Condamnarea lui Dostoevski şi întâlnirea cu Hristos

vineri, 16 noiembrie 2012

| | |


Luna noiembrie are o semnificaţie deosebită în biografia lui Dostoievski. Dacă 11 noiembrie 1821 este data naşterii marelui scriitor rus, ziua de 16 noiembrie 1849 reprezintă momentul crucial pentru viitorul său. Arestat şi condamnat la moarte pentru participarea la întrunirile unui grup de tineri intelectuali liberali din Cercul Petrașevski, în cadrul cărora se purtau discuţii împotriva ţarului Nicolae I, este transportat la locul de execuţie. În ultimul moment însă, un trimis anunţă că pedeapsa condamnaţilor este comutată din ordinul ţarului în 4 ani de munca silnică, precum şi serviciu militar pe viață. Atât activitatea literară, cât şi itinerariul spiritual al lui Dostoievski, sunt puternic marcate de această experienţă limită, experienţă pe care o descrie memorabil în paginile romanului Idiotul, scris la aproape două decenii după acest eveniment (1868):

,,[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit anul trecut. I se întâmplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se întâmplă foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe, timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă convingere că peste câteva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Îl ascultam cu un nepotolit interes şi eram atât de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente, încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi spunea că niciodată nu va fi în stare să uite nimic din cele trăite în acele momente. La vreo douăzeci de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se înălţau trei stâlpi, pentru că erau mai mulţi condamnaţi; îi duseră pe primii trei la stâlpii aceştia, îi îmbrăcară în veşmântul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să nu vadă puştile; apoi îi legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rând de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat în seria a treia.

Un preot, cu o cruce în mână, se apropie rând pe rând de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră decat cinci minute de trăit, atâta tot. El spunea că cele cinci minute îi părură de o durată nesfarşită, de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea niciun rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă ultimele dispoziţii; îşi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de la prieteni, două — ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din urmă privire in jurul său. Îşi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luându-şi rămas-bun de la prieteni, îşi amintea că îi adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni, urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gândi: voia anume să-şi închipuie cât se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească răspuns în răstimpul celor două minute! În apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această turlă scăldată în raze scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare...

Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gândul acesta îi devenise atât de nesuferit, atât de chinuitor, încit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."


*

Mai jos sunt câteva fragmente dintr-un interviu despre Dostoevski şi opera lui cu Părintele Gheorghe Holbea, profesor la Facultatea de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Părinte profesor, se foloseşte foarte des sintagma “caracterul religios al operei lui Dostoievski”. În ce constă amprenta creştinismului asupra operei scriitorului rus?

Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpînd, a crescut, transformîndu-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pămîntul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat şi i-a desăvîrşit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu şi de indiferentism, l-a oţelit şi mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu fiinţa sa sufleteacă, ce simţea un fior mistic în faţa dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ştefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufleteşti. Sufletul său se prelungeşte într-al eroilor săi. Fiinţa sa cunoaşte întîlnirea cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii cu “cel rău”, cunoaşte starea de rai, dar şi infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată şi de cea mai adâncă întunecime.

Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul şi libertatea se revelează celui care are viaţă duhovnicească. Pentru el, creştinismul este religia libertăţii şi a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinţilor Părinţi) este o prelungire înspre adîncul fiinţei lăuntrice a sufletului. Sufletul conţine lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima (”Fraţii Karamazov”).

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, cînd apar şi primele ediţii ale “Filocaliei” în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întîlnirea cu Hristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu, deşi în El crede. “Eu Îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-L accept doar printr-o simplă bucurie, ci, mai mult, accept şi înţelepciunea Lui şi scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii (…) Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum” (Fraţii Karamazov). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: “Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri”. Stareţul ne povăţuieşte: “Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător”.

“Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi”

Iubirea pentru toţi şi pentru toate, adică pentru oameni, dar şi pentru întreaga făptură, chiar şi pentru un firicel de iarbă, şi conştientizarea că vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Şi iarăşi, iubind omul, nu-l vei mai învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. Dacă ar fi lumina ta aşa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcînd aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest pămînt îmbibat de păcat şi de suferinţă. Lumea nu poate fi schimbată. “Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (…) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi”, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, stareţul Zosima.

“Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos… a coborât în infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos… în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi Domnul îngerilor”, spune Paul Evdokimov.

Sursă interviu: Ziarul Lumina