Cu cât omul este mai împietrit la inimă, cu atât mai profundă este căderea
sa. Un ou se sparge și atunci când cade de la 30 cm, în timp ce o stâncă trebuie să fie urcată
la mare înălțime, ca să cadă și să se zdrobească.
Omului care are o inimă foarte împietrită îi va îngădui Dumnezeu să
izbutească unele lucruri; să urce la înălțime și apoi să cadă cu
sunet, ca să se zdrobească, să se înmoaie, să se spargă.
Omul moale însă, cel sensibil, cel compătimitor, se poate să nu aibă reușite lumești mari, să aibă numai
piedici, dar aceasta îl protejează de marile căderi, pe care inima lui
sensibilă nu le va putea răbda.
Iată, așadar, că piedicile în viața noastră sunt ocrotirea noastră, iar nu blestemul și pedeapsa noastră. Și astfel, când
Dumnezeu vrea să ne scape de zbârciturile egoismului pune piedici în planurile
noastre. Adică, piedica este protejarea noastră de căderile egoiste. De aceea și poporul spune:
„Orice piedică este spre bine” și prin analogie: „Orice confort este spre rău”.
Sfinții Părinți spun: „Nimeni nu a intrat în Rai prin confort”. De aceea înainte de orice
cădere premerge confortul egoist, iar înainte de orice lucru frumos, zdrobirea și smerenia.
0 comments:
Trimiteți un comentariu