Sărbătoarea Nașterii Domnului

joi, 22 decembrie 2011

| | | 2 comments

Sărbători cu bucurie, dragii mei! 
Un an nou mai bun și mai frumos! 

Ştefania

Schimb de Carte Ortodoxa - Bucuresti

marți, 6 decembrie 2011

| | | 0 comments
Dragi prieteni,
Va avea loc un nou "Schimb de Carte Ortodoxă" - Duminică, 11 decembrie, începând cu ora 13.00, la Biserica Sf. Daniil Sihastrul.  Ne-am gândit să discutăm despre un subiect extrem de interesant pentru mulți dintre noi și anume despre "Martirii închisorilor comuniste". Moderator este Pr. Mihai Andrei Aldea, teolog, etnolog și scriitor.
Pentru că la întâlnirea precedentă, mai multe persoane și-au manifestat disponibilitatea și dorința de a participa alături de noi la micul bufet pe care îl organizăm de obicei cu această ocazie, vă mulțumim cu plecăciune pentru oferta generoasă și vă încurajăm să aduceți, după putere și după plăcere, mici gustări sau băuturi de post. Noi aducem ceaiul, fierbătorul, paharele și dulciuri de casă. :)
Vă așteptăm alături de noi!
Persoană de contact: Alexandra Nadane - 0725034037
www.asociatiaorthograffiti.ro 

Efemeritate

miercuri, 30 noiembrie 2011

| | | 0 comments

   În timp ce o rază de soare se strecoară încet pe fereastră, am sufletul prins în valul unei melancolii. Văd timpul și oamenii cum trec aievea pe lângă mine, cum totul se schimbă cu viteza luminii, fără să realizez că înainte a fost altfel.


  Întâmplări și vise mă salută în grabă și dispar undeva fără cuvinte.


  Firul ultimului vis a rămas prins nu se știe unde și s-a răsucit până și-a schimbat sensul. 


  Mâine, ziua de astăzi va fi ieri, poveștile noi vor fi vechi, iar oamenii vor pleca sau se vor ascunde în problemele și singurătățile lor. 


  Numai Hristos nu se grăbește, nu ceartă, nu cere, e acolo oricând omul voiește să-l întâlnească.


  Liniștit, cu pace sublimă și cu durere, te întâmpină întodeauna la orice răscruce, cu ochi blânzi și privire senină.

Foto: Dan Vasiliu 

Bun venit în Finlanda - Jurnal de călătorie

miercuri, 23 noiembrie 2011

| | | 2 comments
 14 - 20.11.2011

(Din avion)

14.11.2011, Luni, București - 7:15
Am decolat cu întârziere de pe aeroportul Otopeni și cu emoție în același timp, pentru că era prima dată când mă aflam într-un avion. Nu mi s-a făcut rău în momentul decolării, dar am simțit că m-am desprins cu totul de pământ și de lume, că nimic nu mai e sub controlul meu, că Cineva acolo Sus are grijă de toate.

Paris - 9.30
Am ajuns în Paris, am schimbat avionul spre Helsinki, unde am ajuns în jurul orei 15.00. Acolo ne-au așteptat gazdele și colegii din Franța și Estonia. Am pornit cu un taxi spre Nurmjarvi, localitate aflată la 30 de minute de oraș, într-o zonă de pădure, unde urma să se desfășoare trainingul.


(Clădire din locația unde am fost cazați)

Nurmjarvi – 17.00
După ce am luat masa și am primit o lecție în privința modului de a mânca, a început programul de activități cu partea de cunoaștere și prezentare a programului.
Participanții sunt oameni deosebiți și fiecare are în backround ani de experiență în lucru cu tinerii în cadrul Centrelor de Informare pentru Tineret. Programul e destul de încărcat, sunt aproximativ trei sesiuni pe zi, dar sunt sigură că va fi o experiență interesanta care imi va schimba perspectiva în acest domeniu.


                                                   Poză de grup

15.11.2011, Marți, Nurmjarvi
Pe finlandezi nu i-am auzit vorbind de reguli, dar i-am văzut respectându-le. Nu i-am auzit vorbind despre mediu, dar respir un aer curat. Nu mi-a vorbit nimeni despre liniste, dar in jurul meu rareori e galagie. Nu-şi laudă sistemul educaţional, dar oferă programe de înaltă calitate. Îşi pun în farfurie doar atât cât consumă şi se uită întrebător la cineva atunci când aruncă fie şi o lingură de mâncare, dau critici doar dacă sunt siguri că e un lucru care te ajuta sa te perfectionezi şi îşi centrează atenţia întodeauna pe acţiune şi nu pentru persoană.

Trainingul este împărțit pe patru zone de lucru:

Zona 1 – Backround și principii pentru informarea tinerilor – parte introductivă, teoretică, în care sunt explicate principiile, conceptele și metodele folosite în lucru cu tinerii.

Zona 2 – Informarea tinerilor în practică –identificarea nevoilor, căutarea, găsirea și organizarea surselor de informații, selectarea calitativă a informațiilor, obținerea informațiilor pentru tineri.

Zona 3 – Arta de lucru cu tinerii – abilități, atitudini și valori în informarea tinerilor.

Zona 4 – Dezvoltarea profesională continuă în lucru cu tinerii monitorizare, evaluare, networking, promovarea serviciilor si programelor de informatii pentru tineri.



După masa de prânz, Laura cu Evgheni din Estonia au avut sesiunea „Principii utilizate în informarea tinerilor”. Au făcut echipă bună, sesiunea a fost interactivă și au primit un feedback foarte bun atât din partea facilitatorilor cât și de la ceilalți participanți. 

La un moment dat ne-au împărțit în echipe de câte trei persoane, cu sarcina de a găsi un exemplu pentru nerespectarea acestor principii. Am fost în echipă cu Nicolas din Franța și Darko din Croația. După ce am înțeles ce avem de făcut, coechipierilor mei li s-a părut o misiune foarte grea, nu găseau un exemplu potrivit.  în țările lor aceste principii erau înțelese ca fiind firești, fără să necesite reguli sau prevederi speciale. În final s-au gândit la situația în care trainerii nu sunt suficient de pregătiți, iar acest lucru scade calitatea programului.



În pauză, Irene, facilitatorul cu numărul doi, mi-a povestit că a lucrat într-un program de informare a tinerilor în Republica Moldova. Mi-a spus că i-a plăcut locul și tinerii, ca există un potențial, dar lipsa unei atitudini la nivelul societății în privința dezvoltării programelor pentru tineri face ca lucrurile să nu se miște într-un sens pozitiv. Mă gândeam că același lucru e și la noi.


Pirio mi-a povestit că finlandezii au obiceiul ca după ce merg la saună să se arunce într-un lac din preajmă și să înoate un timp, am aflat că înotul în apă rece sau înghețată e chiar un sport național.

În realitate bucătarul nu se satură cu mirosul mâncării, iar un deținut nu primește libertate dacă filozofează despre ea. La noi distanța de la teorie la practică este destul de mare uneori, față de finlandezi pentru care e suficientă o singură discuție în care sunt puse pe masă informațiile și nevoile ambelor părți, se ia o decizie și se pune imediat în practică. Așa s-a întâmplat în Finlanda cu bugetul guvernamental pentru programe de tineret. Mai multe organizatii au depus la Guvern un memoriu în care solicitau acordarea acestor bani, lucru care s-a întâmplat imediat după ce s-a luat o decizie. La noi e nevoie de birocrație, dezbateri, amânări și închidere de uși.




16.11.2011, Miercuri, Nurmjarvi
Am luat micul dejun. În jur e o atmosferă relaxată de liniște și pace. Am ieșit un pic pe afară, case singuratice se zăresc printre copaci, câteva leagăne de pe malul lacului vorbesc despre prezența unor copii.

Prima sesiune de astăzi a fost despre Identificarea nevoilor de informații pentru tineri, prezentată de Sari din Finlanda și Myriya din Franța. Myriya spunea că în Franța odată la doi ani se face un studiu amănunțit cu privire la nevoile tinerilor, după care se fac programe și se dezvoltă centrele de informare. M-am gândit că în România e același lucru, e nevoie de un studiu făcut pe bune, altfel e posibil ca programele să nu vină pe linia nevoilor.
Seara am lucrat cu Darko ultimele detalii pentru sesiune, apreciez in continuare spiritul practic al finlandezilor.



17.11.2011, Joi, Nurmjarvi
Azi am avut sesiunea cu Darko despre obținerea informațiilor pentru tineri. Împreună cu participanții am găsit grupuri diferite cu nevoi specifice și am căutat cele mai bune instrumente și metode pentru obținerea și distribuirea informațiilor pentru tineri.


Ca exemplu de bună practică am avut proiectul YOUNG SCOT SP@CE e-Road Show, un autobuz cu dotări tehnologice și conexiune la internet care merge în liceele unde tinerii nu au acces la internet și le oferă posibilitatea să intre pe portalul de informații pentru tineri. 


La sugestia Irenei și spre amuzamentul tuturor, echipele au avut nume românești: „popușoi”, „magiun”, „copac”, „ghindă”, etc. Le-a plăcut, emoțiile mele nu s-au văzut iar dificultățile de limbaj nu m-au făcut să nu fiu deschisă.



După sesiune am plecat la Helsinki, am vizitat mai întâi centrul de informații pentru tineri YESbox din mall-ul orașului Omenia. Locație foarte interesantă cu un design creativ, materiale interesante și atractive pentru tineri. Bună ideea cu prezența într-un centru comercial, dar cam costisitoare.

                                                    Centrul YESbox
                                                   
Am ajuns în Helsinki și am primit câte o hartă, urmau câteva ore de timp liber. Eu cu Laura și cu Nicolas n-am vrut să mergem la cumpărături așa că am pornit la plimbare pe străzile orașului. Voiam să văd cum sunt oamenii, dincolo de ceea ce cunoscusem până atunci. Am văzut un om care cânta la vioară, câțiva băieți de stradă, clădiri cu arhitectură frumoasă, blocuri nu foarte înalte, excepție făceau câteva centre comerciale, biserici impunătoare, străzi pietruite. 


După plimbare am ajuns la restaurantul unde urma să luăm cina. Am stat la masă cu Mika, Pirio, Heidi și Irene, primii trei erau finlandezi iar Irene de origine croată. A fost o seară frumoasă, discuții interesante, schimb de experiența și inspirație pentru idei noi.


 Am vorbit despre Crăciun. În Finlanda sărbătoarea durează doar o zi,  în seara de 24 decembrie și dimineața zilei de 25, oamenii merg la biserică, după care sărbătoresc în familie.
În Croația există aceeași perioadă și obiceiuri ca și în România, numai că înlocuiesc carnea de porc cu un preparat tradițional. Moș Nicolae ajunge și la ei pe 6 decembrie.

Mika mi-a spus că nu știe prea multe despre România, așa că i-am povestit despre tinerii români, despre nevoia existenței unui centru de informare pentru tineri și a unor programe care să-i sprijine în ceea ce fac. Mi-a spus că ar fi o bună oportunitate de dezvoltare pentru țara noastră.



Pirio mi-a povestit despre structura sistemului de educație finlandez. Școala elementară începe la 6 ani și se termină la 14 ani. Copiii merg apoi la licee sau școli vocaționale care acoperă o paletă largă de specializări. Probabil acest lucru e bun de pus în practică și în România. Durata stagiilor de practică în școlile vocaționale este de 5 săptămâni pe semestru, în timp ce România se limiteaza la 2. La 18 ani tinerii aleg dacă încep să lucreze sau merg la universitate care dureaza in general 6 ani.
I-am întrebat cum reușesc să fie atât de exacți cu timpul, mi-au răspuns că nu știu rețeta, dar că le stă în fire.


Târziu ne-am întors la Nurmjarvi. Pe parcursul celor 30 de minute am vorbit cu Ilse din Belgia despre sistemul de educație belgian. Acolo școala începe la 4 ani, până la 6 ani copiii învață la un nivel începător, continuă cu alt nivel până la 12 ani, iar de la 12 la 18 ani parcurg ultimul nivel, fără a exista clase. La 18 ani aleg dacă merg la un colegiu cu durată de 2,3 ani, încep să lucreze  sau merg la o universitate cu durată între 5 și 7 ani. Mi s-a părut un sistem eficient pentru că  nu uniformizează ci tratează copilul în funcție de vârstă și de nevoi. Am făcut schimb de date de contact, mi-a spus că mă ajută oricând cu informații, studii, etc.




18.11.2011, Vineri, Nurmjarvi
Am văzut cum poate fi folosită eficient o piesă de teatru într-un training. Tema sesiunii era despre metodele prin care se poate comunica eficient cu tinerii. S-au făcut echipe de câte două persoane și s-a dat fiecărei echipe câte o metodă de comunicare: față în față, online, discuții în grup, etc.
După ce timpul de lucru s-a terminat, Imre a intrat în rolul de judecător, iar participanții în rolul de juriu. Fiecare echipă prezenta argumentele pentru metoda lor, după care ceilalți aduceau contra-argumente, apoi au votat ce-a mai bună metodă. Mi s-a părut o chestie creativă, iar informațiile au fost reținute mult mai ușor. 



După prânz am ieșit afară la un teambuilding. Am vorbit cu Sari de la Eurodesk, cu Math din Turcia și cu Myrya din Franța despre valorile tinerilor, despre educația pe care o primesc în familie, școală și societate. Mi-am dat seama încă odată cât de important este să cunoști nevoile și valorile tinerilor atunci când vrei să faci ceva care să răspundă nevoilor lor.


19.11.2011, Sâmbătă, Nurmjarvi
Am învățat că networkingul mai poate avea și alte beneficii înafară de socializare, se poate face organizat după anumite principii ( Responsabilitate, Cooperare, Inițiativă, Încredere și Respect, Monitorizare și Evaluare), situație în care se pot obține mai multe feluri de rezultate.


Seara am avut interviul personal cu Irene, m-a întrebat despre ce aș vrea să fac în continuare. I-am spus că în România e nevoie de un studiu realist pe nevoile tinerilor, urmat de formarea unor oameni în lucru cu tinerii și de înființarea unui centru de tineret. La un moment dat se oprește din discuție și îmi povestește că a fost odată în Egipt și a întâlnit pe cineva căruia îi murise fratele și care se întreba de ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple așa. Irene i-a răspuns că există momente în viața omului când Dumnezeu îi oprește un pic viața în loc, îi schimbă direcția și îl pune la treabă în continuare.




Tinerii sunt o forţă, nu sunt o problemă!

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

| | | 2 comments


     Ieri vorbeam cu L. despre interesul tinerilor pentru religie şi despre nevoia de spiritualitate, dar şi desprecum sunt primiţi tinerii uneori în Biserică şi mă gândeam cum ar trebui abordată problema.


   Într-adevăr tinerii s-au săturat de predici şi vor exemple. Au frustrări pentru că nu sunt înţeleşi şi nu întodeauna sunt luaţi din punctul în care se află. Îi enervează să fie priviţi de sus şi să li se spună nişte lucruri care pentru ei sunt cu totul noi, fără a le fi explicate.


   Cred că trebuie lucrat cu " materialul clientului", în sensul că e necesar să fie luaţi de la nivelul la care sunt, chiar dacă e complet străin de ortodoxie şi încet încet să redescoperim Adevărul împreună cu ei. Să le fim prieteni şi împreună mergători pe cale, nu poliţişti pentru ordine şi disciplină.


   Nu trebuie să le arătăm cât de buni, minunaţi şi sfinţi suntem noi prin vorbe, pentru că e suficient să găsească un mic punct strălucitor şi la un moment dat vor căuta lumina.


   Mai bine vorbim cu Hristos despre tineri şi încercăm să fim în preajma lor în momentul în care apare acel "click", acea " intervenţie divină" de care vorbeşte Ţuţea.


   Avem mare nevoie de preoţi potriviţi pentru comunicarea cu tinerii, de oameni vii care să  nu se sperie de întrebările şi încertitudinile lor, pentru că uneori se întâmplă ca un tânăr să caute multă vreme adevărul şi când în sfârşit intră într-o biserică să fie dat afară sau să fie privit ciudat, pentru că renunţă şi se duc acolo unde sunt bine-primiţi iar noi pierdem contactul cu ei.


   Cred că e mai bine ca lucrurile să vină din interior spre exterior decât invers, pentru că uneori oamenii se opresc la exterior şi rămân acolo.


   Tânărul care ni se pare acum ciudat pentru că intră în biserică având blugii tăiaţi, peste 5 minute poate avea mai multe lacrimi şi credinţă decât am avut noi întreaga viaţă şi asta să-i schimbe total atitudinea.


   Personal, apreciez mai mult oamenii care caută şi au întrebări existenţiale, care au o nelinişte sănătoasă, pentru că nu îi lasă să se oprească până nu găsesc adevărul, decât o persoană care se află în locul potrivit, dar doarme liniştită în şoşoni pictaţi cu pinguini.


Uneori se întâmplă ca în povestea cu broasca şi iepurele.


   Odată un iepure mergea liniştit pe cărarea de lângă un lac şi vede o broască abia ieşită la înviorare. După ce îşi dau politicos salutul dimineţii se gândesc să se ia la întrecere.


   Iepurele îşi spune în mintea sa: " Voi câştiga cu siguranţă la ce viteză am, nu am concurenţă" şi începe să alerge, ajunge la jumătatea drumului, se aşează liniştit pe o buturugă şi adoarme.


   Se satură iepurele de somn şi îşi aminteşte că n-a auzit broasca trecând pe lângă el. Se ridică liniştit, merge încet şi relaxat spre punctul de sosire, numai că observă cu stupoare că broasca era deja acolo.


   Grija, delicateţea, blândeţea şi dragostea pentru ceilalţi nu sunt niciodată de lăsat acasă. Oamenii sunt fiinţe sensibile şi în adânul lor se rănesc foarte uşor. Totuşi este greu să nu răneşti pe nimeni pentru că uneori egoismul şi orgoliul oamenilor sunt patologice.


   În Helsinki la fiecare intrare, fie că e vorba de o casă sau de un magazin din centrul oraşului, există locuri speciale în care sunt aşezate lumânări sau diferite recipiente cu lumină naturală. 


   Fiecare suflet are lumina lui chiar dacă este aproape stinsă sau incandescentă, important este să dam mai departe.

Ana Maria Oşca are nevoie de ajutor

vineri, 11 noiembrie 2011

| | | 1 comments

Acum aproape un an am mers la Institutul Oncologic Fundeni cu gândul de a-i cunoaşte pe copiii care sunt internaţi acolo, pentru că urma să organizăm o campanie de Moş Crăciun. Aşa am cunoscut-o pe Ana Maria Oşca, o fetiţă din Judeţul Dolj, despre care vă scriam aici

Ana Maria are acum vârsta de 3 ani, iar atunci când am cunoscut-o eu fusese diagnosticată cu o tumoră suprarenală între rinichi şi ficat. Operaţia a decurs bine iar analiza trimisă la Viena a ieşit bună, boala se vindecase. Părinţii erau şi ei bucuroşi pentru că Ana Maria era singurul lor copil.

De curând totul s-a schimbat. Boala a recidivat într-o formă mai agresivă, astfel mama şi fetiţa, ajutate de Doamna Cristina Dragoş, au ajuns la clinica din Italia, unde a fost operat şi Cosmin Dănilă . Acolo vor fi repetate analizele făcute în România şi dacă se confirmă revenirea bolii, Ana - Maria va trebui să revină la tratamentul cu citostatice şi să facă un transplant. 

Situaţia financiară a familiei este dificilă şi orice ajutor este mai mult decât binevenit. 

Se poate dona în conturile: RON : RO 63 CECE DJ 1208 RON 0983949 - deschis la CEC CRAIOVA pe numele OŞCA FLORENTINA
sau

EURO : RO 18 BRDE 170 SV 8054 2871 700 - deschis la BRD CRAIOVA pe numele OŞCA FLORENTINA 

Pentru informaţii suplimentare, o puteţi contacta pe Florentina, mama Anei-Maria, la numărul de telefon:

0786.765.544

Despre suferinţă şi dragoste - Emisiunea "Pietrele vorbesc" - Pr. Savatie Baştovoi

duminică, 6 noiembrie 2011

| | | 1 comments

 Postez această emisiune pentru că transmite mult mai mult decât un articol şi pentru că avem nevoie de oameni vii de la care să luăm lumină şi bucurie.


"De Sfântul Nicolae, pentru copiii care nu văd lumina"

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

| | | 0 comments


    Pe vremea când eram copii ne aşezam frumos ghetuţele la uşă şi adormeam privind pe furiş doar, doar îl vom prinde pe Moş Nicolae. Era o seară a bucuriei, a dragostei faţă de oameni, o zi specială în care fiecare om primea ceva în dar, indiferent de vârsta pe care o avea şi dăruia mai departe, pentru ca bucuria să-i fie deplină.
  În vremurile noastre Moş Nicolae ajunge greu pe la case îndepărtate şi oameni săraci, iar acest lucru nu se întâmplă din cauza oboselii, a stresului sau a mijloacelor de transport dificile, ci pentru că banii sunt de multe ori prea puţini ca să acopere necesarul unor copii cu nevoi speciale.
  În cele ce urmează veţi afla despre campania " De Sfântul Nicolae pentru copiii care nu văd lumina", iniţiată de doamna Nicoleta Ţintea pe blogul său: http://nicoletatintea.blogspot.com/2011/10/punct-si-de-la-capat.html , susţinută şi de Asociaţia Orthograffiti.
  Şi tu poţi fi Moş Nicolae! Donează dulciuri, fructe, jucării şi hăinuţe pentru ca aceşti copii să se bucure de sărbătoare. 
Sursă fotografie: Jurnalul Naţional

Despre decizii si libertate

vineri, 28 octombrie 2011

| | | 2 comments




   Când Dumnezeu îți arată o cale pe care trebuie să mergi sau un lucru pe care trebuie să-l faci, fă aceasta cu toată inima, fără să te gândești cum va fi, ce vei pierde sau vei câștiga pentru că în momentul în care ai ales să mergi în direcția respectivă, lucrurile se schimbă cu totul fără să te aștepți și te vei putea bucura. O schimbare care apare la nivel de decizie schimba cu totul lumea din jurul nostru. Deși sunt lucruri pe care poate le-am mai auzit, realitatea mă lasă totuși fără cuvinte. Libertate mai mare ca libertatea în Hristos nu există, dacă ajungi să o trăiești cu toată ființa.

  Uneori ni se întâmplă lucruri a căror sens nu-l înțelegem și ne punem întrebarea "Ce rost avea aceasta?" . Când totul rămâne la stadiul teoretic în care se analizează trecutul, prezentul și viitorul este simplu să te agăți de niște fire ale vieții și să călătorești cu gândul pe suprafața lor, însă odată ce mergem în sfera realității și ajungem să trăim viu și să conștientizăm că Domnul se află lângă noi, vedem cu totul altfel lumea. 

  Vrem să cunoaștem multe dar vedem din ce în ce mai puține. Ochii noștri rămân închiși în fața marilor taine. Ne ascundem singuri într-un glob de gheață și nu mai simțim nimic, cu greu ajunge uneori câte o rază de dragoste. Gândim și citim mult, dar trăim prea puțin. Am descoperit Adevărul care ne poate face liberi, dar dacă îi închidem ușa vom rămâne prinși în propriile lanțuri și vom visa la libertate. 

  Așa cum bucătarul nu se satură cu mirosul mâncării, nici omul nu dobândește libertatea dacă vorbește despre ea. Cărțile au multe să ne spună dacă le vom asculta cu atenție fără să le citim pe diagonală și să trecem la următoarele, doar ca să bifăm o sesiune de "culturalizare". 

  Bucuria poate exista în fericire, în tristeţe, în căutare, în revoltă, dar cel mai mult în chipul lui Hristos aflat în fiecare om. Dacă ne-am bucura de acest lucru cu toată inima, ne-ar fi imposibil să urâm. Oamenii vin înspre noi cu o căutare, cu o nevoie, este foarte important însă cu ce pleacă.

  Nu pot spune prea multe. Tainele se simt, se trăiesc, se văd. Uneori mi se pare ciudat sa scriu lucruri a căror plinătate și sens se găsesc doar în inimă. Aici se află puținul care se poate scrie în cuvinte pe un ecran de monitor care de multe ori adoarme. Nu stați prea mult în fața lui, aveți prieteni, aveți oameni minunați în jurul vostru... vă pot împărtăși atâtea bucurii, doar să-i ascultați și să trăiți împreună cu ei. 

  Doar o viață trăită pentru alții este o viață care merită trăită" spunea Albert Einstein și nu cred ca se referea doar la ceea ce dăruim noi ci și la ceea ce primim de la ceilalți. 

Sfatul unui duhovnic către ucenicul său

marți, 11 octombrie 2011

| | | 1 comments

   Odată un ucenic îl întreabă pe duhovnicul său:
- Părinte, de ce omul dobândeşte Harul aşa de greu şi îl pierde atât de repede?
- Pentru că nu ştie să-l preţuiască, fiule, răspunse duhovnicul cu blândeţe. Atunci când îi dai o pernă unui copil se joacă cu ea, o pierde sau o aruncă. Ajunge să îi simtă lipsa abia când îi este somn şi nu are unde să doarmă.
 La fel păţeşte şi omul, pierde Harul şi se străduieşte zile, luni, poate şi ani să-l redobândească. Odată cu trecerea timpului şi creşterea duhovnicească omul ajunge să traiască în Har. 

Pianul si sufletul omului

duminică, 2 octombrie 2011

| | | 0 comments

     Aseară am auzit din întâmplare o melodie cântată live la pian. Nu era prima oară când ascultam o astfel de piesă, dar era pentru prima oară când am ascultat-o cu adevărat cu urechile inimii, cum s-ar spune. 

   Pianistul se asemăna cu omul cotidian care răspândeşte în jurul său gânduri, fapte, trăiri, unele mai joase, altele mai înalte, fiind percepute de ceilalţi în complexitatea şi măsura pe care aceştia o înţeleg. Acesta dăruieşte bucurie ascultătorilor şi mulţumire Domnului pentru talentul său  fără a se înalţa pe sine. 

  Lumina se concentrează pe pian, el rămâne în umbră, notele ajung la auzul ascultătorilor, dar degetele sale nu se aud niciodată. Se aseamănă şi cu omul a cărui rugăciuni se rostesc încet în taina inimii şi cuprind întreaga creaţie iar el rămâne undeva, mic în comparaţie cu dragostea nemărginită ce se deschide înaintea paşilor lui.

   Prima oară când am auzit că Pr. Serafim Rose l-a descoperit pe Dumnezeu în cantata Ich Habe Genung de Bach, mă întrebam cum se poate să te schimbe muzica. Acum am găsit răspunsul. 

  De fapt am găsit bucuria, lacrimile, întoarcerea şi pocăinţa ... la o audiţie de pian.

Filozoful japonez si ramura înflorita

joi, 29 septembrie 2011

| | | 1 comments


  

Un filozof japonez se plimba cândva într-o padure. Și, precum îi stă bine oricărui filozof, gândea. Tot mergând și gândind el, îi atrage atenția o creangă de copac lipsită de orice podoabă.

Se oprește în fața ei și îi spune: vorbește-mi despre Dumnezeu! Și atunci creanga pe loc înflorește. (Culeasă din "Primejdia mărturisirii" - Nicolae Steinhardt)

UMILENIE (O POVESTE ADEVĂRATĂ)*

duminică, 18 septembrie 2011

| | | 0 comments


     Sherry era o persoană care nu se potrivea în niciun tipar. În vârstă de 19 ani, ajunsese de curând să creadă în Dumnezeu şi să renunţe la multe de dragul Său, dar încă nu era pe deplin acceptată de mulţi alţi creştini de vârsta ei. Aceştia ziceau că trecutul ei întunecat răzbătea încă din felul în care se purta, vorbea şi se îmbrăca. „Arată ca o târfă”, mi-a zis unul din ei. „Trebuie să facem ceva în privinţa asta”.
   Pe Sherry o durea să afle că oamenii vorbeau aşa despre ea. Dar de când am cunoscut-o, n-am văzut-o vorbindu-i de rău sau încercând să se răzbune. Avea compasiune pentru ceilalţi, oricine ar fi fost aceştia, o compasiune ce venea de undeva din adâncul ei. Simţeai că ar fi putut ierta oricui orice, căci, spre deosebire de cei ce o judecau, ea suferise. Ştia cum era să nu mai ai nimic de pierdut.
  Sherry avea o bucurie lăuntrică care, pe atunci, mi se părea cu neputinţă de priceput. Nu era o bucurie frivolă, vremelnică, ci o fericire profundă care venea şi era încă legată cumva de adânca sa cunoaştere a tristeţii.
  Am cunoscut-o pe Sherry într-o tabără de tineret unde lucram amândoi într-o vară, având postul de consilieri. Pe atunci, nu credeam în Dumnezeu aşa cum credea ea, însă Sherry nu m-a privit de sus din pricina aceasta. Uneori, îmi spunea cum Îl vedea pe Dumnezeu în viaţa ei şi în vieţile copiilor de care se îngrijea; dar – spre deosebire de alţi consilieri care erau religioşi şi mă socoteau „imatur duhovniceşte” – ea nu mi-a predicat niciodată, nici n-a încercat să mă facă să mă conformez credinţelor ei. Şi, în ce mă priveşte, n-am dat niciodată atenţie celor spuse de aceiaşi consilieri despre ea, fiindcă vedeam că judecăţile lor sunt prosteşti şi meschine, întemeindu-se doar pe aparenţe.
  Sherry şi cu mine aveam o prietenă comună, pe care o voi numi Janine. La un moment dat, Janine a descoperit că e însărcinată. Prietenul său de 19 ani, pe care ea îl iubea cu adevărat, s-a speriat groaznic şi i-a spus că nu e pregătit să se căsătorească cu ea, zicându-i să avorteze imediat. Lui Janine i-a fost frică să-i spună tatălui ei despre sarcină, crezând că va fi cuprins de mânie şi că n-o va ierta niciodată. Din pricina acestor doi bărbaţi, s-a simţit silită să avorteze. Dar nu voia defel să facă aşa ceva; ea voia ca pruncul ei să trăiască.
  Janine le-a spus doar la trei persoane din tabără despre cele întâmplate: lui Sherry, mie şi unui tânăr pe care-l voi numi Benjamin. Când Benjamin a aflat, i-a dat o broşură religioasă împotriva avortului şi a mustrat-o cu un avertisment categoric şi rigid. Când am aflat şi eu, tot ce i-am spus lui Janine – deoarece atunci nu credeam cu adevărat în nimic – a fost că poate să facă ce crede că e mai bine şi că o voi susţine, orice hotărâre ar lua.
  Sherry, însă, n-a răspuns la veşti nici cu legalismul lui Benjamin, nici cu relativismul meu. Cu o compătimire care nu era nici excesivă, nici lacrimogenă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Janine să nu se simtă ruşinată pentru că face întocmai ce-i spune inima.
  Când diferitele schimbări fiziologice pricinuite de sarcină au început să aibă loc în Janine, ea şi cu Sherry stăteau de vorbă despre ele. Când Janine a simţit pruncul mişcându-se înlăuntrul ei, Sherry a fost atât de bucuroasă încât cineva ar fi putut crede că e copilul ei. N-o să le uit niciodată pe Sherry şi Janine în serile de după ce copiii taberei se duceau la culcare; n-o să uit niciodată cum Sherry o îmbrăţişa, o îmbărbăta şi împărtăşea cu ea minunea unei vieţi noi.
  Nădejdea lui Sherry era molipsitoare: curând şi eu, care înainte fusesem atât de ambivalent, am început să mă las cuprins de ea. Vorbeam toţi trei despre copil, iar Sherry îi spunea adesea lui Janine ce mamă minunată va fi. Cu toţii iubeam copiii, înconjuraţi fiind de ei în fiecare zi. Sherry şi cu mine i-am făgăduit Janinei să rămânem alături de ea şi de pruncul ei cât timp acesta va creşte.
  În prezenţa dragostei jertfelnice a lui Sherry, părea că totul va fi până la urmă bine. Potenţiala mânie a tatălui lui Janine şi temerile prietenului ei – vor trece. Copilul lui Janine va trăi şi va creşte, şi toată durerea trecătoare va fi meritat să fie răbdată. Aceste gânduri o făceau pe Janine fericită şi împăcată atunci când era în preajma noastră, dar exista încă o teamă ascunsă de ceea ce o aştepta acasă.
  Când Janine nu s-a mai simţit în stare să facă faţă cerinţelor fizice ale unui consilier, a părăsit tabăra. Nu ştiu ce s-a petrecut între ea, prietenul şi tatăl ei după ce a plecat, dar când s-a întors pentru un scurt răstimp în tabără ca să-şi ia rămas bun şi să-şi ridice lucrurile, am aflat că până la urmă făcuse avort. Îmi aduc aminte că Sherry era încă plină de dragoste faţă de ea. Însă Janine se schimbase; era într-o stare de şoc sau de jale şi nu voia să vorbească sau să se apropie de nimeni.
  La scurtă vreme după, tabăra se găsea în săptămâna de dinaintea închiderii. Într-una din aceste ultime zile, Sherry a venit la mine pe când mă aflam alături de băieţi, în cabana mea. Faţa îi era toată roşie şi am văzut că plânsese. Părea că trecuse printr-o traumă majoră şi, totuşi, faţa îi schiţa un zâmbet discret. Am întrebat-o ce se întâmplase, iar ea mi-a spus că se rugase şi Dumnezeu îi spusese ceva.
  Acest lucru reprezenta pentru mine o taină desăvârşită, pentru că Dumnezeu nu-mi spusese niciodată nimic; aşa cum am zis, nici măcar nu ştiam cine sau ce era Dumnezeu. Am întrebat-o ce Îi spusese, însă ea şi-a cerut iertare şi mi-a răspuns că nu-mi poate spune. „De ce nu?”, am stăruit, dar ea doar a zâmbit şi a clătinat din cap. Ochii îi erau încă uzi de lacrimi, iar faţa îi strălucea literalmente. Voiam atât de mult să ştiu taina acelei tristeţi bucuroase sau bucurii dureroase sau ce o fi fost. Dar,  între mine şi Sherry, se găsea încă o prăpastie pe care nu o puteam trece şi n-aş fi putut nicicum înţelege acel secret, chiar dacă ea ar fi petrecut ore încercând să-mi explice. Chiar şi aşa, îmi doream foarte mult să ştiu ce-i spusese Dumnezeu.
  Tabăra a luat sfârşit. Eu am mers la liceu, iar Sherry s-a întors în oraşul nostru natal. După vreo două săptămâni, am aflat că Sherry murise într-un accident de maşină, într-o curbă, despre care se ştia că este extrem de primejdioasă, de lângă aeroportul oraşului. Înmormântarea avusese deja loc atunci când am aflat de cele întâmplate.
  În acea noapte, m-am dus pe un câmp de lângă liceu şi am plâns. Am încercat să văd vreun înţeles sau rost în moartea ei, dar de vreme ce încă nu trecusem peste prăpastia care mă despărţea de cele ştiute de ea, n-am văzut niciunul. Bineînţeles, m-am gândit dacă nu cumva Dumnezeu îi descoperise grabnica ei moarte în acea zi în care o văzusem plângând. Dacă ar fi fost aşa, atunci moartea ei ar fi avut un înţeles. Însă cum aş fi putut ştii cu siguranţă? Am încercat să vorbesc cu Sherry ca şi cum ar fi fost încă în viaţă.
  Am sunat-o pe Janine. Nu ştiu ce nădăjduisem să aud de la ea, dar, orice ar fi fost, n-am auzit. Era încă distantă. Am vrut să vorbesc cu ea despre Sherry, despre ce se întâmplase, despre ce ne învăţase, despre ce însemnase ea pentru noi. I-am spus că era posibil ca Dumnezeu s-o fi înştiinţat pe Sherry despre moartea ei nu cu mult înainte de a se petrece, dar Janine n-a părut foarte mişcată de aceasta. Tot ce-mi mai amintesc din cele spuse de Janine este: „E o curbă aşa de periculoasă. Nu o să mai trec niciodată prin curba aia”.
  Eram atât de deprimat după ce am închis telefonul! Eram prea deprimat ca s-o mai învinovăţesc pe Janine: ea îşi avea problemele ei şi nu mi se cădea s-o judec pentru că nu părea să priceapă despre ce era vorba. Apoi m-am gândit: şi ce dacă a mers prin curba aceea? Sherry avea doar 19 ani şi e moartă. Dacă viaţa şi moartea ei n-au niciun înţeles final, atunci şi noi toţi am putea zbura din acea curbă cu 150 km/h şi să cădem în marele şi veşnicul neant.
  O persoană cu adevărat bună, ca Sherry, vine în viaţa noastră şi e criticată că arată ca o târfă de către cei ce nu-i văd sufletul. Am fi putut învăţa atâtea de la ea. Dar ea a murit – şi totul a rămas la fel. Suntem la fel; viaţa ei nu ne-a schimbat deloc. Janine e încă în întuneric, la fel sunt şi eu – ca şi când lumina lui Sherry n-ar fi fost niciodată aici.
  Dar n-a fost aşa în realitate. Curând după moartea lui Sherry, împrejurările vieţii mele m-au împins la un nivel de suferinţă pe care nu-l mai cunoscusem până atunci – şi din acea suferinţă am început să aflu, în cele din urmă, Cine este Dumnezeu. Atunci am început să descopăr taina acelei dureri bucuroase, a acelei păci depline, a acelei dulceţi a morţii pe Cruce şi a plânsului cu lacrimi de mulţumire, putând să iert şi să iubesc pe toată lumea, chiar şi pe cei ce ne ocărăsc şi ne blestemă.
  Se pare că nimeni altcineva n-a văzut-o pe Sherry în acea durere bucuroasă de dinaintea morţii ei. Şi acum tânjeam să-i spun: Sherry, ştiu acum cum puteai fi atât de fericită şi cum Îi putea mulţumi lui Dumnezeu chiar şi în toiul acelei cumplite supărări, chiar şi dacă El ţi-a spus că vei muri curând. Ştiu acum ce nu-mi puteai spune atunci.
  Au trecut ceva ani. Vieţuiam ca monah pe o insulă împădurită, în depărtările Alaskăi. Eram singur într-o chilie de lângă ţărmul stâncos, la kilometri depărtare de oricine. M-am gândit din nou la Sherry şi iarăşi mi-au dat lacrimile. Dar, acum, acea tristeţe nu era doar o greutate inertă, ca mai înainte. Acum se putea îndrepta undeva, acum avea un înţeles, aşa cum şi viaţa şi moartea ei au avut un înţeles. Am plecat să fac câţiva paşi prin aerul umed al nordului, apoi m-am aşezat şi am scris aceste rânduri:
Înainte ca viaţa ta, atât de scurtă, să ia sfârşit
Te-am întâlnit odată cu ochii roş-înlăcrimaţi.
Iar faţa-ţi strălucea de bucurie şi dulce căinţă
Din tainiţele inimii, în care se rostiseră cuvinte.
Ce-a fost anume, tu n-ai putut să-mi zici,
Căci lucrurile acestea nu puteam atunci să le-nţeleg.
Nu ştiu de nu cumva ţi-a arătat Dumnezeu atunci
Că zilele vieţii tale curând se vor sfârşi.
Deşi atunci nu cunoşteam acea lină lumină
A inimii zdrobite, pe care-o dă Mântuitorul
Şi care-n ziua aceea şi ţie-a dat-o, acum o ştiu,
Şi astfel viaţa ta trăieşte mai adânc în mine.
Dar că-acum şi sufletul meu e odihnit de Domnul,
Nu-ţi mai pot spune – căci te-ai dus.
Monahul Damaschin
Traducere după „Death to the World” de Radu Hagiu
Articol preluat din Revista Orthograffiti
Notă:  (*) Umilenie  = smerită zdrobire a inimii, inimă înfrântă, căldură a inimii, gingăşie a simţirii. (n.a.)

Garajele de beton transformate in Casa Domnului

sâmbătă, 27 august 2011

| | | 0 comments




   Părintele Mihai Aldea s-a luptat timp de 11 ani pentru a reuşi să-şi construiască propria biserică. Acesta a început să ţină slujbe în două garaje care i-au fost donate. Iarna, gheaţa stătea pe pereţi, însă slujbele se ţineau regulat. Acum, garajele fac parte din fundaţia unei biserici noi, o clădire impresionantă.

  Pe aleea Covasna din cartierul Berceni, departe de agitaţia străzii principale, câţiva oameni muncesc de zor. Un gard şubred din metal, uşor ros de rugină, împrejmuieşte o biserică cu o poveste interesantă. 

  Biserica Sfântul Daniil Sihastru se află încă în stadiul de construcţie. Clădirea, lungă de 20 de metri şi înaltă de 8, are ca fundaţie două garaje. Un domn înalt şi cărunt îşi mângâie barba lungă şi deasă.

  Tricoul gri este brăzdat de firicele de transpiraţie. „La început se ţineau slujbe în garaj", spune Nicolae Braşoveanu, unul dintre epitropii bisericii, în vârstă de 68 de ani. Domnul Braşoveanu îşi abu¬reşte ochelarii, îi şterge, după care, cu tonul călduros al unui bunic, începe să povestească.


  „În anul 2000, părintele Aldea a fost numit în căminul de copii din vecinătate şi spera să obţină un teren ca să facă un paraclis. Într-un final, autorităţile locale i-au dat ermisiunea să construiască o biserică, după ce, iniţal, preotul amplasase două garaje. Ăsta a fost primul pas. Se ţineau slujbe în garaj", îşi aminteşte epitropul, fost inginer de instalaţii.

  Părintele Mihai-Andrei Aldea este un preot tânăr. Are ochii verzi şi vioi, însă vocea îi este sobră şi plină de înţelepciune. Destul de mic de înălţime, acesta păşeşte apăsat, plimbându-şi strana prin praf. Cu toate că exteriorul bisericii este aproape gata, interiorul mai necesită multă muncă. „Am vrut să fac o bisericuţă în apropierea căminului de copii, însă acolo nu exista spaţiu. Mergând la episcop şi prezintându-i această problemă, mi-a spus să găsesc un teren în zonă, dându-mi şi binecuvântare scrisă. Cu mila lui Dumnezeu, l-am găsit pe acesta", spune părintele, în timp ce lumina de afară se strecoară prin geamurile din turlă şi îi luminează chipul.

  Biserica a fost ridicată pe spaţiul unui fost loc de joacă, care devenise „un cimitir de fiare vechi". Terenul aparţine domeniului privat al primăriei, însă urmează să fie trecut în proprietatea Patriarhiei.

Lăsaţi copiii să vină la mine

  Atât părintele, cât şi epitropul au numai respect pentru enoriaşii din cartier, fără a căror binevo¬nţă biserica nu ar fi existat. După ce a primit un garaj de la nişte persoane binevoitoare, părintele era gata să pună bazele bisericii.

  Primii care au dat o mână de ajutor au fost copiii care, cu ajutorul unor beţe, au întins betonul din fundaţie. „La început a fost un singur garaj şi condiţiile erau extrem de improprii. Noi am turnat şapa şi am întins betonul cu nişte beţe. Primele ajutoare au venit din partea unor copii care au auzit că vrem să facem o biserică şi au luat nişte beţe şi ne-au ajutat să nivelăm", îşi aminteşte preotul.

  Rezultatul a fost unul pe măsura instrumentelor folosite, iar părintele Aldea râde în timp ce povesteşte despre atmosfera „romantică" din biserică. „A ieşit un beton atât de denivelat încât puteai să bagi mâna pe sub garaj şi să dai noroc cu cineva de afară. Cât a fost vară a fost în regulă, chiar dacă mai intra apa înăuntru când ploua. Mai romantic a fost însă când a venit frigul şi şuiera vântul", spune acesta.

Secta din garaj

  Construcţia neconvenţională care adăpostea locul de rugăciune a stârnit, iniţial, controverse. Locatarilor le era frică că şi-a făcut sediu în cartierul lor cine ştie ce sectă. „Oamenii credeau la început că eram cine ştie ce sectă şi erau prudenţi. Însă copiii au venit repede către biserică. Au văzut că era mică, mai pe măsura lor, şi avea icoane care le plăceau. Am început să slujim cu ei, ţineau strana. Făceam Sfânta Liturghie în fiecare zi şi copiii se spovedeau şi se împărtăşeau", povesteşte preotul.

  Chiar dacă sănătatea i-a fost afectată de condiţiile improprii din garaj, părintele Aldea îşi aduce aminte cu plăcere de acele vremuri. „A fost frumos, chiar dacă iarna aveam 2-3 centimetri de gheaţă pe pereţi. Era romantic, ca într-un basm cu Crăiasa Zăpezilor. Am făcut şi un reumatism cervical, dar a fost bine", spune acesta zâmbind. „Se mai întâmplă şi din astea".

Meşterul Manole şi pactul cu Dumnezeu

  Să ridici o biserică nu este un lucru uşor, mai ales atunci când nu dispui de fondurile necesare. Arma principală a preotului a fost credinţa. „Un om obişnuit nu ştie cât de multă muncă trebuie pentru a se face o biserică. Această bătălie de 11 ani a fost un lucru bun care a ajutat multă lume. Mai presus de biserica din zid este biserica din suflet. Este foarte important ca mai înainte să existe biserica din suflet şi apoi cea de zid", spune părintele, pe un ton sobru, dar duios. Cu toate că, la început, credea că nu-şi va putea duce misiunea la capăt, părintele a făcut un „pact cu Dumnezeu".

  „Eu ştiam că biserica nu poate fi construită, însă am făcut un pact cu Dumnezeu. Eu i-am spus lui Dumnezeu: «Doamne, tu ştii că eu nu pot face biserica, dar un lucru voi face: nu mă voi da bătut. Eu voi sta aici până mor, sau până când faci Tu biserica». Nu m-am clintit şi Dumnezeu a binecuvântat", iar construcţia a început să capete contur.

  Părintele se compară, la un anumit nivel, cu Meşterul Manole, şi explică legenda acestuia.

  „Legenda Meşterului Manole are un anumit înţeles. Oricine construieşte o biserică jertfeşte foarte mult. Prima care are foarte mult de suferit este famila. Sunt 11 ani de când suntem aici şi încercăm să construim biserica".

  Acesta îşi continuă pilda, povestind cum a trebuit să se împrumute de la un prieten pentru a-şi cumpăra un bilet de tramvai.

  „Noi nu am pornit de la o sumă. Am pornit de la un minus. În clipa în care am început alergătura, m-am împrumutat de la un prieten pentru un bilet de tramvai cu două călătorii. Însă Dumnezeu ne-a ajutat şi am mers mai departe. A fost foarte greu şi au fost clipe de adâncă deznădejde, dar am ştiut de la început că acestea vor veni şi am ştiut că trebuie să fim statornici", spune părintele Aldea, uitându-se spre geamul din turlă.

  Părintele îşi aminteşte ce uimit a fost „când, într-o dimineaţă, la o săptămână după ce începusem să ţinem slujbe în biserica mică, în garaj, am găsit 10 oameni care zugrăveau înăuntru".

  Donaţiile au început să vină din mai multe părţi şi construcţia unui lăcaş de cult adevărat a început. Garajele au fost zdrobite, şi au fost incluse în fundaţia bisericii actuale, deoarece, „după ce slujisem peste 1.000 de Liturghii, nu puteam folosi garajul la altceva. Trebuia să rămână aici. Cu ajutorul lui Dumnezeu aşa a fost".

  „În timpul construcţiei, a fost construit paraclisul, folosit ca biserică mică", spune Nicolae Braşoveanu. Până acum au fost investite „7-8 miliarde de lei vechi", iar banii au venit de la Departamentul Cultelor, diverşi sponsori, dar şi din donaţii ale oamenilor din cartier, majoritatea pensionari. Acesta se aştepta ca exteriorul bisericii să fie gata până la 15 august.

 „Diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică"

  În afară de lipsa fondurilor, părintele s-a înfruntat şi cu altfel de probleme de-a lungul celor 11 ani. Reacţii negative au venit atât din partea unor enoriaşi, cât şi din partea unor preoţi din zonă.

  „Probleme s-au ivit, pentru că diavolul se bucură când se ridică o cârciumă, nu o biserică. Unele persoane s-au împotrivit din cauza unui realism exagerat, crezând că, eu fiind un preot sărac, nu voi putea ridica biserica.

  A existat atât aprobarea episcopului de atunci, cât şi a patriarhului. E adevărat că au existat persoane chiar din interiorul bisericii care s-au împotrivit construcţiei. Însă cuvântul patriarhului a fost cel care a contat", spune preotul.

Principala problemă a oamenii din cartier a fost cea a zgomotului produs de clopote.

  „Au fost probleme cu vecinii. Fiecare judecă cu capul lui şi fiecare are o anumită părere. Au fost unii care cereau să se tragă clopotele duminica mai târziu. Clopotele nu se pot trage decât înainte de începerea slujbei. În cele din urmă au înţeles. În general sunt binevoitori şi ajută. Gardul a fost făcut cu ajutorul oamenilor din zonă", spune epitropul pe un ton înţelegător.

  Părintele crede că nu sunt suficiente biserici pe teritoriul României şi că ar fi „corect ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă". Acestuia îi este milă de cei care se împotrivesc construcţiei lăcaşelor de cult".

„Mi-e milă de cei care sunt împotriva ridicării unei biserici. Îşi fac mult rău singuri. După o socoteală dreaptă, avem foarte puţine biserici în Bucureşti. Dacă ne gândim la libertatea religioasă a oamenilor, corect ar fi ca ortodocşii din Bucureşti să poată merge toţi la slujbă. În acest moment, nu pot merge la slujbe decât 100.000 de oameni din 2.000.000 de ortodocşi. Nu ar trebui să existe opoziţie faţă de ridicare unei biserici", spune acesta, pe un ton sobru.

O mână spală pe cealaltă şi ambele spală obrazul

  Părintele Mihai Aldea încearcă să dea ceva înapoi comunităţii care l-a ajutat să ridice biserica. Astfel, acesta îi ajută pe cei în ananghie, mobilizând enoriaşii, făcând donaţii şi chiar ţinând cursuri suplimentare pentru copiii dintr-o şcoală din apropiere. Acesta nu este mulţumit de numărul de oameni care vin la slujbă, dorindu-şi mai mulţi enoriaşi care să înţeleagă stilul de viaţă creştin. „Lumea vine la slujbă, însă eu nu sunt mulţumit. Eu vreau mai mult decât atât. Încerc să-i ajut pe oameni să înţeleagă că noi trebuie să fim creştini în toată viaţa noastră, nu numai la slujbă. Trebuie să lucrăm neîncetat. Mulţi dintre oameni sunt foarte săraci. Dacă nu am merge pe o mobilizare sufletească neîncetată nu am putea să-i ajutăm pe cei foarte săraci. Nu am fi ajuns să oferim ajutoare şi în afara parohiei. Am putut ajuta şi când au fost inundaţii, în Harghita, în Moldova. Ne-a ajutat Dumnezeu prin oamenii care au luptat", îşi laudă preotul enoriaşii.Biserica a pus accentul pe copiii din centrul din apropiere, dar şi pe anumite grupuri de oameni săraci din parohie. Părintele spune despre copiii orfani că „sunt viitorul ţării noastre. Sunt o comoară. O comoară care trebuie îngrijită".