Şcoala de Duminică - IPS Bartolomeu Anania: "În închisoare oamenii se salvau prin credinţă şi cultură"

sâmbătă, 2 februarie 2013

| | |

Fragment:
Nu am fost şi nu sunt un erou dar s-a întâmplat să am această experienţă de şase ani de termniţă, şase ani pe care i-am executat din douăzeci şi cinci. Nu este vorba numai de experienţa mea, eu vorbesc de experienţa tuturor sau a imensei majorităţi care ne găseam în închisoare cu diferite condamnări, cei mai mulţi cu condamnări foarte foarte grele şi într-un regim comunist care se instalase bine la putere şi care făgăduia să domnească la infinit. Ştim aceasta pentru că toţi eram căzuţi în apatie şi nu mai aşteptam mântuirea decât de la Dumnezeu prin cine ştie ce minune.  Minunea a venit în Decembrie 89 dar ne-a luat prin surprindere şi trebuie să recunoaştem că nu eram pregătiţi pentru ea şi nu suntem nici astăzi pregătiţi pentru această libertate pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, pentru că nu ştim cum să o folosim.

Odată intrat în acest sistem (n.n. comunist) cu o condamnare foarte grea şi înconjurat de oameni care te urăsc este foarte greu să crezi că te vei mai elibera, aşa încât te vezi părăsit, izolat, umilit, neputincios, dar să ştiţi că se simţea şi mai neputincios insul care a trecut prin torturi la capătul cărora trebuia să dea o semnătură care de fapt îl condamna formal pentru ca justiţia să aibă îndreptăţirea de a pronunţa o sentinţă. Atunci este sentimentul total de neputinţă, pentru că şi rezistenţa fizică are totuşi un capăt. Atunci într-adevăr te simţi foarte mic, foarte limitat şi nu-ţi mai rămâne decât credinţa şi rugăciunea. De aceea toţi deţinuţii politici care au trecut timp de peste patruzeci de ani prin închisorile politice au trăit această experienţă totală a credinţei şi a rugăciunii ca fiind singurul izvor de putere.

Ce înseamnă puterea? Puterea de a exista şi fizic şi moral. Aşa cum Rodica Baţiu-Ichim ştiind că este condamnată la moarte se ruga lui Dumnezeu nu să o vindece, ci să-i dea timp ca să mai crească copilul cel mic, un deţinut politic nu se ruga să fie eliberat, ci să-l ţină Dumnezeu la limita de jos a existenţei şi a sănătăţii, să-i ţină sufletul sănătos ca să poată avea o viaţă duhovnicească în acea izolare în care se găsea. Din acest motiv Administraţia se înverşuna să împiedice pe cât este cu putinţă această rezistenţă a deţinutului. Nu era vorba de rezistenţa fizică pentru că te obişnuieşti şi cu foamea, ani de zile ai senzaţia că nu eşti sătul, dar nu are importanţă că ai ajuns de la 80 de kg la 40, important este cum îţi este sufletul.

Dacă comunismul ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost vorba despre distrugerea fizică, ci despre eroziune morală şi de aici lupta împotriva religiei şi a culturii – cele două valori interioare ale omului. Oamenii în închisoare se salvau prin aceste două lucruri: prin religie, exprimată de credinţă şi rugăciune, dar şi prin cultură, însă pentru aceasta îţi trebuie nişte instrumente minime.

În închisoare se învăţa teologie şi trebuie să ştiţi că marii noştri teologi patronau adevărate catedre de teologie prin închisorile prin care treceau. Se învăţau rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune şi de a o trăi. În condiţiile acestea de detenţie nu se mai pune problema locului în care să te rogi, pentru că nu aveai decât celula, însă este adevărat că acesta era singurul loc în care Administraţia nu te putea controla. Te controla asupra mâncării, asupra ţinutei, a frigului, dar nu putea să-ţi controleze gândurile şi sufletul tău. Era interzisă cu desăvârşire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să săvârşească slujbe, iar dacă acestea aveau loc se făceau în secret şi cu riscuri mari.

Era dificil să stea cineva la colţul celulei şi să-şi facă rugăciunile, de aceea locul cel mai propice era în pat, cu pătura trasă pe piept, cu mâinile strânse sub pătură, cu faţa în sus. Aşa îşi făcea omul rugăciunile de dimineaţă şi de seară, pentru că în pat nu aveai voie să stai decât în timpul orelor de somn, ziua trebuia să stai ori în picioare ori pe marginea patului, nu aveai voie să te sprijini de perete, aceasta se pedepsea, dar nimeni nu te împiedica să te rogi plimbându-te sau în timp ce stăteai pe marginea patului. Deţinuţii dintr-o celulă propuneau şi admiteau ore de tăcere ca să se poată ruga şi spuneau „ceasul acesta va fi pentru rugăciune”, iar fiecare închidea ochii şi se ruga în tăcere. Rugăciunea era cu desăvârşire interioară şi îl simţeai pe Dumnezeu mai aproape iar ziua ţi se părea mai uşoară. (...)