De ce sprijinul pe care-l acordam avortului era bazat pe dragoste… şi pe minciuni

luni, 4 martie 2013

| | |



De Jennifer Fulwiler

24 Ianuarie 2013 (NCRegister) Când eram mai tânără, eram întotdeauna deosebit de şocată când auzeam despre societăţi unde era văzut ca “normal” abandonul sau uciderea nou-născuţilor nedoriţi. În facultate am citit o descriere foarte amănunţită a unei familii din Grecia antică care “scăpa” de o fetiţă de-abia născută. Am fost atât de şocată încât aproape că nu mai puteam respira. Dar eram şi teribil de derutată: cum puteau nişte oameni normali - nu numai să fie de acord - dar să mai şi participe la aşa ceva? Nici o persoană pe care-o cunoşteam eu n-ar fi făcut vreodată aşa ceva! Oamenii aceia din trecut erau chiar aşa de diferiţi de noi, cei de-acum?

Pentru că eram aşa de traumatizată când auzeam de lucruri de genul acesta, mă irita foarte tare când activiştii pro-viaţă se refereau la avort ca la „uciderea unui copil”. Evident, nimeni din grupul nostru de militanţi pentru dreptul la alegere nu era de acord cu uciderea copiilor; ca să zic altfel, în mintea mea mi se părea că activiştii pro-viaţa îi insultau pur şi simplu pe toţi acei copii născuţi pe care societăţile lor nebune chiar i-a ucis, literalmente. Noi nu eram pentru uciderea nimănui. Doar credeam că femeile au dreptul să oprească procesul de creştere al unui fetus în cazul în care se confruntă cu o sarcină nedorită. De acord, era o treabă regretabilă tocmai pentru că fetuşii puteau în viitor să devină copii şi recunoşteam că acest lucru e special. Dar era doar un sacrificiu care trebuia făcut în numele dreptului de a nu transforma femeile în sclave ale propriului corp.

După facultate am continuat să fiu o aprigă apărătoare a dreptului la alegere. Chiar dacă opiniile mele deveniseră mai moderate după ce am avut eu însămi un copil, am continuat să fiu pentru dreptul la alegere. Dar în momentul în care eu şi soţul meu am pornit într-o căutare religioasă care ne-a condus la creştinism, ne-am dat seama că suntem din ce în ce mai mult în defensivă în legătură cu aceste opinii. Într-o zi, soţul meu îşi reevalua propriile idei în legătură cu dreptul la alegere şi a făcut o remarcă pasageră care m-a făcut să tresar. El a spus: „Tocmai mi-am dat seama că a fi pro-viaţă înseamnă a fi pro-viaţa altor oameni. Pentru propria sa viaţă e oricine.”

Aceasta m-a făcut să înţeleg că părerile mele referitoare la dreptul la alegere mă puneau în poziţia de a decide cine e sau nu e uman şi a cui viaţă merită trăită. Eu (şi doctorii, guvernul şi alţi militanţi pentru dreptul la avort) am decis unde se trage această linie importantă. Când dădeam peste afirmaţii de genul că viaţa începe în momentul conceperii, mă pufnea râsul. Şi totuşi, am început să mă simt din ce în ce mai inconfortabil cu apărarea mea: „Câteva celule acolo nu înseamnă un copil, nici măcar o viaţă umană” râdeam eu în sinea mea. „Fetuşii devin până la urmă oameni întregi, dar nu înainte de ... ceva în genul a şase luni de gestaţie... cam aşa ceva. Sau poate cinci luni? Sau poate atunci când încep să dea din picioare şi alte chestii? Nouă săptămâni?! Nu, încă nu sunt oameni la nouă săptămâni, alea trebuie să fie nişte spasme involuntare...

Îl lăsam pe fetus cu sarcina să-mi demonstreze el că e uman şi eram un judecător aspru. Mi-am dat seama că am fost sceptică atunci când am aflat că „Ultrasunetele în 3D au revelat cum <<fetusii>> îşi ating  feţele, zâmbesc sau îşi deschid ochii” la vârste la care credeam că avortul e încă admis. Copilaşii – adică fetuşii – au fost văzuţi cum cască la 12 săptămâni de gestaţie? Spasm involuntar. Cum tehnologia modernă îi ajută pe fetuşi să-mi ofere din ce în ce mai multe dovezi că şi ei erau umani, îmi modificam standardul a ceea ce considerăm eu că e uman.

Am realizat că definiţia mea despre cum şi când devine „persoană” un „fetus”, când începe ea sau el să aibă drepturi, depinde şi de cât de sănătos e. Durata pe care o considerăm eu acceptabilă pentru terminarea sarcinii creştea o dată cu seriozitatea bolii pe care-o avea fetusul („N-aş fi  de acord cu avortul după 26 de săptămâni în afara cazului în care fetusul are o boală” obişnuiam să zic mai demult). Cu o strângere de stomac am realizat că, sub pretextul că vreau să-l scutesc pe copilul potenţial de la suferinţă, ziceam în mare ca un copil handicapat are mai puţine drepturi – e mai puţin uman decât cel întreg la corp.

La un moment dat am început să simt că eram mai decisă să fiu pro-dreptul la alegere decât să analizez cu sinceritate cine era şi cine nu era uman. Şi am văzut acelaşi lucru şi la alţi membri ai comunităţii care militează pentru dreptul la alegere. De mai multe ori am fost uluită, ajungând să-mi fie fizic rău, după ce-am citit ce susţineau nişte oameni, de altfel drăguţi şi la locul lor, din grupul pro-avort.

Citind cazul de la Curtea Supremă „Stenberg contra Carhart”, am ajuns la pasajul unde doctorul Leroy Carhart, un activist pentru avort care realizează el însuşi operaţiile, descrie un avort din al doilea trimestru: „Când scoţi o bucată din fetus, să zicem o mână şi un picior, şi le dai la o parte, chiar în momentul  de dinaintea scoaterii unei porţiuni din fetus... fetusul e în viaţă”. El spune că a observat bătăi de inimă cu ajutorul ultrasunetelor după ce „s-au îndepărtat părţi întregi din fetus”. Colegiul American de Obstetrica şi Ginecologie(CAOG), care e alcătuit în principiu din bărbaţi şi femei inteligenţi şi rezonabili s-au declarat împotriva acestei operaţii. Când am descoperit care erau argumentele lor, mi s-a făcut rău. De fapt ei nu se opun pentru că în mod clar e un infanticid groaznic, ci pentru neplăcerile cauzate de bucăţile de corp dezmembrate. În analiza pe care-au trimis-o instanţei pentru Stenberg, CAOG explica în detaliu de ce cred ei că e mai bine să-i omoare pe aceşti copii după ce au fost scoşi din uter, cu o procedură pe care ei o numesc D&X:

·        D&X prezintă o varietate de avantaje potenţiale faţă de alte tehnici de avort folosite în timpul aceleiaşi perioade gestationale. Comparată cu D&E care implică dezmembrare, D&X implica mai puţine riscuri de perforare uterină sau rupere cervicală pentru că îl obligă pe medic să facă mai puţine pasaje cu instrumente ascuţite prin uter şi reduce prezenta fragmentelor osoase ale fătului care pot răni uterul şi cervixul.

·        De asemenea, există dovezi considerabile ca D&X reduce riscul de retenţie de ţesut fetal, o complicaţie serioasă a avortului care poate cauza moartea mamei, şi reduce incidenta de cap fetal „în derivă” pe care medicul îl poate apuca şi scoate cu dificultate şi deci îi poate cauza răni mamei.

Am citit documentele instanţei din cazul Stenberg în stare de şoc. Cu câţiva ani înainte o prietenă de-a mea a născut prematur şi am mers să văd copilul în departamentul de terapie intensivă pentru nou-născuţi. Era atât de frumos, exact la fel ca toţi ceilalţi copii născuţi la termen pe care-i văzusem, doar că era mai mic. Văzându-l pe el şi pe ceilalţi copii care stăteau liniştiţi la ei în incubatoare, am fost copleşită de sentimente de protecţie pentru acei copilaşi scumpi şi inocenţi. Deci mă aflam într-o stare de şoc citind despre oameni – nu cazuri izolate de săriţi de pe fix, ci chiar Colegiul American de Obstetrica şi Ginecologie şi nişte membri ai Curţii Supreme de Justiţie – care vorbeau relaxaţi despre neplăcerile capetelor secţionate şi fragmentelor osoase ale unor copii („fetuşi”) dezmembraţi, de aceeaşi vârstă ca acei copii de la terapie intensivă.

Mi s-a tăiat respiraţia când am văzut care e nivelul răului pe care pot să-l susţină nişte oameni normali. Aceştia vorbeau despre infanticid, dar refuzau în întregime să-l eticheteze ca atare. Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că aceştia erau nişte profesionişti educaţi, rezonabili şi care probabil că nu erau răi prin natura lor, când am realizat dintr-o dată că răul funcţionează în principal prin convingerea oamenilor buni de a crede în minciuni. În acelaşi timp m-am îndepărtat mental de mişcarea pro-alegere. Dacă asta înseamnă să fii „pro-alegere”, atunci eu nu eram pro-alegere.

Şi totuşi nu mă puteam convinge că eram pro-viaţă.

Am început să recunosc că nu eram nici eu mai bună decât Dr. Carhart sau decât instanţele judecătoreşti care erau de acord cu avortul, sau decât autorul raportului CAOG, ca şi eu probabil mi-am spus mie însămi minciuni doar ca să-mi menţin părerea pro-avort. Şi totuşi exista îm adâncul meu o presiune imensă care mă împiedica să analizez sincer şi obiectiv ce se întâmplă acolo. Ceva în interiorul meu îmi strigă că a nu le dă dreptul femeilor să avorteze cel puţin în primul trimestru de sarcină ar fi injust în cel mai oribil sens al cuvântului.
Până când n-am reevaluat opiniile despre sex din conştiinţa membrilor grupului meu şi n-am privit în mod diferit diferit ipotezele moderne despre actul care creează acei fetuşi, ca să încep cu începutul, n-am putut să mă eliberez de acea presiune internă pe care o simţeam şi să pot arunca o privire curajoasă către avort.

Totul porneşte de la sex.

Vă prezint patru imagini de care-mi aduc aminte şi care revelează cum am înţeles eu de-a lungul timpului sexualitatea umană:

-         Când eram copil, nu aveam nici un prieten cu fraţi sau surori acasă. Singurele dăţi când auzeam vorbindu-se despre copii şi despre sarcina erau când se-ntâmpla ca vreun vecin să spună cât sunt de fericiţi că, gata, au „terminat”. Copiii păreau să fie doar un supliment opţional pe care un cuplu alegea sau nu să-l adauge în cadrul căsătoriei atâta timp cât credeau că îngrijirea urmaşului nu le strică capacitatea de a se distra împreună – lucru care era, după cât puteam să-mi dau eu seama, scopul principal al căsătoriei.

-         La orele de sexologie nu învăţam că sexul creează copii, ci că sexul neprotejat creează copii nedoriţi. După ce am trecut de faza cu pusul prezervativelor pe banane, profesorul nostru ne-a sfătuit că ar trebui să decidem cu grijă momentul în care am putea fi pregătiţi pentru sex, în funcţie de lucruri importante ca de exemplu dacă suntem sau nu într-o relaţie serioasă, dacă avem sau nu acces la contracepţie, cum se poartă cu noi prietenul său prietena, dacă vrem sau nu să aşteptăm până la căsătorie, etc. Nu-mi aduc aminte să se fi discutat vreodată dacă suntem pregătiţi să facem un copil atunci când vorbeam despre cum să decidem când să facem sex. Niciodată.

-         Când eram adolescentă am auzit de mai multe ori fete de vârsta mea spunând că ar risca avorturi ilegale sau chiar s-au sinucide dacă ar fi confruntate cu o sarcină nedorită şi avortul ar fi ilegal. Chiar dacă nu eram activă sexual, îmi părea foarte logic: atât de mult ne doream să nu avem copii înainte să fim pregătite pentru ei. Şi totuşi posibilitatea de a nu face sex dacă nu eram pregătite să avem copii n-a fost niciodată discutată. Nu că am fi avut ideea aceasta şi am fi respins-o, ci ea nu ne-a trecut prin minte chiar niciodată.

-         Chiar recent, în 2006, înainte de validarea căsătoriei noastre de către Biserica Catolică, eu şi soţul meu a trebuit să asistăm la un curs despre cum se construieşte o căsătorie solidă. Era o serie de filme făcută de un grup creştin iar în partea cu „Sexul bine făcut” n-au vorbit nici măcar o dată despre copii sau nou-născuţi. Cu toată discuţia despre o relaţie apropiată, intimitate şi despre cât e de important să te menţii în formă - punctul cel mai apropiat în care au ajuns cu asocierea sex-ului cu o nouă viaţă a fost să spună în trecere că cuplurile trebuie să discute subiectul contracepţiei.
 
Conceptul de sex n-ar fi putut să fie mai bine „separat de conceptul de creare a unei noi vieţi.

Mesajul care mi s-a transmis sus şi tare a fost că scopul sexului era pentru plăcere şi relaţionare, că potenţialul său de a crea viaţă era pur tangenţial, până la punctul de a fi complet uitat din ecuaţie. Această stare de spirit a pus bazele imaginii pe care-o aveam despre avort. Din cauză că, implicit, priveam sexul ca fiind în afară posibilităţii de a da viaţă, priveam sarcina nedorită ca pe un fulger care m-ar lovi din senin în timp ce merg pe stradă: ceva neprevăzut şi nedorit ce li s-ar întâmpla unor oameni normali.

Pentru mine şi mulţi alţi cunoscuţi de-ai mei, să fii pentru libertatea de alegere era ceva pornit din dragoste: nu-mi doream ca femeile să sufere cu aceste sarcini nedorite scăpate complet de sub control. Pentru că făcea parte din modul cum vedeam eu lumea: ca toţi, în afara celor imobilizaţi, să facă sex într-un final, şi pentru că sexul este, în mod normal, numai relaţia dintre două persoane, am fost ademenită în cea mai veche, mai mare şi mai tentantă minciună din istoria umanităţii: dezumanizarea inamicului. Copiii mici deveniseră inamicii din cauza tendinţei lor de a apărea pe neaşteptate şi de a strica totul; şi exact cum orice societate e înclinată să-şi dezumanizeze confraţii de pe partea cealaltă a liniei frontului, în timp de război, la fel am făcut şi eu, şi noi toţi ca societate: l-am dezumanizat pe inamicul sexului.

În momentul în care am citit despre modul în care vede catolicismul sexul, totul s-a schimbat pentru mine.

Întotdeauna am crezut că învăţăturile acelea arhaice despre cum să nu foloseşti contracepţia erau pentru că Biserica dorea să-şi umple buzunarele împingându-i pe credincioşi să facă cât mai mulţi copii posibil, sau ceva în genul acesta. De fapt, am aflat că modul în care vedeau ei lucrurile exprimă o înţelegere fundamental diferită despre ceea ce este sexul. Şi îndată ce am auzit-o, n-am mai putut vedea lumea cu aceiaşi ochi.

Felul în care văzusem întotdeauna lucrurile era ideea standard că copiii sunt o povară, cu excepţia câtorva apăruţi în viaţă - când totul este suficient de perfect - astfel încât un cuplu ar putea vedea, temporar, o nouă viaţă ca fiind ceva bun. Poziţia Bisericii Catolice este că o nouă viaţă e întotdeauna un lucru bun. Ei spun că e în regulă să încerci să eviţi sarcina când ai motive serioase s-o faci, dar atrag atenţia că dacă am merge până la a adopta „mentalitatea contraceptivă” şi ne-am simţi îndreptăţiţi la plăcerile sexului şi în acelaşi timp să privim cu dispreţ (şi poate să încercăm să uităm complet) de faptul că acesta produce viaţă, nu numai că ne-am demonstra lipsa de respect faţă de actul cel mai sacru, dar am începe să vedem nouă viaţă ca pe propriul nostru duşman.

Am ajuns să văd că folosirea şi acceptarea generală a contracepţiei a condus la faptul că această mentalitate faţă de sex să fie considerată implicită. Din punctul de vedere al societăţii noastre, am ajuns să credem că e de la sine înţeles că avem dreptul la aspectele plăcute şi relaţionale legate de sex – chiar dacă suntem vehemenţi împotriva oricărei vieţi noi ce ar putea produce acesta. Conceptul de <<abstinenţă>> de la actul care creează copii, atunci când nu ne simţim în stare să avem grijă de ei, a fost şters din dicţionarul cultural. “Chiar dacă ar deveni o criză majoră faptul că ai rămâne însărcinată, tot ai dreptul să faci sex” şopteşte înţelepciunea “populară” din ziua de azi.

Dacă acest lucru ar fi fost adevărat – dacă într-adevăr ar fi fost acceptabil moral ca lumea să facă sex chiar dacă ar simţi că un copil le va distruge viaţa – atunci, în mintea mea, avortul ar trebui să fie acceptabil.

Ideal ar fi fost să privesc obiectiv momentul în care se produce o viaţă nouă şi să-mi fondez părerea numai şi numai în funcţie de acesta... dar minciună era prea tentantă. Nu vroiam să aud despre bătăi de inimă, despre suflet sau activitate cerebrală. Să întrerupi o sarcină trebuia să fie în regulă: să duci un copil până la termen şi să devii părinte e o chestie super iar societatea ne-a arătat clar că sexul nu e deloc o chestie super. Cât timp am fost de acord că era moral acceptabil ca oamenii să se angajeze într-o relaţie sexuală cu o mentalitate contraceptivă n-am putut să mă conving nici măcar să consider că avortul ar putea să nu fie acceptabil. Părea inuman să obligi o femeie să se descurce singură cu o situaţie ce-i schimba complet viaţa, în urma unui act despre care nu se crede că ar avea consecinţe care să schimbe vieţile.

Ideea că ar trebui să tratăm actul sexual cu admiraţie şi respect, astfel încât să ne şi abţinem - dacă ne opunem apariţiei unei noi vieţi - era un mesaj nou. Am început să înţeleg momentul în care începe viaţa şi să-mi deschid inima faţă de demnitatea celei mai mici fiinţe umane doar atunci când am înţeles în întregime natura actului care creează viaţa.

Marea tentaţie

Toate aceste gânduri mi-au umblat prin minte de ceva vreme şi la un moment dat am descoperit că sunt din ce în ce mai mult de acord cu ideile pro-viaţă. Apoi, când citeam  ceva într-o noapte, mi-a venit în minte o idee. Din acel moment eram pro-viaţă în mod oficial şi fără să mă scuz pentru nimic.

Citeam a suta poveste despre societăţile greceşti în care nou-născuţii erau abandonaţi să moară, întrebându-mă cum e posibil ca oameni normali să poată accepta aşa ceva. Moment în care m-am gândit, cu un frison care mi-a trecut prin tot corpul: Ştiam cum au putut s-o facă.

Am realizat în acel moment că oamenii – la fel ca mine – buni, cu intenţii bune, pot susţine răutăţi grave prin puterea minciunilor. Din experienţă proprie, ştiam cum au putut grecii, romanii şi oameni din alte societăţi să se pună într-o stare mentală care să le permită să-şi lase un nou-născut să moară: Presiunile foarte reale ale vieţii – „nu ne putem permite un alt copil”, „nu avem zestre pentru încă o fată”, „handicapul acesta o să ne copleşească” – i-a lăsat pradă celei mai vechi tentaţii din lume: Dezumanizarea altor fiinţe umane. Chiar dacă circumstanţele erau diferite, a fost acelaşi proces care mi s-a întâmplat şi mie - cu concursul Înaltei Curţi de Justiţie în cazul Stenberg contra Carhart -  doctorilor care fac avorturi, întregii mişcări pentru libertatea de alegere şi a oricui altcuiva care a fost vreodată tentat să dezumanizeze pe cei care-i deranja.

Îmi închipui că atunci când acei părinţi greci care-şi dădeau nou-născuţii cuiva care să-i ducă de-acolo, făceau remarci despre cât de diferiţi sunt aceste creaturi de ceilalţi copii pe care-i aveau: Nu vorbesc, nu stau în picioare. Sigur acel căscat şi zâmbetul acela sunt doar spasme involuntare. Pun pariu că îşi justificau alegerea referindu-se la acei copii cu cuvinte care le scădeau demnitatea umană a acestora. Poate că-i numeau „fetuşi” şi mergeau înainte cu încrederea că vieţile luate nu erau chiar deloc umane.