu. Răul care pătrunde în sufletul sau este
deosebit de mare, ducând adesea la boli psihice. Iar faptul că s-a despărțit de
partenerul de viață este ceva regulat, în 80% dintre situațiile în care se face
avort părinții copilului se despart în mai puțin de un an, indiferent dacă
avortul a fost făcut tocmai pe motivul de a rămâne împreună.
de Sarah Terzo, Life Action News, 6 iulie 2013
Nu cu mult timp în urmă, un
bărbat (pe care o să-l numesc în continuare RDF) a postat pe Facebook o poveste
extrem de dureroasă. Prietena lui era însărcinată cu gemeni. Era aproape în a
douăzecea săptămână de sarcină când s-a dus la Planned Parenthood să discute
despre avort. Îl las pe el să povestească cu propriile-i cuvinte:
Prietena mea s-a dus la Planned
Parenthood deoarece zicea că e „prea tânără” (24 de ani) şi nu e pregătită să aibă copii. Nu
„planificase” să devină mama. Da, ştiu. E ironic. O persoană care n-a
planificat să devină părinte se duce la Planned Parenthood pentru ca bebeluşii
să-i fie omorâţi în burtă şi apoi să-i fie extraşi din ea bucăţică cu bucăţică.
Mie asta nu-mi prea sună a „planificare”...
Ajunsă acolo, a întâlnit un
grup de protestatari cu broşuri şi prospecte... oferindu-i sfaturi şi ajutor...
adică o alternativă la crimă. Dar ea a mers înainte printre imaginile cu
bebeluşi tăiaţi şi a ignorat complet micul grup de protestatari pentru a-şi
exprimă „drepturile sale legale” şi „drepturile sale de femeie”. Era o „femeie
modernă” şi viaţa ei era despre ea însăşi, nu despre nişte „ouă fertilizate”
stabilite incomod în interiorul ei.
Pentru ea, nu erau încă nişte
bebeluşi. Nu avea înca 20 de săptămâni de sarcină...mai avea câteva zile. Mai
avea câteva zile până să fie în săptămâna a douăzecea de sarcină. Şi totuşi,
ecografia a aratat doi bebeluşi micuţi, cu degete şi mâini, cu picioare şi
feţe... Şi bătăi de inimă... Doi copilaşi nevinovaţi protejaţi de mama lor, la
adăpost în pântecele ei. Doi copilaşi care n-au simţit niciodată vreo lovitură
sau durere, care nu cunoşteau nici marile rele dar nici marile minuni ale
acestei lumi. Care erau nevinovaţi 100%. Şi trăiau... Aşteptând să se nască.
În noaptea de dinaintea
avortului am discutat ce alternative aveam şi amândoi am plâns. Ea era creştină
în sensul larg al cuvântului: credea în Dumnezeu în sens spiritual, dar nu
credea în Dumnezeul din Biblie. Mi-am pus mâna peste mâna ei, apoi le-am pus pe
amândouă pe pântecele ei şi m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Te rog să ne arăţi
calea cea bună în aceste momente întunecate şi confuze. Te rog să ne pui pe
direcţia pe care numai Tu o ştii că este cea bună... Doamne, Dumnezeul meu...”
Şi în momentul acela am simţit cea mai puternică lovitură. Şi apoi încă una...
Şi încă una. Amândoi am început să plângem. „Dumnezeu ne vorbeşte şi a răspuns
la rugăciunea noastră”. Şi ea îmi zice: „Dar am făcut deja programarea la
clinică”. Iar eu i-am răspuns „Programarea nu înseamnă nimic, nouă ne-a vorbit
Dumnezeu!”. Am simţit asta şi ea a simţit. Pentru prima dată în viaţa ei, L-a
simţit pe Dumnezeu care i-a vorbit.
În acea seară am vorbit până
târziu despre viitor şi planuri de viitor. Şi ea îmi spunea: „Dar nu sunt
pregătită să devin mama!” iar eu i-am răspuns că nimeni nu e niciodată
pregătit. Îmi spunea: „Sunt speriată rău!” iar eu i-am răspuns că orice mamă e
speriată. Chiar dacă la vremea respectivă nu era la facultate, visul prietenei
mele era să facă studii superioare. Eu eram deja în facultate şi lucram la
licenţa. Mi-a spus: „Aş vrea să termin o facultate şi să fac ceva cu viaţa
mea”. I-am răspuns că o s-o ajut cu copiii şi că o să terminăm amândoi
facultatea, într-un fel sau altul. „O să fie probabil mai dificil, poate va
trebui să facem nişte sacrificii, dar o s-o scoatem noi la capăt până la urmă”.
Apoi ea a sugerat că am putea face în aşa fel încât ea să se ducă la facultate
iar eu să stau acasă să am grijă de copii. La vremea respectivă lucrăm pentru
Lockheed Martin şi una din condiţiile pentru a rămâne angajat la ei era să fac
o facultate şi să-mi iau licenţa. Deci, nu ne-am înţeles cine urma să facă
primul facultatea.
Frica, anxietatea şi incertitudinile
s-au transformat într-o mică ceartă, după care amândoi am plecat la culcare
fără să ne vorbim. Ea a adormit cu faţa la un perete, iar eu la celălalt.
În dimineaţa următoare m-am
trezit şi mă pregăteam să merg la serviciu. Credeam că totul o să fie ok şi că
furtuna trecuse. Dar când prietena mea a coborât din dormitor, mi-a spus: „M-am
hotărât să-l fac.” „Ce?!?”. „M-am hotărât: o să fac avortul” şi m-a rugat s-o
duc cu maşina până la clinică.
Am încercat să discut cu ea dar
nu a vrut să discute. Am refuzat s-o duc cu maşina până la clinică, dar a sunat
un taxi. Mi-am zis că dacă o las să urce în taxi, sigur o facă avortul, aşa că
am fost de acord să o conduc până la Planned Parenthood cu speranţa că o să
putem discuta şi o s-o conving să renunţe la ideea asta până la urmă. Nu voia
să audă nimic. Am încercat să-i vorbesc, a rămas mută, n-a scos o vorbă. Am
continuat să conduc iar ea privea pe geam afară. Era încăpăţânată. Era o
„femeie modernă”. Nu-i spune nimeni ei ce să facă!... Nici eu... Nici
Dumnezeu...Nimeni.
Deci am ajuns la Planned
Parenthood şi am parcat cât am putut de aproape de grupul de protestatari. A
rămas imperturbabilă. Am mers cu ea chiar printre cei care protestau, am luat
una din hârtiile pe care le distribuiau oamenii şi am încercat să i le dau. Era
hotărâtă. I-am spus: „Uite, astea sunt degete, ăsta e un cap, sunt vii,
bebeluşii noştri sunt vii”. A mărit pasul şi s-a prefăcut că nu m-a auzit. Am
ajuns până la uşa securizată de la Planned Parenthood şi am sunat la uşă. O femeie
ne-a deschis şi apoi a încuiat după noi. Am ajuns în holul clădirii şi i-am
luat mâna prietenei mele zicându-i: „Nu face asta!” Şi-a retras mana şi mi-a
spus: „Nu sunt pregătită să devin mama”. „Te rog, nu face asta, mai
gândeşte-te!”. Femeia care ne-a deschis uşa ne-a spus că o să găsim clinica la
etajul doi. „Te rog, o să vezi că o să putem trece prin situaţia asta dificilă,
te rog, nu ne omori copiii”. Şi-a tras mâna, mi-a întors spatele şi s-a
îndreptat către clinică.
Eram învins. Am ieşit din
clinică şi am început să conduc pe străzi, cu o viteză mult mai mare decât
maxima admisă. Am trecut de vreo câteva ori pe roşu. Eram aşa de speriat,
furios, rănit şi complet pierdut iar toate emoţiile acestea au năvălit brusc în
interiorul meu ca şi cum bariera care le oprea se rupsese dintr-o dată. Aş fi
vrut să strig. Nu puteam să-mi apăr copiii în nici un fel, nu aveam nici o
putere să-i protejez. Dar drepturile mele unde erau? Şi unde erau drepturile
acestor doi copilaşi frumoşi? Şi de când naiba cuvântul „drepturi” e asociat cu
„crimă”? Nimeni nu are dreptul să omoare! Toate gândurile acestea îmi inundau
emoţiile ca un tren de marfă, iar fiecare vagon era un gând şi mergea cu 800km
la oră prin capul meu. Şi apoi... ca o explozie... un accident oribil şi
tragic... o explozie de gânduri, ţiuind îngrozitor...
Totul ţiuia incredibil în jurul
meu... şi apoi linişte totală...
În momentul în care copiii mei
au fost masacraţi, o undă de şoc mi-a trecut prin tot corpul. Şi totuşi nu eram
la locul crimei... Am simţit-o. Am ştiut că ceva îngrozitor se petrecuse exact
în acel moment. Prietena mea a simţit-o şi ea.
M-am întors imediat şi am
condus cât de repede am putut înapoi la clinică. Mi-am lăsat maşina în mijlocul
drumului, în fata clinicii, mai să dau peste protestatari. Am sunat la uşă,
încă o dată şi încă o dată. Până la urmă aceeaşi femeie care ne primise iniţial
mi-a deschis şi mi-a spus „E ilegal să-ţi laşi maşina aici, o să vină poliţia
şi-o să ţi-o ridice!”. „N-au decât s-o ridice, vă rog frumos, deschideţi-mi,
lăsaţi-mă să intru!”. Când a deschis uşa, m-am repezit pe scări până la
clinică, am traversat holul şi am ajuns la ghişeu. Am întrebat unde era
prietena mea... „E la reanimare”. Mi s-a rupt sufletul: „O pot vedea?”. „Un
moment, să întreb” îmi răspunde asistenta. După câteva minute groaznic de
lungi, asistenta revine şi mă conduce în sala de reanimare.
Prietena mea plângea. Îmi
spune: „Am făcut o mare greşeală, i-am simţit când au murit. Mi-au scos afară
şi sufletul, o dată cu bebeluşii noştri”. Am început să plâng şi eu, plângeam
amândoi. Îmi spunea „O, Doamne, ce-am făcut? Mă simt oribil, golită... Mă simt
secătuită... Ca o floare veştejită”. Plângeam amândoi. Am mai stat cu ea câteva
minute dar aveam nevoie de aer şi am coborât să-mi mut maşina parcată ilegal,
departe de oamenii de la intrare. Apoi m-am întors la clinică. Când au lăsat-o
să plece, într-un final, am traversat din nou grupul de protestatari şi ea
de-abia se mai putea ţine pe picioare. „De ce n-am ascultat? Oare ce-o fi fost
în capul meu?” Şi a continuat aşa mult timp. Durerea era insuportabilă.
RDF continuă şi spune că
prietena lui a căzut într-o gravă depresie, cu gânduri de sinucidere. Mergea
dintr-un institut psihiatric în altul. „Această experienţă i-a distrus viaţa”
spune el.
"Când drepturile tale
legale îţi distrug viaţa, atunci trebuie să fie ceva în neregulă cu legile”
Şi concluzionează:
„E ceva foarte grav, un lucru
cu consecinţe distrugătoare pentru mamă. Bebeluşii o simt, mama o simte şi ea,
tatăl de asemenea. E o crimă!”
Din când în când, activiştii
pro-viata pun accent pe stereotipul că bărbaţii le împing pe femei să avorteze,
ca să se elibereze ei înşişi de responsabilitate. Campanii ca cea dusă de
mişcarea „ProChoice” ar putea spune că mulţi bărbaţi au această atitudine.
Statisticile grupului condus de doctorul David C. Reardon de la Institutul „The
Elliot”, care studiază femei care au făcut avort, revelează într-un studiu că
64% din femeile care au avortat au făcut-o pentru că apropiaţii le-au împins la
aceasta . Câteodată, chiar tatăl copiilor era cel care le obliga să avorteze.
Dar în timp ce activiştii
pro-viata îşi concentrează atenţia pe bărbaţii care îşi conving partenerele să
avorteze, în acelaşi timp îi neglijează şi pe cei care îşi doresc cu înfocare
să-şi păstreze copiii. Aceştia din urmă pot implora sau îşi pot susţine poziţia
oricât doresc, pot chiar să lupte pentru viaţa copiilor lor – dar în final n-au
nici un cuvânt de spus.
Planned Parenthood, ca şi
celelalte grupuri care militează pentru avort, s-a luptat întotdeauna împotriva
oricărei influenţe pe care ar putea-o exercita taţii copiilor în această
chestiune şi a fost încununat de succes. Femeile care avortează nici măcar nu
sunt obligate să-l anunţe pe tatăl copiilor de ceea ce urmează să se întâmple.
De fapt, o lege care ar fi obligat instituţiile să-i anunţe pe soţii femeilor
căsătorite în momentul în care acestea se programau pentru avort a fost
declarată neconstituţională de către Curtea Supremă, în cazul „Planned
Parenthood contra Casey”. Un tată nu are dreptul să afle despre avortul
partenerei lui, cu atât mai puţin să încerce să-l împiedice.
Louise Taylor, vicepreşedinta
pe probleme medicale la Planned Parenthood, a rezumat astfel atitudinea
companiei faţă de taţii copiilor avortaţi:
„Nu contează cât de mulţi
bărbaţi strigă şi urlă ca nu sunt luaţi în seamă (în privinţa deciziei de a
avorta). Există unele lucruri pe lumea asta pe care ei n-or să poată niciodată
să le trăiască pe deplin. Ce pot să spun: ghinionul lor!”
Sursă: Life Action News
Traducerea: Nicoleta Petcu
Postarea originală aparține lui RD Floyd și a apărut pe FaceBook pe pagina grupului Abortion Alternatives: Help for you and your baby
0 comments:
Trimiteți un comentariu