APOSTOLUL
EVREI
9, 11-14
Fraţilor, Hristos,
venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai
mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a
intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de
viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci
dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei
spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui
Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără
de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu!
GALATENI
3, 23-29
Fraţilor, înainte de
venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care
avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos pentru ca
să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub
călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.
Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este
iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos
Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam,
moştenitori după făgăduinţă.
*
EVANGHELIA
MARCU
10, 32-45
În vremea aceea,
luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce
aveau să I se întâmple, zicând: iată ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va
fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L
vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor bate şi-L vor scuipa
şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob şi
Ioan, fiii lui Zevedeu şi i-a zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom
cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus:
dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în slava Ta.
Dar Iisus le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl
beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem.
Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi
cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi
de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a
rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe
Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că cei ce se socotesc
cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc;
dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare
să fie slujitorul vostru; şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie
slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca
El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.
LUCA 7,
36-50
În vremea aceea unul
din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa
fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă,
aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi,
stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi
picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le
ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine:
omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta
care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis
către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar
avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu
cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci
spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc
că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai
judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia
aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat,
ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei;
sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute
picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns
picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci
mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea:
iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă
să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus
a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
*
Sf. Ioan Gură de Aur:
Rugăciunea este un
liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri,
un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă
pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.
Rugăciunea face
nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne
bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea
averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.
Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie
statornică, muma adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea,
fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia
însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot
este cel mai sărac dintre toţi. Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur
şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el
oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţa, nici altă haină decât
un simplu cojoc?
Vezi că Ilie era mai
bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu,
împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie. Aceasta este puterea
rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se
deşartă, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul,
mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.
Adeseori domnitori
împodobiţi cu coroană au zăcut doborâţi de friguri, chinuiţi de arşiţă cea
arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar
nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo
ameliorare bolnavului.
Atunci venea un om
care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui
bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu
putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercarea
doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit
rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.
Aşa puterea
rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul
cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniil, a pus capăt
războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele
rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a
abătut pagubă şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi
ridicat pedepsele cele dumnezeieşti şi
panditurile cele omeneşti. Citeşte
mai mult...
*
Sf. Nicolae Velimirovici:
De ce încearcă oamenii să pară mai mari şi mai buni
decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta, şi nici peştii din apă sau
păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară,
ei au fost cu adevărat mai mari şi mai buni decât sunt acum, şi umbra acestei
amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreţiei şi bunătăţii lor - pe o coardă
întinsă prea tare şi să fie mânuiţi de demoni.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le înveţe
omul, smerenia este lucrul cel mai greu.
De aceea, Domnul Iisus Şi-a făcut cunoscută
învăţătura Lui despre semerenie în termenii cei mai limpezi cu putinţă, atât în
cuvânt, cât şi în faptă, aşa încât nimeni să nu poată pune la îndoială
însemnătatea de nemăsurat şi de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de
mântuire a omului.
De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc
stricăcios, întocmai aşa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru
căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat şi Făcătorul heruvimilor
minunaţi şi strălucitori, S-a îmbrăcat în veşmânt gros, stricăcios, de
întemniţat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecţie destul de limpede,
despre smerenia pe care trebuie să o înveţe oamenii cei păcătoşi? Domnul a
repetat această lecţie prin naşterea Lui în peştera păstorilor, în locul unei
curţi împărăteşti, aflându-Se în preajma păcătoşilor şi săracilor care erau
batjocoriţi, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima
Lui asupra Lui şi, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghiţirea
până la fund a paharului suferinţei celei mai amare.
Cu toate acestea, oamenii au socotit că învăţătura
despre smerenie este cea mai grea de priceput, şi la fel este să o pună
în lucrare. Chiar şi ucenicii lui Hristos, care fuseseră dimpreună cu bunul şi
smeritul lor Domn în fiecare zi, nu au fost în stare să înţeleagă bunătatea Lui
şi nici să înveţe smerenia Lui. Preocuparea pe care o aveau pentru ei şi
situaţia lor, slava şi răsplata lor, s-a pus în privelişte chiar în clipele
cele mai hotărâtoare, când ei ar fi trebuit să se gândească cel mai puţin la
aceste lucruri. Dar aceste slăbiciuni li s-au arătat în acele clipe cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, astfel ca neamuri de-a rândul să vadă toate
slăbiciunile, căderea păcătoasă şi nimicnicia firii omeneşti. Citeşte
mai mult...
*
Sf. Luca al Crimeii:
Minunată viaţă (a Sf.
Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor
obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui
Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica
desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea,
neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa
păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie.
Cuvioasa Maria a împlinit
lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima
voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar
nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi
îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13).
Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la
Dumnezeu.
Ea a împlinit şi
lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte
acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre
pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei
cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre
sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci
după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum
trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o
clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să
se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte
şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi
ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut
conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în
lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire.
Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte
de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare.
Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor
patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în
care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.
Din Vieţile Sfinţilor
cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O
asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la
Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi
„foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în
desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem
spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte
păcate obişnuite, omeneşti”.
*
Sf. Teofan Zavoratul:
Sfânta Maria, pocăindu-se, a lăsat tot şi, trecând
Iordanul, petrecând acolo în pustie vieţuire cumplit de aspră, s-a curăţit de patimi
şi s-a mântuit. Iată pildă! Pregătiţi-vă să-i urmaţi.
Poate că nimeni dintre noi nu a făgăduit să facă
chiar la fel; dar toţi suntem datori să facem tocmai la fel, dacă este să ţinem
seamă nu de înfăţişarea dinafară a faptelor sfintei, ci de duhul şi de puterea
lor.
Depărtându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de
înşelările lumii şi prin aceasta a înlăturat toate ispitele din partea lor.
După aceasta, păcatul putea să o atragă doar prin trup. Dar nici trupul n-avea
odihnă în pustie. Postul, culcarea pe jos, arşiţa şi gerul îl istoveau. Şi iată
două mijloace puternice prin care sfânta a ţinut piept în luptă şi a învins
păcatul: depărtarea de lume şi istovirea trupului.
Istovirea trupului este un mijloc lesne de înţeles şi
la îndemâna pentru noi toţi. Micşorează raţia de hrană, rânduieşte-ţi mai multă
osteneală şi mai puţină odihnă şi somn, în locul moliciunii alege asprimea, în
locul căldurii frigul, în locul moleşelii încordarea, în locul tuturor
mângâierilor trupeşti chinuirea de sine - şi vom istovi trupul nostru, iar prin
aceasta vom istovi patimile ce-şi au în el sălaşul.
Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim
în lume?
Este o îndepărtare de lume cu trupul - aceasta este
îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume:
îndepărtarea de felul ei de viaţă.
Prima nu e la îndemâna tuturor şi nu stă în puterea
tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinita de către toţi.
Şi iată, tocmai la aceasta ne chema sfântul Andrei în
canonul său atunci când sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună.
Aşadar, leapădă năravurile lumeşti, şi fiecare faptă
a ta, fiece pas al tău, să le săvârşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a
Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.
Această bună legiuire se va face între tine şi lume
ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi
înaintea ochilor tăi, însa că şi cum nu ar fi.
În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea
rânduielile tale.
Lumea
va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi
la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume,
tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în
osteneli; ea va citi romane desarte, tu vei citi Dumnezeiestile Scripturi si
scrierile Sfintilor Parinti; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorba cu cei
de un cuget cu tine sau cu parintele duhovnicesc; ea îsi va face socoteli
egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visari patimase, tu în
cugetare la cele Dumnezeiesti. Citeşte
mai mult...
*
Părintele Cleopa Ilie:
În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul
mâniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întâi să vedem ce este
mânia şi de câte feluri este. "Mânia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul
poftei. Când dorim un lucru şi suntem împiedicaţi de cineva, ne mâniem asupra
lui ca unii ce suntem nedreptăţiţi" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
Bucureşti 1938, cap. 14). "Mânia este aducerea aminte a urii ascunse,
adică a pomenirii de rău. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mâniat"
(Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvântul 8).
Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se
cheamă "iritare", al doilea fel de mânie se cheamă "pizmă";
al treilea fel de mânie se cheamă "zavistie", adică cea care zace
mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea
dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfânta Scriptură să oprim mânia
noastră cea rea: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi
marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mânia, iuţimea,
răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră (Coloseni 3, 8). În alt loc
arătând acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire
şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).
Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună
putem să gonim de la noi mânia cea rea şi pătimaşă, zicând: "Precum apa în
văpaie câte puţin adăugându-se, desăvârşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima
plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei şi a iuţimii face s-o
ucidă" (Filocalia IX, op. Cit., p. 68).Citeste
mai mult…
*
0 comments:
Trimiteți un comentariu