Deși proiectul Legii privind înființarea cabinetelor pentru consilierea în criza de sarcină a beneficiat de o largă acoperire mediatică, importanţa și beneficiile pentru femei, copii și familii a înfiinţării acestor cabinete nu reies din dezbaterile media şi nici din ştiri, multe dintre ele cu vizibilă tentă manipulatoare.
Unele din cele mai puternice argumente în favoarea proiectului de lege vin chiar de la beneficiarele directe, femei şi mame, a căror viaţă poate fi schimbată decisiv în urma unei informări corecte despre toate aspectelor legate de sarcină. În mărturiile femeilor care au trecut prin trauma avorturilor întâlnim frecvent faptul că erau informate despre ce urmează să li se întâmple, nu ştiau ce înseamnă un avort şi ce urmări, complexe, are. Cele mai multe mărturisesc că nu ar mai fi făcut acest pas dacă ar fi ştiut ce presupune această procedură medicală și care sunt urmările ei, emoționale, fiziologice, familiale, sociale, religioase.
Cum se explică această neștiință, în pofida informării despre care contestatarii proiectului de lege spun că este realizată suficient?
În momentul în care o femeie află că este însărcinată ea intră într-o perioadă în care sensibilitatea ei se accentuează şi devine foarte vulnerabilă. Atunci când apare presiunea celor din jur, a prietenului, a soţului sau a părinţilor pentru a face avort, în sufletul mamei ia naștere o stare de confuzie şi nelinişte, rezultat al contradicției între instinctul matern, care o îndeamnă să-şi protejeze copilul, pe de o parte, și presiunea şi uneori ameninţările celorlalţi, pe de altă parte.
În această situaţie femeia caută pe cineva cu care să stea de vorbă, cineva neutru, care să nu aibă un interes direct și să o forțeze. Dacă nu găseşte această persoană printre cei cunoscuţi, începe şi caută pe internet. De exemplu, către acest blog, care nu are ca profil criza de sarcină, au fost direcționate mai mult de 1.000 de căutări pe acest subiect. Dar nici internetul nu îi oferă posibilitatea unei discuții informate și ample despre situația ei concretă. Așa se face că rușinea de a-și expune problema unor cunoscuți neutri și presiunea unor cunoscuți direct implicați conduc către imposibilitatea dezbaterii reale și lipsa de informare, favorizând decizii pripite care sunt regretate mai târziu.
Pe când, în momentul în care femeii aflate în criză de sarcină îi este asigurt accesul la un cabinet de consiliere, cu personal calificat și neutru, neinvaziv în viața ei viitoare, ea ştie că poate merge acolo şi are cu cine să stea de vorbă, că va pleca de la ședința de consiliere mai sigură pe ea şi cu nişte soluţii practice. Doar așa se poate elibera în mod real de presiunea externă și poate ajunge la un echilibru necesar evaluării corecte a situației și a opțiunilor care îi stau în față.
Mai jos veţi găsi un caz, fericit, al unei tinere care a fost sprijinită de cei dragi şi a ajuns să aibă o familie frumoasă după ce a depășit criza declanșată de sarcina neprevăzută și a dat naştere copilului. Sunt foarte multe tinere în situaţia ei, care nu au curaj, nu au susţinere, le este teamă şi ruşine de ceea ce vor spune ceilalţi şi atunci iau decizii greşite. Pentru ele şi pentru toate femeile din ţara asta, trebuie să existe cabinete de consiliere, aşa cum există în alte ţări europene.
Vor urma, sub acest titlu, alte postări care surprind diferite aspecte ale crizei de sarcină, toate arătând necesitatea și beneficiile legii privind cabinetele de consiliere pentru criza de sarcină, nu la modul teoretic, ci prin cazuri reale.
Postările vor fi în principal materiale traduse, dar ar fi de mare folos ca și mame din România, care au trecut prin criza de sarcină, să își descrie experiența lor pentru a demonstra necesitatea cabinetelor de consiliere. Cazurile reale nu vor putea fi tăgăduite și legislatorii vor înțelege că este nevoie de consiliere pentru ca teama și incertitudinea să fie înlăturate.
Proiectul de lege privind înființarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia! Citiți aici textul proiectului.
”Nu eram în stare să-i spun” - istoria Angelei
29 noiembrie 2004
La vârsta de 18 ani am rămas însărcinată. Mă gândeam să mă despart de prietenul cu care mă întâlnisem un an întreg. El era mereu ori drogat, ori beat, nu mai puteam să rabd, dar totuşi îmi era greu să-l pierd. Nu ştiu de ce am decis să mai facem „lucrul acela” ultima oară. După ce ne-am despărţit, am început să beau şi să fumez ca să uit de necaz. Slăbisem până la 45 de kg! Aveam permanent crize de nervi şi începusem să mă gândesc serios la sinucidere. Simţeam că pierd totul. Mama a fost disgnosticată cu cancer şi medicii i-au spus că mai are de trăit 3-6 luni. Ea însemna pentru mine cel mai bun prieten. După o lună am aflat că sunt însărcinată. La început nu m-am îngrijorat, am crezut s-a dereglat ceva din cauza stresului. M-am înşelat! Am făcut un test de sarcină, iar rezultatul a fost pozitiv. Nu-mi venea să cred, aveam doar 18 ani. Nu se poate, mai ales acum! Am cumpărat al doilea test – pozitiv, încă unul – iarăşi pozitiv, şi tot aşa de 11 ori.
Nu eram în stare să-i spun nimic tatălui copilului! Nici măcar nu eram în stare să îl caut! Ar fi crezut că am făcut-o intenţionat, ceea ce nu e adevărat! Nu eram în stare să-i spun nici mamei. Ar fi distrus-o! Ar fi supărat-o şi i-ar fi fost ruşine şi ... ar fi murit. Ştiam că avortul nu era o soluţie. Peste 3 săptămâni trebuia să merg la Institut, la școală. Nu puteam în nici un caz să am grijă de copil! Chiar eu eram un copil! Şi cel puțin pentru o secundă m-am gândit că aş putea să-l dau la o Casă de copii, dar nu am putut să iau o astfel de decizie. Copilul meu nu va trăi cu străini! Ştiam că trebuia să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, orice s-ar întâmpla.
În cele din urmă am prins curaj şi i-am povestit totul fostului prieten... tremuram de teamă. Credeam că-mi va râde în faţă. Nu a râs! Şi-a pierdut stăpânirea de sine, a început să plângă şi să mă implore să nu fac avort. Mi-a promis că va face totul pentru mine şi copilul nostru: va face rost de bani pentru doctor, pentru benzină, să mergem la spital, îmi va cumpăra haine pentru gravide şi tot ce trebuie! Am fost atât de fericită şi am privit pentru prima dată cu nădejde în viitor. După o săptămână ne-am împăcat. Îmi spunea că îi este dor de mine şi că a conştientizat că relaţia noastră nu a fost una adolescentină, ci o iubire reală.
Când în sfârşit i-am povestit mamei, a rămas cu gura căscată. M-a întrebat ce am de gând să fac şi i-am răspuns că voi naşte. A fost fericită să audă asta şi a început îndată să facă planuri, spunându-mi: „Nu are de ce să-ţi fie ruşine!”
Am mers la școală, la Institut, până în noiembrie, apoi m-am întors acasă. Învăţătura nu era încă pentru mine. Eu şi Serghei, prietenul meu, ne certam mereu. Eram convinsă că mă va părăsi, că stă cu mine doar pentru copil, deşi încerca să mă convingă că mă iubeşte.
Când ne-am întors acasă am închiriat un apartament, Serghei a început să lucreze la tatăl meu şi eu am continuat să lucrez. Ne-am creat o situaţie destul de bună. Am închiriat un apartament spaţios şi eram mulţumită de tot, numai Serghei nu era. De multe ori adormeam plângând.
Apoi mamei i s-a făcut din ce în ce mai rău. Speram că va apuca naşterea copilului şi că îşi va vedea nepotul. Însă organismul ei nu a rezistat şi a murit pe 9 aprilie. Nu am putut să suport pierderea ei. A fost mama mea. Trebuia să fie alături de mine şi să mă ţină de mână în timpul naşterii! Nu ştiam ce să fac. Trebuia să-mi amintesc de copil şi să fiu puternică de dragul lui. Aveam de gând să îi pun numele fetiţei mele Victoria, în memoria mamei mele.
La trei săptămâni după aceasta am născut un băiat de 3,400 kg şi 52 cm. Da, am născut un băiat! Doctorii au greşit! Eu pluteam de fericire! Nu puteam să nu-l ţin braţe. Era perfecţiunea întruchipată! I-am pus numele Anton în memoria tatălui lui Serghei care nu mai era în viaţă.
Acum, fiul meu are 7 luni şi jumătate. El este lumina vieţii noastre. După naşterea lui Anton, am trăit greu cu Serghei, de multe ori am vrut să ne despărţim, dar ceva ne-a oprit, iar acum suntem fericiţi. Deja de o lună nu ne mai certăm! Pentru mine acesta este un rezultat! Ne pregătim să ne căsătorim, să creştem împrenă copilul şi să facem şi alţi copii.
Mă uit la fiul meu şi nu-mi vine să cred că odată am crezut că îmi va distruge viaţa. Din momentul în care am aflat că sunt însărcinată, am renunţat să mai beau, să fumez şi am început să iau în greutate. În primele 2 săptămâni am luat 7 kg. Şi Serghei a renunţat să mai meargă la petreceri. Dacă nu aş fi rămas însărcinată, nu ştiu ce s-ar fi ales de relaţia noastră. Probabil că aş fi murit.
Sunt atât de fericită acum. În fiecare zi mă duc în cameră la Anton şi îl văd zâmbindu-mi. Nu pot să-mi imaginez viaţa fără el. Mi-a redat sensul vieţii. Fiul meu mi-a salvat viaţa şi eu îi sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru acest lucru.
Traducere: Alexandra Tenea
Sursă articol: Aborti.ru.
0 comments:
Trimiteți un comentariu