În părţile Africii era un vameş, anume
Petru, foarte nemilostiv, care niciodată nu-i miluia pe săraci, nu cugeta la
moarte, nu mergea la bisericile lui Dumnezeu și nici nu-şi pleca urechile sale
către cei care îi cereau milostenie. Iar bunul iubitor de oameni, Dumnezeu, Cel
ce nu voieşte moartea păcătosului, ci se îngrijeşte de mântuirea tuturor şi cu
judecăţile pe care le ştie, îl mântuieşte pe fiecare. Acela după bunătatea Sa,
l-a mântuit și pe Petru, într-un chip ca acesta:
Într-o vreme, şezând săracii şi scăpătaţii
în uliţă, au început a lauda casele celor milostivi şi a se ruga lui Dumnezeu
pentru dânşii, iar pe cei nemilostivi a-i ocărî. Deci, a ajuns cuvântul şi
despre acest Petru, că este cu totul nemilostiv. Şi se întrebau unul pe altul: „Oare,
luat-a cineva, cândva, vreo milostenie din casa lui Petru?”. Şi toţi
zicând că nimeni n-a luat de la dânsul ceva, s-a ridicat un sărac şi a zis: „Ce-mi veţi
da mie dacă eu voi merge acum şi voi scoate de la dansul milostenie?” Şi au făcut între dânşii rămăşag.
Deci, mergând săracul, a stat la poarta
casei lui Petru. Ieşind Petru din casă şi ducând la masa dregătorului un catâr încărcat
cu pâine, i s-a închinat lui săracul, cel ce făcuse rămăşag cu tovarăşii săi şi
a început a-i cere milostenie, într-adins plângându-se. Iar el, neaflând piatră,
a apucat o pâine şi a aruncat-o în cel sărac şi l-a lovit pe el în obraz şi s-a
dus. Iar săracul, apucând pâinea, a mers la tovarăşii săi, zicând că din înseşi
mâinile lui a luat pâinea aceasta. Şi a lăudat pe Dumnezeu, că Petru este
milostiv.
Iar, după două zile, s-a îmbolnăvit vameşul,
până s-a apropiat de moarte, şi s-a văzut într-un vis, pe sine fiind cercetat
la o oarecare judecată şi faptele lui, punându-se în cumpănă: de o parte a
cumpenelor stăteau nişte arapi întunecaţi şi răi, iar de cealaltă parte stăteau
nişte bărbaţi foarte luminoşi şi frumoşi la chip. Deci, arapii, apucând toate
faptele cele rele pe care Petru vameşul le făcuse din tinereţe şi în toată viaţa
sa, le-au pus în cumpănă, iar bărbaţii cei de lumină purtători nimic bun nu
aflau din faptele lui Petru, ca să pună de cealaltă parte a cumpenii.
Și stând înfricoşaţi
şi nedumirindu-se, ziceau unul către altul: „Aşadar,
noi n-avem nimic aici?” Atunci a răspuns unul dintre dânşii: „Cu adevărat
nu avem nimic, fără numai o pâine pe care a dat-o lui Hristos, mai înainte cu
două zile, dar şi aceea fără de voie”. Deci, au pus pâinea aceea de cealaltă
parte a cumpenei şi îndată a tras cumpăna mai mult decât cealaltă. Atunci ziseră
către vameş bărbaţii cei frumoşi la chip: „Mergi, sărace
Petre şi mai adaugă la pâinea aceasta, ca să nu te ia pe tine arapii cei răi şi
să te ducă la munca cea veşnică”.
Deci, venindu-şi în fire, Petru cugeta la
cele ce a văzut şi a cunoscut că visul nu a fost o nălucire, ci adevăr, că a văzut
toate păcatele pe care le făcuse din tinereţe, pe care acum le şi uitase, şi pe
care arapii, adunându-le, le puneau în cumpănă. Şi zicea în sine Petru minunându-se: „Dacă o pâine, pe care am aruncat-o în fața
săracului, atât de mult m-a ajutat pe mine, că nu m-au luat pe mine diavolii,
cu cât mai mult milostenia cea multă, cu blândeţe şi cu osârdie făcută, va
ajuta acelora care, fără de cruţare, îşi împart bogăţia lor săracilor.” Şi de atunci s-a făcut mult preamilostiv,
cât nici pe sine n-a voit să se cruţe.
0 comments:
Trimiteți un comentariu