Crescusem de mică cu ideea
că trebuie să ajung fată la altar, pentru a putea să port voalul de mireasă pe
faţă. Acesta era visul meu! Prin darul lui Dumnezeu s-a împlinit. Şi iată că
atunci când majoritatea fetelor au alte preocupări eu eram deja soţie. Atunci
nici nu aveam idee de ce înseamnă căsătoria! Îmi doream doar să am o familie
liniştită, unde să îi pot sluji Domnului. Am întâlnit un bărbat minunat, care
mi-a fost mereu alături de atunci şi până acum. Eram aproape un copil când m-am
căsătorit.
Aveam aproape 17 ani. Am
pornit amândoi la drum. Săraci, doar cu haina de pe noi. Ne mutam ca păsările,
din chirie în chirie. Eu eram la şcoală (cu complicitatea unor preoţi, făceam
seminarul teologic la zi - dacă s-ar fi aflat că eram măritată, m-ar fi exmatriculat).
Ni s-a spus că pentru binele nostru era bine să amânăm naşterea de prunci. O
perioadă relativ scurtă am făcut-o. Apoi am decis că prea mult îmi doresc copii
şi nu mai vreau să mă feresc în nici un fel (mergeam doar pe metode naturale).
Şi culmea, în ciuda faptului că nu ne mai feream pruncii nu veneau. "E
pedeapsa lui Dumnezeu pentru că ne-am ferit, îmi ziceam."
Mama mă necăjea: "Vezi,
din cauză că îţi doreşti aşa tare copii nu o să-i ai". Vorbele ei ma
strângeau la inimă. Dar nu mi-am pierdut nădejdea. Şi iată, când eram în
ultimul an şi mă pregăteam de bac am rămas însărcinată. Iar la bac aveam vreo 4
luni jumate de sarcină. Bucurie fără margini... bucuria Învierii - Anastasia.
Aşa a început povestea...
La două luni, deoarece am
înţărcat-o foarte repede ne-am reluat viaţa conjugală. Rezultatul a fost că
peste alte nouă luni ne strângeam al doilea bebeluş în braţe. Băieţelul atât de
dorit, cinstitorul de Dumnezeu - Timotei.
Apoi la un an şi patru luni
diferenţa a venit Andrei. După aproape patru ani, a venit un alt dar a lui
Dumnezeu - Matei.
Sună frumos, nu?
Dacă nu ar fi fost aşa greu,
probabil că nu ar fi sunat aşa frumos.
Am făcut facultatea în
paralel cu venirea pruncilor. Astfel, anii de studenţie îi socoteam în
numărarea pruncilor: în primul an primul, în al doilea - cel de-al doilea iar
în ultimul an - Andrei, cel de-al treilea.
Pe Andrei l-am născut în
plină sesiune de iarnă... aşadar eram lăuză de 3 zile când începuse sesiunea -
unde să mă pot duce la examene? Aşadar, în sesiunea din vară aveam două sesiuni
în una, două restanțe şi
examenul de licenţă. Nu ştiu ce minune s-a petrecut atunci, dar am luat toate
examenele, mi-am făcut şi licenţa şi am luat şi licenţa!
Am trecut prin greutăţi
financiare foarte mari. Trăiam doar din salariul soţului. Eu eram la şcoli şi
apoi au început să tot vina copiii. La un moment dat, nu ne-am mai putut
permite chiria în oraş. Aşadar ne-am mutat la ţară, la 110 km de oraş. E
impropriu zis ne-am mutat, deoarece eu stăteam singură la sat cu cei doi copilaşi
iar soţul făcea naveta, sau de multe ori dormea în oraş pe la cine apuca. El
acolo avea serviciul...
Am cunoscut un an
singurătatea. Făceam focul, aduceam lemne, aduceam apă, îngrijeam doi copii.
Atunci am rămas însărcinată cu al treilea. Aşadar venirea frigului m-a prins cu
burtica mare şi cărând lemne, pentru a întreţine căldura în gospodărie. Efortul
susţinut mi-au cauzat probleme cu sarcina. În aceeaşi perioadă, soţul meu se
îmbolnăvise şi a stat internat trei săptămâni. Copiii s-au îmbolnăvit şi ei
(apăruseră bube). Aşa m-am pornit cu burtica mare, un copil în braţe şi unul de
mână pe tren să pot merge la doctorul din primul oraş. Apoi naveta cu copiii la
spital, să îl vedem pe tati, să îl încurajăm şi să îi arătăm că îi suntem
alături. Şi acum mă minunez de puterea pe care mi-a dăruit-o Domnul atunci.
Atunci a început să se
deschidă sacul cu bunătăţile lui Dumnezeu. Eram însărcinată cu Andrei, când am
primit un telefon de la nașul:
"Mă, vă felicit. Bravo." Pentru ce?”, am întrebat mirată, știind că nu prea erau motive
de felicitare. ”Am fost la primărie şi s-au făcut repartizările pentru ANL
(Agentia Nationala pentru Locuințe).
Sunteţi primii pe listă.”
"Îţi arde de glume? Noi
de şase ani stăm pe lista de aşteptare şi mereu se legau de fiecare chichiţă ca
să ne depuncteze." Dar iată că Domnul se îndurase de noi. Obţinusem o
locuință ANL, în condiţiile în care
90% din vecini primiseră doar pe "cunoştinţe"! Şi noi aveam ”pile”,
doar că sus, în ceruri.
Ne-am mutat apoi în acel
bloc, un apartament frumos, călduros, luminos şi mai ales aveam biserica în
care slujea soţul chiar peste drum! Toată lumea s-a minunat cum de s-au aranjat
lucrurile aşa de bine.
Peste 3 ani, de la mutarea
în noua casă a venit şi mezinul, Matei. Atunci s-a întâmplat din nou un lucru
neobişnuit: un bătrânel, dornic de plată în cer, ne-a dăruit un teren lângă
oraş, în valoare de 18.000 euro pentru a ne construi o căsuţă la copii! Aşa dar
nici prin cap nu ne trecea. Cine a mai pomenit aşa ceva? Noi n-am fi avut
niciodată atâţia bani, pentru a cumpăra acest teren.
Să nu va mai spun că atunci
când eram îngrijorată că se terminau fructele, sau alimentele soţul veneau
acasă încărcat cu fructe, mâncare, dulciuri. Deşi şi acum trăim tot dintr-un
salariu, nu ne lipseşte nimic. Bani nu avem dar avem mâncare, haine, căldură.
Iar dacă e ceva ce ne lipseşte, înseamnă că nu avem nevoie de el. Iar cel mai
important e că ne avem unul pe altul. Avem două camere frumoase, dar noi 5
(copiii şi cu mine) ne cuibărim într-o cameră. Abia când adorm, îi ia tatăl lor
şi îi duce în camera mare, ca să avem loc. E aşa mare bucuria de a dormi toţi
împreună, chiar şi într-un spaţiu mic!
E minunat să ai o familie mare.
E adevărat că e o jertfă mare. De dimineaţă până seară am ceva de lucru. Şi de
multe ori e nevoie să las baltă treburile casei pentru a avea timp pentru ei:
să îi ascult, să le vorbesc, să desenăm împreună, să citim poveşti sau pur şi
simplu să ne jucăm. Soţul, prin natura profesiei e toată ziua plecat, iar noi
suntem mai mereu singuri.
Bucuria aceasta s-a clădit
pe sacrificii: am sacrificat o carieră care începuse extrem de promiţător,
chiar înainte de a fi numită director de marketing (era o multinaţională cu
filiale în 8 ţări). Dar nu îmi pare rău. Am sacrificat-o cu conştiinţa că cel
mai bun lucru pe care pot să îl fac pe lumea asta e să mă ocup de copiii mei. E
singura ascultare care îmi aduce bucurie.
Nu ştiu dacă voi mai avea
copii. Ultimă sarcină am dus-o mai mereu în pat, cu contracţii încă din prima
lună. Veneau femeile şi îmi făceau mâncare, că nu eram în stare să stau nici
şezut. Am fost şi spitalizată cu tratament forţat pentru a putea susţine
sarcina cât mai aproape de termen. Şi cu toate că eram extrem de îngrijorată de
ultima naştere, riscând în proporţie de 95% să fac o hemoragie serioasă,
medicul mă liniştea spunând să aducă aproape perfuzia cu sânge, s-a întâmplat
exact acel 5%. Nu am sângerat nici un gram mai mult decât era firesc. Îngrijorarea
mea era sporită, deoarece la naşterea celui de-al treilea avusem o hemoragie
serioasă şi acel plăcut sentiment care te apuca înainte de somnul din care
închizi ochii şi îi deschizi abia dincolo. Mereu am zis că nu mi-am încheiat
misiunea aici, de aceea mi-a prelungit Domnul şederea.
Sunt întrebată dacă mai fac
copii. Le răspund că nu ştiu. Îmi sunt aşa dragi. Dacă Domnul mă va considera
vrednică, probabil îmi va mai da. De unde voi primi putere să îi cresc? Tot de
la El. Trupul mi-i firav, neputincios. Sunt genul de om crescut "în
laborator".
Nu am de gând să opresc
naşterea de prunci, e mijlocul prin care Domnul ne trimite binecuvântările
sale. Şi le simt în viaţa mea, zi de zi. Şi nu aş vrea să mă privez de ele.
Apoi îmi zic:
"Loredana, oare ce va fi următorul? Dacă va ajunge preot şi numele tău va
fi pomenit la Sfânta Proscomodie duminică de duminică? Dacă pentru rugăciunile
lui, Domnul te va scoate din locul cel întunecat (în care mă rog din tot
sufletul să nu ajungă nimeni)?"
Am zis mereu că modelul meu
în viaţa mi-a fost soacra.
Închei cu un ultim cuvânt:
"Dragii mei, nu opriţi naşterea de prunci! Că nu ştiţi pe cine opriţi de
la izvorul vieţii şi câtă bucurie şi mângâiere vă poate aduce acel copil!"
Mă iertaţi că am lungit
vorba atât,
Bucuria mântuirii tuturor!
Sursă: Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu