Am scăpat de homosexualitate / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (5)

joi, 21 februarie 2013

| | |



De Linda Wall
Am participat recent la Washington la prima Întâlnire Anuală a Foştilor Homosexuali şi a fost deosebit! Mă simt excelent că nu mai sunt lesbiană. Mă simt ca o pasăre care a scăpat din colivie. Simt că trăiesc!

Aventura mea pe scena homosexuală a debutat prin distracţie şi experienţe. Cu timpul însă, toate acestea m-au schimbat – m-au târât într-o depresie care aproape m-a costat viaţa.

Ce fain a fost când am mers pentru prima oară într-un bar pentru homosexuali şi am văzut pe viu un spectacol cu travestiţi. Mi se părea că pentru prima oară sunt eu însămi, că sunt pur şi simplu eu. În timp, acea bucurie a dispărut, iar viaţa mea a început să decurgă ca un roman ieftin. În acei ani în care emoţional eram când sus, când jos, personalitatea mea s-a schimbat treptat, de la o persoană grijulie, morală, la o femeie rece, egoistă, de care nu-mi plăcea. Când mă priveam în oglindă, vedeam o persoană pe care n-o recunoşteam.

Uram viaţa dublă pe care homosexualitatea mă făcea s-o duc – în inima mea ştiam că e ceva în neregulă. Pentru a ascunde acest lucru, întotdeauna trebuia să mă uit în jur ca să nu mă vadă cineva intrând sau ieşind dintr-un bar pentru homosexuali.

Într-o seară, eram într-un bar şi priveam perechile de lesbiene. M-am gândit la ironia vieţii de lesbiană: Iată nişte femei cărora nu le plac bărbaţii, dar se poartă ca nişte bărbaţi! Treptat, am început să mă gândesc la ceea ce vedeam. Era ceva nenatural la acel stil de viaţă, ceva fundamental distorsionat. În câteva gânduri trecătoare, mi-am amintit de Sfânta Scriptură pe care întotdeauna o considerasem ca un ghid în viaţă – ea nu menţiona oameni de acelaşi sex care să aibă relaţii sexuale.

În sufletul meu simţeam că e ceva în neregulă cu stilul de viaţă homosexual, însă întotdeauna găseam o justificare pentru comportamentul meu. Totuşi, acel sentiment persistent a continuat să mă macine. A devenit un coşmar şi, neputând scăpa de el, am încetat să mai frecventez barurile pentru homosexuali.

Astăzi, doresc să povestesc despre experienţa mea, astfel încât şi alţii să aibă curajul să aleagă schimbarea şi să descopere un sens în viaţă.

Unii dintre cei care aleg să se schimbe o fac într-o manieră religioasă, alţii apelează la terapia reparatorie sau la alte programe de sprijin. Eu am ales calea spirituală. Am fost crescută într-un mediu religios – tatăl meu era diacon, iar mama profesoară de religie. Aşa că atunci când am ajuns la capătul funiei, ştiam că îmi lipsea Dumnezeu.

M-am întrebat deseori: “Ce anume a făcut-o pe această fată creştină să se abată de la calea cea dreaptă?” Îmi aminteam de viaţa de studenţie, când am fost sedusă de o femeie mai în vârstă. De ce n-am spus “nu” la avansurile ei?

Ca fostă profesoară care şi-a trăit viaţa ca lesbiană, înţeleg mai mult ca niciodată importantă de a împărtăşi din experienţa mea, pentru ca şi alţii – în special tinerii – să ştie că oamenii se pot schimba; există alegere!

Nu există nici o dovadă ştiinţifică că homosexualitatea este parte din structura omului, şi s-a dovedit falsitatea teoriei cu “gena homosexualităţii.” Trebuie să tragem concluzia că toţi suntem concepuţi ca heterosexuali, însă ceva se întâmplă în primii ani ai copilăriei, ceva care determină un comportament sexual modificat.

M-am gândit la trecutul meu, ca să înţeleg de ce am acceptat lesbianismul, şi cred că motivul principal stă în relaţia problematică pe care am avut-o cu mama mea. La început, mă hotărâsem că nu vreau să fiu ca ea. Din câte îmi amintesc, mama lua mereu medicamente şi se îngrijora de cea mai mică problemă de sănătate. Mi se părea slabă şi preocupată de probleme. Natura ei anxioasă crea o anume atmosferă în casă, iar eu voiam să scap.

Din nefericire, ea şi cu mine nu am avut niciodată acea relaţie specială mamă-fiică. Ea s-a întors la serviciu la scurt timp de la naşterea mea, iar de mine aveau grijă bunica şi vecinii, până am început şcoala. Ori de câte ori era un eveniment la scoală, mama era ocupată cu serviciul şi nu putea veni. Nu-mi amintesc vreun moment în care să mă încurajeze în vreo acţiune de-a mea. Pentru ea era perfect dacă nu făceam nimic.

M-am refugiat din lumea negativă a mamei retrăgându-mă în camera mea sau umblând pe afară. Ea însă a descurajat întotdeauna personalitatea mea dornică de aventuri; mereu încerca să mă facă să arăt mai “fată” – îmi coafa părul, mă îmbrăca în rochii colorate şi pălării asortate. Însă ideile ei n-au prins niciodată la mine, indiferent de cât de mult s-a străduit.

Pe de altă parte, relaţia cu tatăl meu era de o natură total diferită. Îmi era întotdeauna aproape. Mergeam la pescuit, reparam maşina împreună şi ieşeam amândoi în oraş. Întotdeauna preferam compania lui, nu a mamei. Puteam sta toată ziua împreună, uitându-ne la filme sau jucându-ne. Era o fire boemă şi nostimă – un glumeţ care mă făcea mereu să râd.

Pentru că am crescut mai mult pe afară, am devenit atrasă de ce făceau băieţii din cartier – construiau cazemate, juca pietricele sau băteau mingea. Fetele din cartier erau plictisitoare cu păpuşile lor; voiau mereu să se joace de-a mama şi tata. Eu păream diferită; preferăm să stau singură şi să mă retrag în lumea filmelor de aventuri – Îngerii lui Charlie, Femeia bionică sau Omul din U.N.C.L.E. Existau momente când chiar mă supăram pe Dumnezeu. Îi spuneam: “De ce nu m-ai făcut băiat?”

Când a venit vremea ca mama şi fiica să discute despre “păsări şi albine,” mama a evitat subiectul şi în schimb mi-a pus în braţe o carte. Apoi, mi-a explicat că fetele cuminţi nu au relaţii sexuale până la căsătorie şi că trebuie să mă păstrez pentru soţul meu. Lecţia aceea trebuie că m-a impresionat profund, pentru că mi-am format o teamă teribilă de sarcină. Chiar am avut un vis în care eram însărcinată, deşi nu avusesem relaţii cu nimeni, însă nimeni nu mă credea. Lucrul acesta m-a făcut să păstrez distanţa fată de băieţi.

După ce am intrat la facultate, dorinţa mea să mă întâlnesc cu băieţi s-a redus mai mult. Întâlnirile se terminau mereu cu hârjoneală, băieţii vrând să se culce cu mine iar eu trebuind să spun nu. Am decis că hârjoneala nu merită efortul, aşa că m-am dedicat studiului.

Prima mea întâlnire cu atracţiile homosexuale a avut loc în anul doi. Lucram ca supraveghetor şi administrator la o piscină privată. O femeie măritată, mai în vârstă, a început să-mi acorde o atenţie specială aducându-mi masa de prânz la piscină. Apoi a început să mă invite la masă la ea, ori de câte ori soţul ei era plecat din oraş.

Într-o seară, după cină, stăteam pe canapea şi jucăm cărţi, când ea a început să mă atingă pe picior cu piciorul ei. Am fost socată de efectul de “încălzire” pe care gestul l-a avut asupra mea. Inutil să mai spun, în seara aceea m-am dus acasă cu o mulţime de întrebări în minte.

A trecut vara şi, dincolo de atingerile cu piciorul, nu a fost nimic între noi, până într-o zi când m-am oprit la ea să-i spun la revedere, pentru că mă întorceam la facultate. Din vorbă în vorbă, m-a condus în dormitor unde m-a strâns în braţe şi m-a sărutat lung. Am fost atât de uimită, încât am sărutat-o şi eu. Nici nu bănuiam că am tendinţe homosexuale. Şi-a cerut scuze şi m-a rugat s-o iert pentru ce s-a întâmplat. Am plecat imediat spre facultate, însă sărutul acela a continuat să-mi vină în minte.

În vara următoare, am lucrat la o întreprindere. Mă vedeam cu unul dintre băieţii din schimbul doi şi chiar mă gândeam că aş merge “până la capăt” cu el. Totul s-a sfârşit brusc când o colegă din tura mea m-a anunţat nu numai că “I” era căsătorit, dar mai avea şi o amantă cu care avea un copil!

Am fost atât de decepţionată, încât mi-am jurat că am terminat-o cu bărbaţii. Mi-am luat un angajament: nu voi mai permite niciodată unui tip să-mi fure inima, aşa cum făcuse “I”.

La scurt timp, Michaela – colega care mă informase despre viaţa dublă a lui “I” – a început cu mine acelaşi gen de flirt ca şi femeia de la piscină din vara precedentă. De data aceasta am hotărât să-i răspund şi eu, ca să văd ce se va întâmpla.

Era o aventură într-o direcţie necunoscută. Cel puţin nu puteam rămâne însărcinată! Mi-a plăcut faptul că puteam controla o relaţie. M-am decis ca, atunci când va apărea ocazia, să merg cu Michaela atât de departe cât va fi cazul pe acest drum experimental.

Nu după mult timp a şi venit momentul. Soţul Michaelei era plecat la vânătoare, iar ea m-a invitat la ea în weekend. Când am intrat pe uşă şi am văzut pe masă un pahar de vin, am ştiut că venise clipa. M-am aşezat şi l-am băut fără ezitare. Am urcat apoi la etaj, am fumat o ţigară şi m-a sedus. Noaptea aceea a fost începutul unei relaţii de şase ani.

Chiar dacă aceea era cea mai satisfăcătoare relaţie pe care o avusesem până atunci, ştiam totuşi că e ceva în neregulă. Uram viaţa dublă pe care eram nevoită s-o duc. Am făcut planuri secrete să ne mutăm împreună în California când copiii ei vor termina liceul, însă totul s-a năruit când am aflat că ea avea cancer în fază terminală.

Odată cu agravarea sănătăţii ei, muream şi eu pe zi ce trecea. Nu ştiam dacă o să mă pot descurca fără ea. Ceea ce începuse ca o aventură distractivă acum mă omora, pentru că devenisem dependentă de ea şi toată fiinţa mea era legată de acea relaţie.

După ce a murit, m-am mutat aproape de plajă ca să scap de amintiri şi să-mi văd de viaţa mea. În cele din urmă am devenit parte a “comunităţii” de homosexuali şi lesbiene. Din punct de vedere emoţional, eram când sus, când la pământ. Relaţiile veneau şi se duceau, iar regula părea mereu aceeaşi: “n-a dansat decât o vară.”

Cu timpul am devenit tot mai egoistă. Am început să fac orice îmi trecea prin cap, fără să mă gândesc la alţii. M-am implicat în multe activităţi despre care ştiam că sunt rele – nu le voi descrie. Ştiam că sunt greşite, însă nu-mi păsa. Întregul caracter mi s-a schimbat, devenind tot mai prinsă în acel stil de viaţă. Agăţam femei pentru sex, şi uneori aveam partide în trei.

Uneori mă priveam în oglindă şi mă gândeam: “Unde e Linda?” Nu-mi plăcea persoana care devenisem şi voiam să scap. Ceea ce cu zece ani în urmă începuse ca o aventură din curiozitate, acum mă duce în prăpastie. Am fost năpădită de gânduri de sinucidere.

Ceea ce vei citi mai jos s-ar putea să nu însemne nimic pentru tine, dacă nu eşti o persoană credincioasă. E una dintre acele experienţe greu de crezut; mai puţin atunci când ţi se întâmplă chiar ţie. Fiind însă parte integrantă din vindecarea mea de lesbianism, nu pot să n-o menţionez.

În perioada în care eram deprimată cu privire la stilul de viaţă homosexual – discotecile şi barurile – în adâncul inimii ştiam că-mi lipseşte ceva. Înainte să ies afară ca să merg într-un bar, mă priveam în oglindă şi mă întrebam de ce fac aceasta. Nu-mi mai plăcea, dar continuăm s-o fac.

Apoi, într-o zi pe când mă plimbam pe plajă, am auzit... voci care îmi dădeau motive s-o termin cu viaţa.

O altă “voce” însă îmi spunea că nu pot să le fac una ca asta lui tata şi lui mama. Îi iubeam prea mult pentru a mă sinucide. Eram însă prea obosită pentru a mai continua pe drumul acela. Din adâncul inimii am strigat: “Doamne, m-am săturat!”

Mi s-a părut atunci că aud o altă vocea care-mi şoptea “Du-te la biserică!” Am făcut un pas şi vocea a repetat “Du-te la biserică...” Am privit către cer şi mi s-a părut că un ecran uriaş pe care puteam urmări viaţa mea înapoi, până în urmă cu zece ani, când părinţii m-au adus la facultate. În ziua aceea îmi spusesem: “Fain, acum pot să fac ce vreau şi voi merge la biserică doar când o să am chef.”

Revăzându-mi trecutul, am realizat că ceea ce-mi lipsea, în adâncul inimii, era o relaţie cu Dumnezeu. Din duminica următoare am mers la biserică, aşa cum îmi spusese “vocea.” Încet-încet, viaţa mea a început să se schimbe radical. Astăzi mă simt pregătită pentru o căsnicie.

Sfat pentru tinerii care au îndoieli privind identitatea lor sexuală:
Poate că tu nu poţi să o iei chiar aşa de “bisericeşte” cum am făcut eu. Poate că ai îndoieli privind identitatea ta sexuală. Dacă aşa stau lucrurile, te sfătuiesc să cauţi răspunsuri chiar din alte direcţii. Există multe posibilităţi şi te pot îndruma; scrie-mi pe adresa P.O. Box 2292 Yorktown, Virginia 23692, U.S.A.

Ţine mine, nu există nici o genă a homosexualităţii, nici vreo dovadă ştiinţifică cum că oamenii s-ar naşte homosexuali. La nivel practic, ştiinţa şi biologia ne spun cât de dăunător este comportamentul homosexual pentru sănătate. Însăşi construcţia corpului nostru ne indică că nu suntem făcuţi pentru a face sex bărbaţi cu bărbaţi sau femei cu femei. Cele trei mari religii ale lumii învaţă de secole – prin Biblie/Sfânta Tradiţie, prin Coran şi prin Tora – că relaţiile homosexuale sunt rele. Deci, ce este cu adevărat bine pentru tine??!

O vorbă veche spune “Caută şi vei găsi.” Caută în tine însuti/însăţi şi vezi acele momente din copilăria ta care ar fi putut declanşa nişte atracţii pentru persoanele de acelaşi sex; decide care este cel mai bun drum pentru tine pentru a scăpa de homosexualitate şi ţine-te de drumul acela.

Tradus de Bogdan Mateciuc