Învățături despre bine și rău: Munca multă și repezeala omoară sufletul omului

marți, 11 decembrie 2012

| | |




În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi  şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în rânduială un lucru-două şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată.

Acum mă gândesc să fac lucrul cutare, îl termin şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul, fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna – şi numai ce se gândeşte la ele, ca îl şi apucă schizofrenia.

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. „Despre ce moştenire vorbeşti?“, i-am spus. „Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care mergi în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă“. M-a ascultat, sărmanul şi și-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.

Părinte şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.

Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părți şi oboseşti. Asta îţi pricinuiește şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneala. Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt.

O parte din lemn se pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic. Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alții. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovnicești va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos? (…)


Părinte, oare nu e mai bine ca un lucru să fie făcut mai pe îndelete, ca să ne putem câştiga liniştea?

Da, fiindcă când lucrează cineva în linişte, îşi păstrează pacea şi îşi sfinţește întreaga zi. Din păcate, n-am înţeles că în momentul în care lucrăm ceva prea repede dobândim o nervozitate, iar lucrarea care se face cu nervozitate nu e sfinţită. Scopul nostru nu trebuie să fie a face multe într-o continuă nelinişte. Aceasta e o stare diavolească. 

Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeste şi pe cei care îl folosesc – şi așa are sens când mirenii cer lucru de mână de la monahi ca binecuvântare; în timp ce lucrul făcut cu grabă şi nervozitate transmite această stare diavolească şi celorlalţi.

Treaba grăbită, făcută cu nelinişte, este caracteristică oamenilor celor mai lumeşti. Sufletele tulburate care lucrează transmit tulburare şi prin lucrul lor de mână. Mult influenţează starea omului lucrul de mână pe care îl face, până şi lemnul! Înfricoşat lucru! Rezultatul muncii omului e pe potriva stării în care se află când o face.

Dacă este nervos şi se mânie şi înjură, ceea ce face nu va avea binecuvântare; iar de cântă, de spune rugăciunea, se sfinţeste şi lucrul lui. Unul e lucru diavolesc, iar celălalt dumnezeiesc. Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Când cineva are mintea la Dumnezeu i se sfinţeste lucrul său, rucodelia sa.

Dacă, de pildă, fac o cutie şi spun şi rugăciunea, mă rog şi în acelasi timp lucrez spre slava lui Dumnezeu. Scopul meu nu e să fac cutii repede, ca să fac multe şi totodată să fiu neliniştit. Asta e o stare demonică. Nu pentru asta am venit în mănăstire: am venit ca să ne sfinţim şi să sfinţim ceea ce facem. 

Aceasta e pricina pentru care uneori te simţi ca o funcţionară zeloasă în îndatoririle tale, pentru că în momentul în care alergi să-ţi pui în rânduială treburile, uiţi să-l iei şi pe Hristos. În schimb, dacă porneşti cu rugăciunea, te vei simţi ca o slujitoare a lui Hristos. De aceea, bagă şi rugăciunea în lucrul tău, ca să vă sfinţiti şi tu şi lucrul tău. Ştii cum binecuvântează atunci Dumnezeu şi câte bunătăți şi binecuvântări trimite?

Părinte, când lucrarea este intelectuală (de pildă o lucrare de traducere), cum este cu putinţă să spui rugăciunea în aşa fel încât lucrarea pe care o faci să se sfinţească?

Când lucrarea e intelectuală, dacă mintea ta este la Dumnezeu lucrarea se sfinţește, fiindcă trăieşti în atmosfera lui Dumnezeu, deşi nu poţi spune rugăciunea. Când cineva e într-o stare duhovnicească, se ajută mult pe sine. Nu încearcă să înţeleagă noimele cu mintea, ci se luminează şi le află prin luminare dumnezeiască.

Dar când nu am această stare duhovnicească şi trebuie să fac o astfel de lucrare?

Atunci să o faci, dar să te rogi şi să ceri luminare de la Dumnezeu. Să cauţi să te ajuţi, pe cât poţi, cu noimele dumnezeieşti şi să lucrezi cu evlavie. Să faci la fiecare oră sau din două în două câteva minute de întrerupere, în care să spui rugăciunea.

Mai ales în lucrarea de traducere eşti foarte împrăştiat, Părinte. Trebuie să cauţi cuvinte, să citeşti comentarii…

Am spus şi în alte dăţi: ceea ce ajută cel mai mult la traduceri este nevoinţa cu gânduri curate, care îl fac pe om vas al harului. Atunci tâlcuirile dumnezeieşti ies din luminarea dumnezeiască, nu din minte, din dicţionar şi din călimara cu cerneală. Vreau să spun că trebuie să ne sprijinim pe ceea ce e mai însemnat, adică pe dumnezeiesc, nu pe ceea ce vine în rândul al doilea, adică pe omenesc.

Părinte, grija depărtează întotdeauna de Dumnezeu?

Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie; dar dacă-şi întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Aşa şi când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim. Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf.

Aşa te oboseşti şi trupeşte şi mintea ţi-o împrăştii fără rost, iar după aceea, Îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte, şi oftaturi pe care ţi le va pricinui aghiuţă, care va fi alături de tine. Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu. Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. 

Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te neliniştesti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu. Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor. De multe ori, din păcate, o satisfacţie lumească înşeală chiar şi pe monah când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui e Bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger.

De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare. 

Cu munca şi grija multă se uită de Dumnezeu. Părintele Tihon spunea: ‘Faraon dădea multă muncă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu‘. În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni prin materie, în multe lucruri. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1, 13-14), şi astfel să nu poată – sau mai bine zis, să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă, ca să-şi sfinţească sufletul…

(Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)