Părintele Daniil Sandu Tudor: 50 de ani de la trecerea la Domnul - 17 noiembrie 1962

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

| | |


Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, că a Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit.


Fusese arestat cu organizaţia Rugul aprins şi condamnat. La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare.

Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoană şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburăm pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Când sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lasă inima.

Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţa, şi-mi mărturisea că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.

- Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pag. 257-258)