Consilierea în criza de sarcină ajută femeia, copilul și familia / 5 / Lumina lumii – povestea lui Steven Tyler şi Julia Holcomb

Julia Holcomb

Notă introductivă: Pe 4 mai 2011, National Review Online a publicat articolul meu intitulat „Traumă post-avort – Doamne, ce am făcut?” bazat pe experienţa avortului din tinerețea lui Steven Tyler solistul trupei Aerosmith şi membrul juriului emisiunii American Idol . La puţin timp după aceasta am fost contactat de Julia Holcomb. Julia este mama fiului avortat al lui Steve Tyler despre care am vorbit în articolul meu.

Julia şi soţul ei şi-au exprimat dorinţa să-mi încredinţeze mai multe detalii despre relaţia Juliei cu Steven Tyler, avortul şi viaţa ei de după avort. Julia a citit timp de mai mulţi ani amintirile şi reconstruirea evenimentelor făcute de Steve Tyler din anii relaţiei lor şi cel  mai recente prezentate în autobiografia lui, „Does the Noise in My Head Bother You?” (Te deranjează zgomotul din capul meu?). Julia vrea ca după atâţia ani să aibă şansa să prezinte evenimentele în versiunea ei.

Dar, în cele din urmă, motivul pentru care Julia îşi împărtăşeşte acum povestea este inspiraţia, vindecarea şi credinţa care sunt reflectate în viața ei. Julia crede că articolul meu publicat pe NRO şi faima lui Steve Tyler din acest moment oferă o ocazie providenţială pentru a prezenta povestea ei.

Kevin Burke, LSW

Celebra fotografie alb-negru a Juliei Holcomb şi Steve Tyler

Povestea Juliei

Numele meu de fată este Julia Holcomb şi scriu ca răspuns la articolul lui Kevin Burke „Traumă post-avort” din National Review. Mi s-a părut că articolul scris de el despre Steven Tyler este deosebit de compătimitor, subliniind trauma avortului. Numele meu a fost menţionat în acest articol, cum a fost şi în alte articole recent scrise, şi în câteva cărţi. M-am decis că este timpul să-mi relatez sincer povestea, străduindu-mă să îmi amintesc cât mai exact cele întâmplate atunci, sperând că voi încheia şi voi aduce pace acestei perioade a vieţii mele.

În Noiembrie 1973, la scurt timp după aniversarea a 16 ani, l-am cunoscut pe Steven Tyler la un concert în Portlan, Oregon. Ca să înţelegeţi ce poate duce o fată de 16 ani în culisele unui concert rock Aerosmith, şi în decurs de trei ani într-o relaţie cu Steve Tyler, aveţi nevoie de informaţii esenţiale din trecut.

Trauma din familie

Tatăl meu biologic a părăsit-o pe mama când eram copii mici. Era un derbedeu fermecător, împătimit de jocurile de noroc, care intra şi ieşea din vieţile noastre, lăsând valuri de datorii şi infidelitate. Când a aflat că era însărcinată cu mine, copilul mijlociu, mama fost îndemnată de mai mulţi membrii ai familiei să facă avort, care pe atunci era ilegal. Din fericire m-a născut şi peste ceva timp l-a născut şi pe frăţiorul meu şi a fost o mamă iubitoare. Când datoriile de pe urma jocurilor de noroc ale tăticului nostru au dus la cheltuirea totală a micului ei salariu de profesoară, a divorţat. Chiar şi după primul divorţ a fost o mamă bună, ducându-ne la biserică, citindu-ne dimineaţa înainte de a pleca la şcoală din Biblie, cântându-ne noaptea şi rugându-se împreună cu noi pentru tatăl nostru rătăcitor. Era blândă şi de încredere şi am ştiut mereu că pot să mă duc la ea pentru ajutor. Când mama s-a remăritat cu primul meu tată vitreg, care era alcoolic, lucrurile s-au înrăutăţit.

O traumă devastantă s-a abătut asupra familiei noastre în vara anului 1971, când aveam 13 ani. Fratele meu mai mic a fost omorât într-un accident de maşină în timp ce eram în drum spre casă, întorcându-ne dintr-o excursie cu bunicii noştri. Avea zece ani. Bunicul meu murit și el, bunica şi-a pierdut un picior şi sora mea a fost rănită. Accidentul de maşină şi traumatizarea familiei au declanşat un lanţ de evenimente care au dus la divorţul mamei mele de primul tată vitreg.

Tatăl meu vitreg la scurt timp a fost internat la un spital pentru bolnavi mintali, iar mama a avut o cădere emoţională. Eu şi cu sora mea am locuit pentru câteva luni la mătuşa şi unchiul nostru.

Când ne-am reîntors acasă după divorţul mamei lucrurile nu mai erau la fel. Mama părea rănită şi dezamăgită de viaţă. Fără a mai avea stabilitatea pe care o dau familia sau biserica, cu toţii ne-am luptat din greu să ne revenim după moartea fratelui. Mama mai lucra ca profesoară, dar locuia cu al doilea tată vitreg, deşi încă nu erau încă căsătoriţi. El este un om de care, cu trecerea timpului, m-am ataşat şi am ajuns să-l iubesc şi să-l respect, deşi în în anii ‘70, când locuia cu mama, era altfel decât este astăzi şi exista o antipatie reciprocă între noi.

Eu şi sora mea am rămas de capul nostru majoritatea timpului. Înainte fusesem crescută să merg la biserică, dar după accident nu ne-am mai dus niciodată. Am devenit amândouă rebele. Sora mea a plecat de acasă când a împlinit 16 ani, în călătorie cu rucsacul în jurul ţării, împreună cu prietenul ei. Aşa am ajuns la vârsta de 15 ani, cu sora plecată, şi simţindu-mă că stau în calea cuiva. Mi se părea că eram un obstacol în relaţia mamei mele cu acest nou bărbat.

Prieteniile mele s-au schimbat, din copii pe care îi ştiam de la biserică la cei care îşi petreceau timpul la Teen Center (Centrul Adolescenţilor). Unii dintre ei luau droguri şi beau.

Întâlnirea cu Steve Tyler

Cu câteva luni înainte să fac cunoştinţă cu Steven, când nu trecusem de 15 ani, m-am împrietenit cu o fată care avea acces la culisele petrecerilor şi concertelor. Ea avea 24 de ani şi deşi legătura noastră a fost de scurtă durată această legătură s-a dovedit a fi un schimbare majoră în cursul vieţii mele. Prietenia cu ea a fost una dintre cele mai periculoase din câte am avut.

M-a învăţat repede cum să mă îmbrac în aşa fel încât să nu trec neobservată şi să folosesc sexualitatea ca momeală pentru vedetele rock. Ţin şi acum minte când m-am îmbrăcat pentru concertul Aerosmith, cu intenţia de a mă duce în culise cu ea. Ascultasem piesa „Dream On” şi am văzut poza lui Steven pe coperta albumului. M-am dus la concert cu speranţa să îl întâlni pe Steven şi după concert ne-am întâlnit pentru prima dată. La vremea aceea, am crezut că el este cel mai bun lucru din viaţa mea. Povestea mea tristă, tinereţea şi flerul meu au atras interesul lui Steven.

Mama i-a dat drept de tutelă asupra mea lui Seven după ce m-am mutat la Boston. Îmi amintesc uimirea mea când mi-a spus că mama a semnat documentele şi încercarea mea de a mă obișnui cu acest lucru. Un sentiment de vulnerabilitate m-a cuprins ştiind că sunt sub tutela lui, dar că nu suntem căsătoriţi. Nu şi-a exprimat intenţiile de a avea o relaţie de lungă durată. A menţionat că a vrut să aibă tutela pentru ca eu să pot călători peste hotare împreună cu el când era în turnee. I-am spus că mama nu ar fi semnat documentele și l-am întrebat cum a convins-o. A răspuns: „I-am spus că am nevoie de tutelă ca să te înscriu la şcoală”. M-am simţit abandonată de mama la fel cum am fost abandonată de tata şi de tatăl vitreg. Steven era chiar singura mea speranţă la acel moment.

M-am pierdut într-o cultură rock and roll. În lumea lui Steven erau sex, droguri şi rock and roll, dar nu părea mai puţin haotică ca lumea pe care o lăsasem în urmă. Atunci încă nu ştiam, dar de  abia am scăpat cu viaţă din ea.

Sarcina

Când am început să locuim împreună luam anticoncepţionale. Nu este adevărat că sarcina mea cu Steven a fost neplanificată, așa cum s-a scris. După câteva luni împreună, Steven mi-a vorbit despre dorinţa lui de a avea un copil. El a crescut la ţară, în regiunea New Hampshire, şi câteodată se comporta ca un ţăran cu picioarele pe pământ. Voia o familie şi m-a întrebat dacă sunt dispusă să facem un copil. Am fost sensibilizată de sinceritatea lui şi am acceptat. Voiam copii şi am început să cred că trebuia să mă iubească cu adevărat din moment ce m-a luat sub tutelă şi mă întrebă dacă vreau să avem un copil împreună. Mi-a aruncat anticoncepţionalele de la balconul hotelului unde stăteam, departe în stradă.

Peste un an am rămas însărcinată. Nu mai rămăsesem niciodată însărcinată până atunci, contrar cu ceea ce a afirmat Steven. La început ambii eram bucuroşi de copil. Îmi amintesc când i-am spus „sunt însărcinată” şi după reacţia lui am crezut că este într-adevăr entuziasmat. M-a cerut în căsătorie peste câteva luni şi i-am răspuns „da”. M-a dus la New Hampshire să le spună părinţilor de copil şi de căsătorie. A întrebat-o pe bunica lui dacă poate să-mi dea mie verigheta ei. Părinţii lui nu se înțelegeau pe tema căsătoriei noastre. Mama lui îl sprijinea pe Steven în tot ce făcea şi îmi amintesc că îl iubea cu adevărat. Era o doamnă atât de bună la suflet şi cu un minunat simţ al umorului. Tatăl lui avea mari rezerve din cauza tinereţii şi imaturităţii mele.

Bunica lui a refuzat să ne dea verigheta. Îl iubea pe Steven, dar era îngrijorată că, dacă noi vom divorţa, verigheta va părăsi familia. Lucrurile au început să se înrăutăţească rapid pentru noi din momentul acela. Când am plecat în noaptea aceea eu şi Steven am avut o ceartă aprinsă. Eu voiam ca el să-mi cumpere un inel şi să ne căsătorim oricum. El nu.

Uitându-mă înapoi nu îl învinovăţesc pentru că şi-a schimbat părerea după ce părinţii lui şi-au exprimat îngrijorarea. Căsătoria este un pas important în care nu trebuie să te bagi cu capul înainte, chiar și atunci când un copil este pe drum. Totuşi, eram într-o poziţie proastă. Credeam că îl iubesc, voiam să mă mărit cu el şi el m-a cerut în căsătorie; acum nunta era anulată şi eu eram foarte supărată pe el pentru că nu mă sprijinise. Mi se părea că este o răzgândire laşă, după ce mi-a cerut să avem un copil împreună şi m-a lăsat însărcinată intenţionat. Pentru prima dată am realizat că nu ar fi trebuit să fiu aşa prostuţă să concep un copil în afara unei căsătorii cu un bărbat care ar putea să nu fie interesat de o relaţie pe viaţă. Tutela lui asupra mea mi-a complicat lucrurile pe mai departe. Eram subordonată lui ca într-o relaţie de tată – fiică şi simţeam că am puţin control asupra propriei mele vieţi. Avusesem încredere în el şi acum a venit momentul adevărului.

Incendiul

Era toamna anului 1975. Ne-am întors la apartamentul nostru din Boston şi de câteva săptămâni era plecat în turneu cu trupa lui. Eram singură şi însărcinată în apartamentul acela, fără niciun ban, nicio formă de educație, nicio o îngrijire prenatală, fără carnet de condus şi cu puţine alimente.

Steven mă suna în fiecare zi ca să vadă cum mă simt şi eu îi ceream bani pentru cumpărături. A promis că îl va trimite a doua zi pe Ray Tabano ca să mă ducă la cumpărături. Ray era un prieten din copilărie de-al lui Steven şi fusese chitarist în formaţia originală. Îmi amintesc cum îl aşteptam la fereastră pe Ray să vină. A venit la apartament şi l-am lăsat să intre pe uşa din faţă.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit într-un nor de fum dens, luptându-mă pentru o gură de aer ca să respir. Ray plecase. Am căzut de pe canapea la podea. Canapeaua nu ardea şi eu nu aveam arsuri pe corp, dar acest fum negru cuprindea camera. Fumul era mai puţin dens la podea,  dar totuşi de abia vedeam ceva.

Eram înspăimântată dar destul de calmă ca să mă pot gândi la o serie de reclame făcute de Bill Cosby numite „Învaţă să nu te arzi”. Unul dintre mesaje era că dacă te afli într-o cameră plină cu fum, aşează-te la podea deoarece acolo aerul e mai curat. Ştiam că aveam doar câteva minute ca să ies din apartament. M-am târât spre uşa din faţă, care era lângă canapeaua pe care stătusem. Apartamentul avea cel puţin trei încuietori la uşa din faţă. Era o încuietoare la mâner,  un lanţ de siguranţă şi o bară de siguranţă care era de la uşă la podea. Steven insista să le ţinem încuiate mereu, deoarece de regulă ţinea droguri în casă şi trecuse printr-o percheziţie la fostul nostru apartament de pe strada Beacon. Toate încuietorile erau blocate şi nu puteam clinti bara de siguranţă. Mă înecam şi ştiam că trebuie să o iau pe scara din spate care ducea jos la bucătărie şi spre ieşire.

Când am ajuns la scări fumul, căldura şi flăcările le cuprinseseră. Balustrada ardea. M-am ars la o mână apucând balustrada înainte să realizez că era imposibil să cobor pe acele scări prin flăcări. Nu era cale de ieşire. Bill Cosby mi-a venit din nou în minte. Spusese într-una din acele reclame că, dacă eşti prins într-un incendiu, un loc bun pentru adăpost este un şemineu gol. M-am târât către şemineul din dormitor şi m-am întins înăuntru. Era gol şi curat iar hornul era deschis. Fumul negru umpluse aerul şi năvălea spre horn, dar mai era o mică zonă cu aer curat pe podea, unde eram eu întinsă. Am simţit că îmi pierd conştiinţa. Știam că sunt  pe punctul de a muri. Eram înspăimântată şi m-am simţit foarte singură. Consideram că meritam să merg în iad din cauza multor mele păcate şi nu eram pregătită să mor.

Deasupra şemineului era agăţată o icoană cu pruncul Iisus numit „Lumina lumii”, lucrată de Charles Chambers. Icoana stătuse în sala de clasă a bunicii mele, unde învățasem eu în clasa I. Am fost unul dintre elevii ei când aveam cinci ani. Obişnuiam să mă uit la acea icoană în fiecare zi, la şcoală, când bunica începea ora cu o rugăciune. Într-un an şcoala a decis să dea jos toate icoanele cu Iisus şi să interzică rugăciunea în clasă, aşa că bunica a luat icoana acasă. A stat în sufrageria ei ani întregi şi la moartea ei mi s-a dat mie icoana în memoria bunicii.

Când i-am spus mamei că sunt însărcinată, ea mi-a trimis icoana şi eu am agăţat-o deasupra şemineului în apartamentul lui Steve. Acum, stăteam sub ea, aproape de moarte. Mă gândeam la bunica, aducându-mi aminte de unul din versetele din Biblie şi mă rugam:

„În  mâinile tale încredinţez sufletul meu, mântuieşte-mă, Doamne, Dumnezeul Adevărului!”

Mă gândeam la ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce ca la un mijloc de a cere milostivire. Nu credeam că am să mai trăiesc şi totuşi am simţit o mare linişte când am închis ochii.

Coşmarul se adânceşte

M-am trezit în spital. Aveam o perfuzie în braţ şi doctorul vorbea cu mine rar, ca şi cum ai vorbi cu un copil. M-a întrebat: „Ştii cum te cheamă?” „Mă numesc Julia Holcomb” i-am răspuns. Mi-a pus mai multe întrebări şi a răsuflat uşurat când a văzut că, deşi inhalasem o mare cantitate de fum, creierul meu nu a avut de suferit. Bebeluşul de asemenea a supravieţuit incendiului.

Steven era acolo, în camera mea. A spus că e bucuros să mă vadă în viaţă şi părea tulburat. Steven mi-a spus că mi-au măsurat oxigenul din sânge dintr-o venă de la încheietură. Ultima dată când asistenta a măsurat a și plâns, deoarece credea că nu o să supravieţuiesc, şi a spus cu tristețe „e aşa de tânără”. Steven mi-a zis că doctorul nu se aştepta ca eu să supravieţuiesc şi credea că, dacă totuşi am să trăiesc, vor exista leziuni ale creierului din lipsa oxigenului. Mi-a dăruit un ursuleţ de pluş şi eu m-am prins de el. Mi-a spus că am primit multe felicitări şi flori de la oameni, care îmi urau sănătate. Eram prea epuizată ca să vorbesc şi am adormit din nou.

La spital, un doctor a venit la mine şi mi-a spus că plămânii sunt remarcabili de curaţi față de cantitatea de fum la care au fost expuși. A spus că Steven a vorbit cu el despre posibilitatea ca eu să fac avort, având în vedere că sunt atât de tânără şi mă aflu în recuperare după inhalarea de fum. Am rămas surprinsă şi l-am întrebat dacă bebeluşul este sănătos. Mi-a zâmbit şi m-a asigurat că bătăile inimii sunt normale şi copilaşul părea să fie bine. I-am spus că nu vreau să fac avort. Îmi voiam copilul. Docorul a fost blând şi m-a susţinut în decizia mea. Nu m-a presat în niciun fel. M-a întrebat dacă m-am drogat în timpul sarcinii. I-am răspuns „Da, câteodată”. Foloseam câteodată cocaină, dar nu în cantităţile pe care le lua Steven. Doctorul mi-a spus că drogurile sunt dăunătoare pentru mine şi pentru copil. Mi-a spus că în timpul sarcinii nu trebuie să le mai folosesc. Mi-era atât de ruşine deoarece ştiam că are dreptate. I-am spus „Bine” şi intenţionam să mă opresc.

Avortul

Doctorul a părăsit camera şi a intrat Steven. Mi-a spus că trebuie să fac avort din cauza efectelor pe care le-a avut fumul asupra plămânilor şi a problemelor datorate lipsei de oxigen pe care am suferit-o. I-am spus „Nu”, eu vreau copilul. Eram însărcinată în cinci luni. Nu-mi venea să cred că într-adevăr îmi cere să fac un avort la vârsta aceea a copilului. A stat o oră presându-mă să mă duc şi să fac avort. Mi-a spus că sunt prea tânără să am un copil şi că acesta va avea leziuni pe creier din cauza incendiului şi a drogurilor luate de mine. Am devenit foarte tăcută repetând răspunsul „Nu”. I-am spus că nu ar trebui să-mi ceară să iau o decizie cât încă sunt în spital. Mi-a spus că trebuie să avortez acum. Mi-a spus că sarcina are deja destul de mult ca să mai aştept deoarece peste o săptămână avortul va fi ilegal.

Stătea lângă patul meu, dar nu ne uitam unul la altul. I-am spus din nou nu. Într-un final a cedat şi mi-a spus „Bine, poţi să te duci la maică-ta acasă şi să naşti acolo”. Eram epuizată şi începeam să mă simt fără nicio speranţă. Mama şi tatăl meu vitreg nu s-ar fi bucurat la venirea mea înapoi acasă, însărcinată. Mă gândeam că şi ei vor vrea să avortez. Începeam să cred că viaţa se prăbuşeşte peste mine. Nu aveam asigurare de sănătate, nici bani şi nu credeam că Steve intenţiona să aibă grijă de mine şi de copil. Nici până atunci nu îmi asigurase îngrijirea medicală. Credeam că mă abandona și el, aşa cum făcuseră tatăl şi mama mea. Am început să plâng şi am acceptat să fac avort. Steven era uşurat şi fericit. M-a asigurat că ţine la mine şi că după avort totul va fi bine.

M-au mutat în altă parte a spitalului şi un alt doctor a făcut avortul. A fost un coşmar oribil, pe care nu-l voi uita niciodată. Această experienţă m-a traumatizat. Copilul meu avusese un singur apărător în viaţă, pe mine, şi eu am cedat presiunilor de frica de a fi respinsă și frica de un viitor necunoscut. Îmi doresc să mă pot întoarce în timp şi să-mi fie dată din nou şansa alegerii, să spun nu avortului și la ultima dată când mi-a propus asta. Îmi doresc din tot sufletul să fi putut să-mi văd copilul trăindu-şi viaţa şi crescând mare.

Doctorul nu mi-a explicat în ce consta procedura. Steven a văzut când doctorul mi-a perforat uterul cu un ac mare. Apoi am fost dusă într-o cameră ca să aştept contracţiile. Steven a stat lângă mine în spital până s-a terminat totul. Când sora ieşea din cameră el inhala cocaină de pe masa de lângă patul meu. Mi-a oferit chiar şi mie odată să iau, dar am refuzat, simțindu-mă rău. Steven, fiind drogat, era detaşat emoţional. Urmărea procedura, dar era deconectat de la reacţia normală şi sentimentele de groază care erau de aşteptat. Atunci m-a şocat şi m-a rănit  comportamentul lui.

Dar acum ştiu că în subconştient a fost traumatizat fiind martor la moartea primului său fiu într-un mod atât de oribil şi clar. Steven a văzut cum a ieşit copilul şi mi-a spus mai târziu, când eram în New Hampshire, că s-a născut viu şi a fost lăsat să moară. Pe mine nu m-au lăsat să văd copilul când a fost născut. Tot mai târziu Steven mi-a spus că era băieţel şi că simţea o vină teribilă şi un sentiment de groază pentru ce a făcut. Nu ştiam că un asemenea lucru poate să fie legal. Nu mi-am putut imagina o lume unde un bebeluş mic poate să fie născut viu şi aruncat deoparte ca un nimic, fără să poată vedea chipul mamei lui.

Nimic nu a mai fost la fel între noi după această zi, deşi am mai stat împreună și nu m-am întors acasă, la părinți, mai mult de un an. După avort am devenit foarte tăcută şi retrasă. Jeleam pierderea bebeluşului meu şi nu mă puteam uita la Steven fără să îmi amintesc ce ne-a făcut mie şi fiului lui. Tocmai supraviețuisem unui incendiu oribil care aproape îmi luase viaţa, dar avortul m-a făcut să simt cum parcă o parte din mine a murit odată cu bebeluşul meu. M-am simţit înşelată şi trădată, supărată pe mine pentru că am fost de acord cu ceva de care ştiam că este greşit. Simţeam o furie adâncă şi aproape ură pentru doctorul care a făcut avortul.

Totul din jurul meu părea că merge înainte odată cu viaţa, dar eu duceam o rană care nu avea să se vindece niciodată. Steven era deja într-o altă relaţie în acel moment. Faptul că era tutorele meu a complicat lucrurile, deoarece legal el era responsabil pentru mine. Eram tânără, renunţasem la liceu şi nu-mi cunoșteam drepturile în acel moment. Mă simţeam complet fără putere.

L-am părăsit pe Steven în februarie 1977 şi m-am întors să locuiesc cu mama şi tatăl meu vitreg. Steven a sunat de câteva ori după ce m-am reîntors acasă şi apoi nu am mai auzit niciodată de el.

Înviind din cenuşă

Drumul spre recuperare a fost un proces greu. Când m-am reîntors acasă la mama eram cu sufletul frânt. Nu puteam să dorm noaptea fără să am coşmaruri cu avortul şi incendiul. Lumea mi se părea asemenea unui loc întunecos. Mama şi tatăl meu vitreg aveau acum un băieţel frumos. Era foarte scump, plin de bucurie, şi nu puteam să fiu decât fericită când eram cu el. Dragostea pentru frăţiorul meu vitreg mi-a deschis inima către tatăl meu vitreg şi vedeam că încearcă să fie un soţ şi un tată bun.

Mama a realizat că îi lipsea biserica şi frecventau amândoi o biserică metodistă unită din zona noastră. Am început să merg şi eu cu ei şi îmi amintesc cum punctul de întoarcere pentru mine a fost o săptămână organizată de biserică pe coasta Oregon. Erau tineri de vârsta mea, cântece, foc de tabără, studii biblice, rugăciuni, întâlniri şi am plecat de acolo cu un sentiment înnoit, cu nădejdea că Dumnezeu există și El mă iubea în ciuda păcatelor mele şi puteam să găsesc iertare şi să am parte de fericire adevărată în cadrul unei familii proprii dacă începeam să-mi reconstruiesc viaţa.

Peste puţin timp am fost botezată. Mama m-a ajutat să-mi termin liceul şi m-am angajat pentru prima dată, ca recepţioneră. Am început să particip la activităţile cu tinerii şi biserica a devenit o rampă de lansare, care m-a scos din ceaţa durerii, tristeţii şi vinei după ani petrecuţi cu Steven. Am găsit iertare în Iisus. M-am iertat pe mine. Mi-am iertat mama şi tatăl vitreg. M-am rugat ca să-l pot ierta şi pe Steven.

Am câştigat încrederea că pot să merg la universitate. Mi-am închiriat o cameră de la o văduvă în vârstă care locuia lângă campus. Atunci l-am întâlnit pe Joseph, care acum este soţul meu.

Soţul meu este adevăratul meu erou. A fost un soţ iubitor, un tată generos şi a muncit din greu pentru familia noastră. Soţul meu mă iubeşte şi m-a iertat din inimă şi nu a lăsat ca trecutul meu să-i influenţeze părerea despre adevărata mea personalitate. Dacă mi-aş fi păstrat copilul cred că noi tot ne-am fi căsătorit şi vieţile noastre ar fi fost mai bogate datorită prezenţei lui în familia noastră. Dumnezeu a fost darnic şi ne-a dat bucuria să avem copii şi nepoţi, care sunt o mărturie constantă a prezenţei lui Dumenzeu în vieţile noastre. Sunt uimită cum m-a ocrotit Dumnezeu de-a lungul anilor.

Astăzi sunt o catolică pro-vita, mamă a şapte copii, şi anul acesta soţul meu şi cu mine vom sărbători jubileul de 30 de ani de la nuntă. Eu şi Joseph avem şase copii împreună şi mulţumesc pentru fiecare din ei, deoarece sunt un adevărat dar de la Dumnezeu. Suntem de asemena tutorii unei fetiţe frumoase a cărei tânără mamă a ales viaţa fetiței, fiind însărcinată și într-o situație dificilă, şi apoi ne-a încredinţat-o nouă.

Jospeh şi cu mine ne-am alăturat Bisericii Catolice, ca adulţi, în 1992. Învăţătura despre respectarea vieţii şi taina spovedaniei mi-au adus un nivel şi mai adânc de vindecare şi pace. Am activat în cadrul bisericii în acţiuni de susţinere a familiei, căsătoriei şi dreptul la viaţă.

Să spunem lucrurilor așa cum au fost

Ca să spunem lucrurilor pe nume: nu am mai fost niciodată însărcinată înainte să-l cunosc pe Steven, nici nu am mai făcut vreun avort şi Steven ştie că este adevărat. Nu cred că eu am declanșat incendiul care a ars apartamentul, dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru curajosul pompier care m-a scos din clădirea incendiată. Nu i-am mai cerut niciun ban după ce m-am întors acasă. M-am dus la el cu nimic şi am plecat de la el fără nimic, exceptând regretele. Deşi m-am prezentat lui într-un mod extrem de sexual, nu am făcut sex în locuri publice cum a scris în carte. Exagerarea brutală continuă a relaţiei noastre mă uimeşte. A vorbit despre mine ca de un obiect sexual lipsit de demnitate umană. Mi-am propus toţi aceşti ani să nu vorbesc despre el niciodată, dar el m-a umilit în mod repetat în scris, cu descrieri distorsionate ale relaţiei noastre. Nu înţeleg de ce a făcut asta. A fost foarte dureros.

Dragostea supravieţuieşte

În ciuda tuturor lucrurilor nu îl urăsc pe Steven Tyler, nici nu sunt înverşunată față de el. Mă rog pentru convertirea inimii lui şi sper să aibă parte de harul Domnului. Ştiu că şi eu sunt responsabilă pentru ce s-a întâmplat în ziua aceea. Unii ar putea spune că avortul meu poate fi justificat de vârstă, droguri, incendiu. Nu cred că ceva poate justifica faptul că i-am luat viaţa copilului meu. Este greşit. Sper că statul nostru îşi va schimba legile aşa încât vieţile inocenţilor copii nenăscuţi să fie protejate.

Mă rog ca toţi cei care au suferit avorturi, sau s-au făcut părtaşi sub orice formă la un avort, să găsească în povestea mea nu judecată sau condamnare, ci o reînnoită speranţă în statornica iubire a lui Dumnezeu, iertare şi pace.

Tinerele fete ale poporului nostru, în special cele ca mine, care au suferit traume şi abuzuri şi sunt vulnerabile la exploatare, nu trebuie să fie folosite ca jucării sexuale, speriate să avorteze ca să-şi elibereze partenerul de responsabilităţi financiare şi apoi, ca şi copilul lor nenăscut, să fie aruncate deoparte ca pe nişte obiecte nedorite.

Căsătoria şi familia sunt stâlpii de rezistenţă ai oricărei societăţi virtuoase. Am învăţat această lecţie într-un incendiu și pe un drum al vieții dificil, care m-a învăţat să mă încred în Dumnezeu indiferent de ce se întâmplă. Mă rog ca poporul nostru să-şi găsească drumul înapoi spre Dumnezeu respectând viaţa copiilor nenăscuţi şi consolidând Taina Căsătoriei.

* * *

După ce am ieşit din spital şi m-am recuperat după incendiu, Steven mi-a adus icoana cu Iisus, „Lumina lumii”, şi mi-a dat-o. A spus că e singurul obiect care a supravieţuit incendiului. Era acoperită cu funingine şi suportul de hârtie din spate a fost uşor ars, dar am curăţat-o şi acum stă deasupra pragului casei mele.

Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. (Ioan 8, 12)

Cu sinceritate,

Julia Holcomb

Traducere Adina Smil, după LifeSiteNews

*

Interviu cu Julia Holcomb - Partea I

Partea II

Partea III

Proiectul de lege privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.


Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.