Să rabzi toate ispitele şi necazurile acestei vieţi, până la sfârşit, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru slava Lui -- Părintele Cleopa

joi, 25 august 2016

| | | 0 comments

Mântuitorul spune: ”Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui”. Şi în alt loc zice: ”Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

Noi, citind vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, ne mirăm foarte mult de multele minuni pe care ei le-au făcut cu puterea lui Dumnezeu. Dar eu cred că cea mai mare minune pe care au făcut-o a fost aceea că şi-au pus sufletul pentru Hristos şi au avut răbdare până la sfârşit.

Fericit cu adevărat şi preafericit este sufletul acela care a avut dreaptă credinţă şi care a hotărât în mintea şi în inima sa să rabde toate ispitele şi necazurile acestei vieţi, până la sfârşit, pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru slava Lui. Amin.

Poți oferi doar atât cât ești

miercuri, 24 august 2016

| | | 0 comments

Unul dintre cele mai vechi avertismente la adresa relativismului moral îl găsim la Avva Isidor Pelusiotul, care a remarcat deja în secolul al IV-lea că „mulți oameni tânjesc după virtute, dar pregetă să meargă pe calea ce duce la ea. Alții nici nu cred că virtutea ar exista. Pe cei dintâi trebuie să-i convingem să lase pregetarea; pe ultimii să-i învățăm că virtutea există cu adevărat”.

Virtutea are în sine ceva atrăgător și convingător, dar în același timp se naște o anumită distanță din cauza eforturilor pe care le pretinde. Și este adevărat, sunt mulți care admiră virtutea, dar o fac de departe, fie din frică, fie din neputință. Aceștia nu sunt însă cel mai greu de convins. Câtă vreme nu este alterat reperul, nimic nu este pierdut. Se complică mult lucrurile în clipa în care oamenii încetează să mai creadă în virtute. Fie nu cred că virtutea s-ar putea dobândi în vreun fel oarecare, fie nu cred că acțiunile și modul nostru de a fi contează cu adevărat. Aici este situat câmpul de bătălie spiritual. În momentul în care încetezi să mai crezi în virtute, ți-ai retezat automat orice cale de acces spre ea.

Atât cei care admiră virtutea, cât și ceilalți, care nu cred în ea, trebuie convinși să o urmeze, zice Avva Isidor Pelusiotul. Este, până la urmă, un imperativ al dragostei să împărtășești și celorlalți ceea ce socotești tu că este bun. Dar Avva Isidor nu dă o soluție, nu spune ce ar trebui să facem pentru a-i câștiga pe ceilalți pentru virtute. Și totuși, soluția, dacă o putem numi așa, există și este enunțată de bătrân în prima dintre apoftegmele ce îi sunt dedicate. Acolo, el spune că viața fără cuvânt folosește, însă cuvântul fără viață este dăunător, mai ales dacă devine strident ca să compenseze lipsa forței pe care în mod firesc o dă viața din spatele cuvintelor. Abia atunci când cele două se întâlnesc, viața și cuvântul, se intră în firesc, mesajul capătă putere.
Aceasta este soluția Avvei Isidor Pelusiotul, o soluție pe cât de simplu de înțeles, pe atât de greu de aplicat. Iar dificultatea rezidă în faptul că nu e o soluție simplă, exterioară, ci una care cere implicare ființială, totală. Nu există jumătăți de măsură. Poți oferi doar atât cât ești și cât ai apucat să trăiești. Nimic mai mult. Tot ce este în afara acestei zone sună găunos, mincinos, fără sens. De aceea părinții deșertului sunt foarte rezervați să propovăduiască ceva ce nu au apucat ei să experimenteze în primul rând.

Cu alte cuvinte, dacă prestigiul virtuții mai poate fi salvat în vreun fel sau într-altul în lume, există o singură cale: aceea de a trăi virtutea personal, indiferent cât ar fi de greu; chiar dacă uneori ezitarea e cea mai la îndemână ori dacă ni se pare că virtutea a încetat să mai existe. Aceasta este marea lecție a părinților pustiei, care au înțeles că, înainte de a vorbi despre Dumnezeu, trebuie să Îl cunoști printr-un efort ascetic personal. Doar în felul acesta cuvântul se va întâlni cu viața și virtutea în lume va avea o șansă în plus.

Paul Siladi

Fără istorie nu există națiune - Conf. univ. Marius Diaconescu

luni, 22 august 2016

| | | 0 comments

Cum vedeți relevanța studiului istoriei pentru elevii de gimnaziu și liceu?

Istoria ne definește ca popor, ne permite să ne identificăm propriile valori și să ne raportăm la ceilalți. Fără istorie nu există națiune. Conștiința națională este caracteristica fundamentală a unei națiuni, iar fără cunoașterea propriei istorii, nu poți avea conștiință națională.

Adolescența este vârsta propice pentru cunoașterea istoriei, deoarece în gimnaziu și liceu se formează caracterele și se dobândesc cunoștințele elementare pentru înțelegerea vieții și a societății. Istoria îi ajută pe tineri să înțeleagă cine sunt ei, cine sunt semenii lor, care sunt valorile care îi reprezintă și pe care trebuie să le susțină.

În ultimii 25 de ani s-au redus orele de Istorie predate în gimnaziu și în liceu, de obicei la doar o oră pe săptămână, cu câteva excepții la școlile de profil. Decidenții din Ministerul Educației, care au alcătuit sau supervizat programa școlară, au înțeles greșit necesitatea reformării învățământului în domeniul istoriei. Probabil că o vină o au și manualele din perioada comunistă, după care au învățat decidenții din minister, care abundau în discursuri naționaliste și în omagii conducătorului iubit. Ar trebui manuale mult mai bine definite din perspectiva conținutului, în care istoria națională să aibă mai multă pondere. Desigur, istoria politică și mai ales personajele din Panteonul național să fie echilibrat prezentate.

Profesorul nu are nevoie de manuale alternative, el trebuie să fie un bun cunoscător al istoriei, să știe mai multă istorie decât programa școlară și să fie capabil să îi atragă pe elevi către cunoașterea istoriei. Din păcate, calitatea profesorilor din învățământul preuniversitar lasă de dorit, deoarece salariile mizere și condițiile improprii sunt atractive doar pentru cei slab pregătiți, care nu au alternative. Un salariu decent ar atrage absolvenții de facultate bine pregătiți spre învățământ. O strategie pe termen mediu și lung la nivelul fiecărei comunități, indiferent dacă este rurală sau urbană, ar putea atrage profesori buni.

În ultimele luni a fost o tentativă la nivelul Ministerului Educației de a scoate istoria ca disciplină obligatorie în gimnaziu și a plasa câteva lecții de istorie pe teme alese de amatorii din minister într-o nouă disciplină numită Științele vieții. Aici istoria era amestecată cu educația sexuală sau educația civică. Sper că decidenții din minister au înțeles corect opoziția societății la acest proiect de anulare a propriei identități naționale și au renunțat la acest plan diabolic.

Istoria trebuie să rămână disciplină distinctă în programa școlară, atât la gimnaziu, cât și la liceu, numărul orelor arondate istoriei trebuie să crească la două ore pe săptămână, iar istoria națională trebuie să fie mult mai prezentă în manuale.

Cum ați preda istoria unui tânăr?

Metoda manualelor alternative este o eroare strategică. Varietatea informațiilor din manuale este mult prea mare, deoarece autorii și-au permis o prea mare larghețe în interpretarea programei școlare. În loc să pierdem banii pe manuale alternative, ar trebui să identificăm cele mai bune metode de predare, pe care profesorul să le adapteze după specificul local și după nivelul general al clasei. Este nevoie de material didactic de calitate. De exemplu, degeaba avem atlase școlare editate de edituri în scop comercial, dacă nu punem la dispoziția profesorului hărți în format electronic, imagini relevante după picturi, sculpturi, fortificații sau alte clădiri, obiecte din muzee etc. Imaginile bine selectate ajută la sedimentarea informației și trezesc interesul elevului. În plus, excursiile tematice la obiective istorice ar trebui să fie obligatorii.

Metodologia predării istoriei ar trebui să se adapteze la evoluția tehnologiei și la interesul adolescenților către provocările informaticii. Sunt sigur că prin jocuri pe calculator pe teme de istorie s-ar învăța mult mai multă istorie decât doar după niște manuale insipide. Profesorul trebuie să combine mai multe metode de predare, să adapteze instrumentele pe care le are la dispoziție la nivelul intelectual al elevilor și, foarte important, să îi atragă spre cunoașterea istoriei.

Istoria nu este tabla înmulțirii pe care să o înveți pe de rost. Istoria este o sumă de informații diverse, nu doar date, ci evenimente, personalități, procese istorice, care toate formează un întreg.

Ce v-a inspirat din istoria noastră? Aveți anumite episoade, personaje favorite?

În adolescență am citit foarte multe romane istorice, care m-au atras către istorie și mi-au trezit curiozitatea. Pe de altă parte, provin dintr-o regiune în care baladele și poveștile despre Pintea Viteazul te atrag spre cunoașterea istoriei, te îndeamnă să afli mai multe. Iar ruinele cetăților, cu poveștile lor despre domnițe cu cosițe aurii sau despre tuneluri prin care scăpau cei asediați de turci sau de tătari trezesc imaginația oricărui adolescent.

Dacă inițial era curiozitate, istoria a ajuns pentru mine un stil de viață. De 24 de ani cercetez documente în arhive și citesc cărți prin biblioteci. Curiozitatea este condiția sine qua non pentru a deveni istoric.

Personal, sunt atras de nobilii români din Transilvania; strămoșii mei pe linie paternă au fost iobagi ai familiei Dragffy. Mă bucur să îl redescopăr pe Matia Corvin, regele Ungariei de origine română, să văd că el nu și-a negat originea românească, ba chiar a folosit-o pentru a se lăuda cu originea romană.

Tot cu interes cercetez și istoria lui Ștefan cel Mare sau a lui Mihai Viteazul, personaje pe care le redescopăr cu pasiune dincolo de discursul naționalist din cărțile de istorie. Cât de interesant este să înțelegi dimensiunea politicii externe a Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare, să vezi cum este respectat de regii puterilor învecinate! Este plăcut să îl descoperi pe Mihai Viteazul altfel, să înțelegi că el a avut atribuții ca un principe în Transilvania cucerită, să găsești documente despre înnobilările făcute de el, despre donațiile sau confiscările de moșii etc. Sau să descoperi sensul Unirii din 1600 dincolo de imaginarul istoricilor moderni.

Interesantă este și istoria modernă sau contemporană, dar sunt mai atras de misterul Evului Mediu românesc. Orice istoric adevărat își pune întrebarea „cine suntem?” și, indiferent de teoriile vehiculate în istoriografie, încă mai este mult de cercetat pentru a cunoaște originea și începuturile poporului român.

Ce admirați, ce apreciați la poporul român?

În primul rând originea romană a poporului român. De la Rîm ne tragem, vorba cronicarului. Sunt mândru că românii sunt urmașii romanilor, că avem în spate o istorie milenară, căreia doar noi i-am supraviețuit. Cine se mai poate mândri cu numele de român, o dovadă atât de clară că suntem urmașii romanilor?

Peste 2 ani se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. Ce relevanță are Marea Unire în contextul global în care trăim?

Românii sunt conduși de politicieni care nu înțeleg dimensiunea momentului aniversar dincolo de discursuri găunoase. Un astfel de moment ar trebui să fie mobilizator pentru noi toți, să vrem să dăm mai mult pentru a lăsa ceva urmașilor. Generația noastră trăiește această aniversare a unui centenar de la formarea României Mari în 1918.

Trebuie să marcăm această aniversare astfel încât lumea, în special europenii, dar nu numai, să înțeleagă cine suntem noi, românii. Din păcate, nu văd niciun proiect de amploare, de rezonanță, prin care să marcăm această aniversare. Poate fi o ocazie de a ieși cu capul sus în lume.

Nu se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire din 1918 în fiecare an. Sper ca România să nu rateze această ocazie de a-și promova imaginea în lume, printre prieteni și neprieteni.

Cum vedeți relația cu Republica Moldova? Vedeți posibilă unirea cu Basarabia în viitorul apropiat? Ce ar trebui făcut pentru aceasta?

România nu are un proiect politic pentru Unirea Basarabiei. Politicienii români sunt incapabili, la 26 de ani de la Revoluție, să se rupă de subordonarea față de Kremlin. Politicienilor români le este încă prea frică de Rusia ca să conceapă și să urmeze un proiect național în urma căruia să se realizeze Unirea.

Unirea va fi posibilă când vor fi întrunite minim două condiții: numărul basarabenilor care doresc Unirea să fie suficient de mare pentru a forma o masă critică pentru scena politică din Republica Moldova, iar marile puteri vor accepta un partaj al influenței lor politice în această parte a Europei prin care Basarabia să se unească cu România.

România trebuie să declare cu fermitate că Moldova este o parte a României ruptă prin tratatul Ribbentrop-Molotov, statul Republica Moldova este o creație artificială și Unirea este un proiect de țară, indiferent de costurile politice sau financiare. Este necesar un discurs ferm, indiferent de poziția Rusiei, a Statelor Unite sau a Uniunii Europene.

Este nevoie de fermitate din partea României în problema Basarabiei. Lipsa acestei fermități alimentează antiromânismul peste Prut. Antiunioniștii nu ar fi avut un succes atât de mare dacă România ar fi fost fermă și ar fi promovat Unirea în Basarabia. Televiziunea Română este slab promovată, în schimb canalele rusești sunt omniprezente, presa online este dominată de ruși, iar ziarele și revistele tipărite din România nu ajung deloc la Chișinău.

Unirea nu este un troc politic, este un deziderat. Trebuie să ne construim singuri momentul istoric. În 1916, românii au trecut Carpații pentru că erau ferm convinși că românii din Transilvania sunt frații lor și toți trebuie să trăiască într-o singură țară.

Câți români ar fi dispuși azi să treacă Prutul? Avem, oare, azi comandanți militari capabili să dea ordinul: „Români! Vă ordon, treceți Prutul!”?

În 1918, am avut politicieni care au înțeles importanța momentului, care au știut să lupte pentru interesul național, pentru realizarea Unirii și pentru recunoașterea Unirii.

Avem, oare, azi oameni de stat care să aibă curajul să îi înfrunte pe liderii marilor puteri pentru a susține interesele României? Unde este Ion I. C. Brătianu, unde este Take Ionescu, unde este Alexandru Vaida-Voievod? Unde sunt urmașii lor din politica românească?

Părinții, adolescenții și lumea virtuală - Corina Negreanu

duminică, 21 august 2016

| | | 0 comments
Sursa: Getty Images


A te îngriji de copiii, adolescenții și tinerii de azi înseamnă a te preocupa de lumea de mâine și de poimâine, dar și a te preocupa de cei care au fost, căci și ei așteaptă de la urmași să li se aprindă o lumânare, să fie pomeniți în rugăciune.

Pe cât este de necesar ca adulții să transmită mai departe binele pe care ei l-au deprins, uneori cu multă durere, pe atât este de dificil, căci, pentru a reuși, trebuie să vorbească limba altei generații, mai tinere. Pentru a reuși este nevoie să iubești. Din iubire se naște înțelegerea și pentru iubire și prin iubire vine luminarea de la Dumnezeu pentru a vorbi pe limba celui mai tânăr. Acest interviu este o privire plină de căldură, dinspre un adult iubitor spre tinerii pe care îi iubește.

Aveți contact cu mulți tineri. Ce schimbări comportamentale, rezultate în urma contactului cu lumea virtuală, observați la ei?

În general, între un tânăr pe care l-am întâlnit acum câțiva ani și unul pe care îl întâlnesc azi, constat o diferență atât cantitativă, cât și calitativă a capacității de dialog extins și de conversație. Mă consider un om sociabil și capabil cât de cât să-mi adaptez calibrul conversațiilor în funcție de persoana sau grupul pe care îl am în față la un moment dat. Însă, observ tot mai mult, în special la grupul de adolescenți care frecventează biserica și de care fiica mea de 15 ani încearcă să fie apropiată, că devine tot mai dificil să avem un numitor comun de reflexie și de discuție. Sunt indispuși să salute, să dea binețea cuvenită unui părinte. Limbajul este frust, temele de dialog sărăcite, ironia, sarcasmul, indiferența și răceala emoțională, argumentele subțiri sau cecitatea abordărilor sunt cele mai frecvente uzanțe în întâlniri și conversații avute chiar și doar între ei, tinerii. Există un cult al indispoziției și al plictisului versus distracție și amuzament. De curând, fata mea și-a invitat prietenii acasă. Am constatat că și atunci când sunt împreună, pentru a putea coagula o discuție plăcută, care de cele mai multe ori se mărginește doar la comentarii subiective, apelează tot la telefoane mobile, tablete și internet. Privesc împreună la ceva anume și cam asta este întâlnirea.

În general, s-au schimbat substanța și calitatea relațională. Adolescenții și tinerii devin tot mai incapabili de a avea legături adevărate de prietenie, de camaraderie și, implicit, suferă foarte tare. Pierd această frumusețe a întâlnirii curate și a însoțirii dintre om și om prin viu grai. Le este frică să pună suflet într-o legătură pentru a nu le fi călcat în picioare. Când se întâlnesc unii cu alții, bucuria întâlnirii durează foarte puțin, dialogurile devin în scurt timp plate și epuizate, urmând apatia, plictiseala și dezamăgirea unora față de ceilalți. Prieteniile consumate pe rețelele de socializare sunt mai ,,ok” decât în realitatea în care oamenii nu mai sunt atât de interesanți, oferă economie de energie și sunt mai confortabile. Foarte puțini rămân capabili să întrețină o comunicare directă, cu miez, să se bucure de relații directe, statornice și profunde. Dar aici intervin și educația și gradul tot mai scăzut de cultură.

În ce constă mirajul lumii virtuale? Ce ne poate și ce nu ne poate oferi lumea virtuală?

Cele mai invocate avantaje ale internetului sunt că pune la dispoziție informație gata preparată și scutește de eforturi de căutare, că ține la curent oferind mereu noi știri, că oferă capacitatea de conectare cu oricine se dorește și în orice moment. Pe lângă acestea, internetul e tentant pentru că pune la dispoziție o lume magică, imaginară, care mai întâi ispitește, vrăjește simțurile și mintea, apoi le înrobește prin acel ,,vreau cât mai mult”. Oferă un ,,rai” efemer întors pe dos, amăgitor, la care ajungi fără efort. Dă robiei chip de libertate. Provoacă silă, dar nici nu mai poate fi abandonat. Lumea virtuală oferă o putere seducătoare, însă iluzorie, chiar și când este intelectuală. Este o lume iluzorie, magică, mitică, care pare să răspundă tuturor nevoilor și dorințelor neîmplinite, mai ales dorințelor suprimate, care duc la frustrarea ființei umane. În fond, ce caută cel mai mult un om? Să fie iubit, protejat, acceptat. Cu atât mai mult un suflet crud de copil, care se simte singur, neglijat și abandonat, evadează în imaginarul virtual, departe de ce nu-i place și-l responsabilizează, cu un simplu clic. Copiii, adolescenții, tinerii care stau mult pe internet sunt, de fapt, privați de iubire și caută să-și sublimeze nevoia de a fi iubiți. Sub identități false fac spovedanii și mărturisiri publice trimise în eter, dar nu știu că demonul se folosește de ele, de taina lor, pentru a le controla mintea și a le înrobi inima.

Ce nu știu părinții despre contactul copiilor lor cu lumea virtuală și ar trebui să știe?

Ce identități false își iau copiii lor și ce personalități false își creează pe tărâmul virtual. Cât timp pierd pe internet și pe rețelele de socializare. Cât de mult sunt îmbibați cu pornografie, cu imagini obscene sau cu sugestii sexuale, care parazitează multe site-uri frecventate. Cu câtă mizerie își încarcă inconștientul. Cât de expuși devin abuzatorilor și violenței simbolice, sau vulnerabili ideilor unor autointitulați ,,lideri de opinie”. Cum se pot îmbolnăvi emoțional, volitiv, până și mintal, folosind în exces calculatorul. Și un om mare poate resimți un rău fizic citind o informație vulgară și de un grad înalt de violență, darămite un copil.

Ce greșeli fac părinții în privința relaționării copiilor lor cu lumea virtuală?

Din dragoste” le oferă copiilor obiecte cât mai performante, adaptate trendului informațional la care se racordează. Îi lasă foarte mult timp singuri sau nu le supraveghează îndeaproape activitatea pe internet. Sunt inconștienți și iresponsabili, vârându-le aceste extensii de creier artificial numite gadgeturi. Îi fac neputincioși! Egoiști și lacși, nu sunt atenți să se îngrijească de inocența copiilor lor, le creează un mediu forțat de abuz și de violență precoce, crezând că e bună maturizarea forțată a copilului. Nu îi învață autocontrolul simțurilor, autocunoașterea.

Ce efect au tableta, telefonul, în creșterea copiilor?

În principal, sunt obiecte și instrumente care mai mult decât orice jucărie pot genera adicții ucigătoare. Sunt cazuri mortale datorate practicării jocurilor pe calculator zeci de ore neîntrerupte.

Cum se instalează dependența și cum s-ar putea scăpa de ea?

Curiozitatea și nevoia de popularitate, alimentate de păcătoasa slavă deșartă și orgoliul afirmării de sine, de recunoaștere publică, de a etala ,,deșteptăciunea” și ,,șmecheria”, ori calitățile trupești sau opinările felurite, conectarea permanentă pentru a fi mereu la curent cu toate și toți, toate creează dependența și vatămă sufletul. Nici nu sesizezi când s-a instalat patima. Cum ți s-a modelat, deformat viața prin niște căutări ,,nevinovate”. Simți însă că dorești să tot revii acolo, în imaginarul colectiv întrupat virtual. Sunt rețele de socializare care impun un anumit fel de a fi, cât mai trist, melancolic, cât mai plictisit de lumea reală, unde orice simțire devine exagerată și foarte dramatică, unde se cultivă hedonismul suferinței a cât ești de neînțeles (rețeaua Tumbler). Altele cultivă autolatria evidentă (Instagram), unde te auto-zeifici prin imagine.

Suntem bombardați de multe informații și, de aceea, devenim mai ușor manipulabili. Cum să ne păstrăm discernământul?

Dacă, după Sfinții Părinți, imaginația e puntea, tunelul pe care intră cel rău – demonul – în inima și în sufletul omului, lumea virtuală a internetului este o autostradă care îl aduce pe demon, deghizat, în mijlocul lumii întregi. Ispite care altădată aveau un caracter personal, acum devin capcane pentru o lume globală. Prin acest instrument, puterea demonică și rapiditatea lucrărilor ei devin uriașe.

Ce se poate face în fața acestui potop informațional, care tulbură, exagerează, bate din toate părțile, amestecă adevărul cu minciuna, dezvăluie și țintește punctat anume unde ,,trebuie”, omite părțile valoroase și creează false probleme?

Precum ne învață Sf. Antonie cel Mare, toate informațiile trebuie trecute prin filtrul conștiinței luminate de învățătura de credință. În tot ce hotărâm și alegem să căutăm dovadă în cuvintele Sfintei Scripturi. Ale Sfintei Tradiții. Din al căror duh nu trebuie să ieșim. Să se ceară sfat celor rânduiți cu sfat în Biserică, spune același Sfânt Antonie cel Mare.

Trebuie să ai o cultură generală temeinică, experiență practică și o lucrare duhovnicească puternică pentru ca, odată expus avalanșei informațiilor de pe internet, unele insesizabil de toxice, să poți pretinde o reală rezistență și capacitatea de a extrage cu discernământ acel ceva folositor și esențial. Niciodată nu ești stăpân și nu deții acea imunitate perfectă, indiferent de vârstă. Ți se vâră forțat tot felul de gunoaie în fața ochilor, oricâte filtre de triaj ai avea pentru a pune barieră obscenităților și balastului informațional. Cu atât mai mult, pentru un copil în formare este mai bine să stea departe de acest mediu și să-și folosească altfel timpul de dezvoltare a cunoștințelor și nevoia de divertisment. Duhovnicul meu constată că cei care lucrează în domeniul IT, stând aproape trei sferturi din zi la calculator, luându-și informația numai de pe anumite site-uri recomandate între ei, nu mai sunt capabili de o cercetare atentă, ci trăiesc superficial din punct de vedere sufletesc. Câștigă bine în acest domeniu profesional, dar devin incapabili să sesizeze nuanțele de osebire a duhurilor. Trist este că nu sesizează cât de manipulabili sunt și tot mai mărginiți sufletește, crezând că sunt cel mai bine informați.


Creionați-ne un comportament sănătos, dar și realist, de relaționare cu lumea virtuală.

Până în gimnaziu, liceu și chiar mai târziu ar trebui petrecut cât mai puțin timp în spațiul virtual, în funcție de necesități stricte. Nu știu cum poți să rămâi sănătos într-un mediu foarte bolnav, parazitat, toxic, cu a noastră moștenită fire căzută și cu o imunitate mereu discutabilă, la orice vârstă. Nu știu cum se poate rezista tentației de a deschide alte și alte ferestre care să ne facă să pierdem timp cu orele pe internet. Cutia Pandorei a fost deschisă, tăvălugul s-a pornit. Scapă cine poate, cu mila și harul lui Dumnezeu. Să ținem aproape de cuvintele Evangheliei: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28).

Se plâng tinerii de anumite probleme cauzate de expunerea la mediul virtual?

Nu se prea plâng. Devin mânioși, triști, dezamăgiți, schimbați. Atunci îți dai seama că s-a petrecut ceva acolo, pe rețelele frecventate. Dacă ai puțină răbdare și tact, începi să afli ce anume și cât de dezamăgiți sunt de unele observații, infidelități, falsități, minciuni, trădări, chestiuni care i-au rănit, deranjat sau otrăvit sufletește.


Cum credeți că pot fi ajutați să depășească aceste probleme?

Cu răbdare și cu apropiere. În niciun caz interzicându-le total accesul în spațiul virtual.

Cred că trebuie să le fim apropiați ca părinți, mereu la dispoziție pentru orice nedumerire, căutare, întrebare. Să le oferim un real suport emoțional. Supravegherea de tip anchetatoriu și inchizitorial e soluția cea mai nefericită. Contează ce exemplu de viață și de comportament au adulții din preajmă, părinții cu care locuiesc împreună. Ce discuții se poartă în acea casă, mai ales între părinți, subiectele, calitatea lor explicativă și argumentativă, gradul de cultură spiritualizată, credința și principiile sistemului de valori, concepția și stilul de viață – de la rânduiala servirii meselor împreună, gesturi umane, la plimbări în natură, activități, anturaj familial. Toate contribuie indirect sau direct, atunci când este cazul, la crearea unor afinități, a unui filtru personal și a unui spirit critic sănătos. Îi fac capabili să discearnă, să se raporteze corect, să se apere sau să știe cum să aleagă să-și petreacă timpul, de cine sau de ce anume să se ferească. Exemplul viu de lângă ei este mai eficient decât orice pedagogie explicită. Eventual, să fie convinși să-și raționalizeze timpul petrecut în mediul virtual. Și să fie puși la rugăciune cât mai mult, pentru a fi luminați și călăuziți.

Predică la Duminica a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) - IPS Bartolomeu Anania

sâmbătă, 20 august 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 14, 22-34


În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

09 Bartolomeu Anania Predica in Duminica a noua dupa Rusalii 13 august 2006 from romanortodox on Vimeo.

Superdrogul de mase: Pornografia

| | | 0 comments
Îndeosebi în România, părinţii sunt foarte ignoranţi în ceea ce priveşte activitatea copiilor lor pe internet. Ei nu ştiu că majoritatea copiilor (mai ales băieţii) deja au luat contact cu pornografia pe internet, mulţi devenind dependenţi, şi, mai ales, nu ştiu care sunt efectele pronografiei asupra copiilor lor. România se află între primele 20 de ţări din lume la consumul de pornografie şi mare parte dintre consumatori sunt sub vârsta de 24 de ani. Părinții ar trebui să-și avertizeze copiii, în forma potrivită, despre pericolele pornografiei şi cum poate fi ea evitată.

E ca şi cum am creat o formă de heroină de 100 de ori mai puternică, utilizabilă la domiciliu şi injectată direct în creier prin ochi.”
Profesorul Jeffrey Satinover, Universitatea Princeton,
descriind efectul pornografiei

La prima vedere, cocaina şi pornografia nu au nimic în comun. Una se procură pe străzi obscure, cealaltă se descarcă gratis de pe internet. Unde-i legătura? Înăuntrul creierului. Pentru creier, pornografia are aceleaşi efecte ca mai multe droguri combinate.

Adolescenţii – cei mai vulnerabili

Consumul de pornografie are ca efect eliberarea simultană înăuntrul creierului a o serie de substanțe chimice (dopamină, testo­steron, adrenalină, oxicitină, serotonină), incomparabil mai mult decât în cazul a multor tipuri de drog, combinate. De aceea, creează şi cea mai mare dependenţă în toată lumea la ora actuală. La adolescenţi, secreţia acestor substanţe este de două până la patru ori mai mare decât la adulţi, ceea ce îi face mult mai vulnerabili la instalarea dependenţei şi la modificările chimice dinăuntrul creierului – în special deteriorarea lobilor frontali, care controlează rezolvarea problemelor logice şi luarea deciziilor.

Pornografia:
  • Este agresivă - „Te caută”
  • Creează dependenţă
  • Deteriorează creierul
  • Te însingurează
  • Ucide dragostea

  • 60% dintre site-urile de pe internet sunt de natură sexuală
  • 53% dintre utilizatori accesează pornografia de pe telefonul mobil
  • 87% dintre tineri şi 31% dintre tinere vizionează pornografie (SUA)
  • 12 ani este vârsta de la care copiii încep, în medie, să vizioneze pornografie (SUA)
  • 70% dintre adolescenţi spun că pornografia este văzută ca normală de către colegi (Marea Britanie)
  • 46% dintre adolescenţi spun că schimbul de mesaje şi imagini cu conţinut sexual face parte din viaţa lor zilnică (Marea Britanie)

Soluţia după instalarea dependenţei:
  • Spovedania
  • Spargerea izolării – vorbirea cu una sau mai multe persoane de încredere şi cu persoane care au reuşit să scape de această dependenţă
  • Folosirea programelor specializate care blochează accesul la site-uri cu conţinut sexual, de exemplu: K9 Web Protection, Qustodio, CovenantEyes
Experiența a demonstrat că în procesul de vindecare este necesară parcurgerea tuturor acestor pași.

Fiţi fiii Maicii Domnului! -- Părintele Arsenie Papacioc

luni, 15 august 2016

| | | 0 comments

Ştim că aveţi mare evlavie către Maica Domnului, ne puteţi spune câte ceva despre Maica Domnului?

- O, Maica Domnului! Fiţi fiii Maicii Domnului şi veţi vedea! Vă daţi seama cine este Maica Domnului? Stăpâna cerului şi a pământului! Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea! Este la dispoziţia fiecărui creştin. Nu există o rugăciune cât de mică, trăită, să nu te audă Maica Domnului, să nu coboare.

Vă spun încă o dată, că o fată cu viaţă foarte bună i-a spus Maicii Domnului: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Şi Maica Domnului i-a spus: „Arată-te a-mi fi fiică!” Adică să faci nişte fapte de fiică către Maica Domnului, Stăpâna stăpânelor, Stăpâna cerurilor, Mama lui Dumnezeu, cu puteri nemăsurate peste heruvimi şi serafimi. Şi totuşi, Maica Domnului este mereu lângă noi, este mereu lângă necazurile noastre. Smerenia aceasta te depăşeşte şi te face să verşi mereu lacrimi. Adică să insişti la Maica Domnului, să te rogi la Maica Domnului. Dar, dacă nu înţelegi multe lucruri, roagă-te, că vei înţelege tu. Important este că ne este de ajutor. Te scapă din starea în care eşti.

Deci, arată-te de a-i fi fiică, adică Maica Domnului să nu stea, aşa, ca la o slăbănoagă, ştii. Dumnezeu locuieşte în slăvile cerului, dar îi face plăcere să stea într-o inimă de creştin. Dar Maica Domnului, care a fost o fiinţă creată? Aveţi încredere în Maica Domnului până la urmă. (Părintele Arsenie Papacioc)

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. III, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 134-135)

Sursa: Doxologia

Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un gând -- Cuviosul Siluan Athonitul

| | | 0 comments

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt toate atunci. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă Cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din Rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în Rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie Apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la plinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult, şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei prea iubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e puţină.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 106)

Sursa: Doxologia

Dorul de unitate / Istorie

vineri, 12 august 2016

| | | 0 comments

Cu pași grăbiți ne apropiem de aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1918. La Chișinău se simte freamătul mai multor activități care vor comemora evenimentul istoric. Unii dintre cetățeni, cei mai creduli, își imaginează că în acel moment, în acea zi de 27 martie 2018 vom prăznui dublu, vom comemora centenarul evenimentului interbelic, apoi îl vom actualiza. Astăzi este greu de făcut asemenea prognoze. Chiar dacă trăim evenimentul formării unui „Sfat al Țării 2”, totuși, politicul actualei Republici Moldova se perindă pe alte tărâmuri.

Trăim în consecințele greșelii făcute în anul 1990, când am obținut juridic independența față de URSS. Astăzi este greu să reparăm această gafă politică. Am obținut, de fapt, o independență de jure, căci, de facto, totuși, suntem dependenți de Federația Rusă. De ce? Pentru că mulți din actorii politici trăiesc nostalgia comunismului, chiar dacă fac parte dintr-un partid politic numit „democratic”, sunt copiii fostului regim, sunt creatura colhozurilor și a sovhozurilor, în care prosperau minciuna și diabolicul. Mai mulți deputați ai primului Parlament al Republicii Moldova au recunoscut faptul că independența din 1990 a fost o mare greșeală, dar vâltoarea amenințărilor din 1989–1991, imediatul război de pe Nistru, i-au înfricoșat și nu au mai propus spre vot reactualizarea marelui eveniment istoric din 1918. Nici nu se putea altfel. Alți deputați au remarcat că nici România nu era gata să ne primească atunci, se confrunta și ea cu problemele postcomuniste.

Vorbind din perspectiva istoriei, Basarabia a fost prima provincie care a solicitat unirea cu Patria Mamă. Din cei 105 deputați ai Sfatului Țării de etnie română care au votat unirea, 74 au fost școliți în Seminariile Teologice de la Chișinău sau Cernăuți. Gândirea unității naționale era intercalată cu unitatea ecleziastică. Iar emanciparea națională pornește de la cunoscutul filantrop Vasile Stroiescu, ctitor de multe biserici, care în aprilie 1917 fondează Partidul Național Moldovenesc. Astăzi trebuie să recunoaștem cu toții că evenimentul din 1918 a pornit de la altare. Cei mai nemulțumiți de regimul de rusificare au fost slujitorii cultului, deoarece erau obligați cu strictețe ca serviciile divine să se oficieze în limba slavonă, nici măcar în rusă. Nemulțumirile românilor din Basarabia le adunau preoții din satele românești. Pe de altă parte, extinderea cu pași repezi a curentului pretins confesional ortodox „inochentismul” a urgentat lupta slujitorilor cultului pentru aducerea limbii române în serviciul divin public. Inochentismul avea o mare priză la cetățeni pentru faptul că toate serviciile se oficiau în limba română. Unii dintre preoți au ripostat deciziei țariste și, pe propria răspundere, au început să oficieze toate slujbele în limba poporului, ba, mai mult, au organizat la biserică școli de educație românească. Aceste evenimente nu au rămas fără jertfe. În noaptea de 17 spre 18 august 1917, în satul Costești, în apropierea Chișinăului, a fost asasinat protoiereul Dumitru Baltaga, pentru faptul că slujea Domnului și poporului în limba română. Peste doar trei zile aveau să fie asasinați voluntarii politici pro-românești Andrei Hodorogea și Semion Murafa, uciși în via Episcopiei de pe strada Viilor. Tocmai în această perioadă se naște cea mai frumoasă odă a limbii române, „Limba noastră”, scrisă de preotul-martir Alexei Mateevici. Sunt multe mărturii ale faptului că Unirea din 1918 a pornit de la altare.

Din 1990 până astăzi au încercat să reunească Țara mai multe categorii de cetățeni. La început au pornit scriitorii, au făcut o unire în poezie și în proză. Au adus acasă alfabetul latin și dulcele grai românesc. Fără succes au încercat unii dintre politicieni, care au compromis idealul unității naționale. În fond, astăzi, cetățenii din Republica Moldova sunt îmbibați cu multe și diferite stereotipuri despre România. Rusificarea noastră s-a făcut cu pași repezi și grei, iar spulberarea stereotipurilor se lasă așteptată. Chiar dacă se fac cozi la Consulatele României pentru a primi cetățenie română, redobândirea gândirii unității naționale încă nu a început. Mai mult, se nasc foarte multe curente politice și culturale care ne propun o altă formulă a unității: formula moldovenismului. Aceștia doresc o „unitate națională moldovenească” și aduc ca argument: „Să refacem Moldova lui Ștefan cel Mare”. Toți cetățenii moldoveni, unii dintre ei având și cetățenie română, luptă sub acest steag al moldovenismului, care face diferență între moldoveni și români. Iar pe întreg teritoriul republicii vom observa scris pe garduri, pe plăci de beton, pe la stații etc., unele strigăte interioare ale poporului român junior: „Moldoveni, deci Români”, „Limba moldovenească – limba română”, harta României Mari etc. Curentele moldovenismului au fost foarte active pe parcursul anului 2012, comemorând 200 de ani de la alipirea Basarabiei la Imperiul Țarist, iar noi, românii, am avut un an de doliu. Tot în acea perioadă au reușit să editeze o porcărie de dicționar numit „Dicționar moldovenesc-român”; o altă invenție diabolică nu s-a găsit. Curentele moldoveniste au redirecționat vectorul unității naționale, iar gândirea poporului a fost bulversată.

În pofida tuturor evenimentelor care s-au petrecut, care sunt și care vor veni, avem o singură soluție pentru a ne uni cu Țara. Actualizarea evenimentului din 1918 se va face tot de la altare. Credibilitatea Bisericii în fața poporului încă se menține. Tot din mijlocul Bisericii se vor naște fii care vor lupta pentru unitatea națională și ecleziastică. Incapacitatea politică, economică, în care ne aflăm astăzi ne îndreaptă spre București. Istoria anilor de independență a demonstrat că noi nu ne putem descurca singuri. Cea mai mare problemă, la nivel etnic, este alterarea noastră morală și națională, iar din acestea se nasc crizele economice, politice etc. Sursa care va aduce Lumina este Biserica. Cei care vor opera cu Lumina sunt Sfinții Români. Se simte nevoia unor lacrimi de pocăință ale poporului în fața Mântuitorului Hristos pentru cei 50 de ani de lepădare de Dumnezeu. Se simte nevoia lacrimilor de pocăință în fața Sfinților Români, pentru că am scuipat în Biserica neamului nostru, în fața eroilor neamului, ostași și mărturisitori din temnițele comuniste, pentru faptul că am trădat și am vândut idealul național și spiritual. Trebuie să ridicăm biserici închinate Sfinților Români, trebuie să ridicăm Troițe închinate eroilor de la Cotul Donului, celor peste 350 de preoți români din Basarabia împușcați sau deportați în perioada anilor 1940–1944, trebuie să ridicăm monumente românilor deportați sau morți în timpul foametei organizate, trebuie să restabilim monumentele românești din perioada interbelică. În momente de criză, neamul românesc a ridicat biserici simbol; așa a făcut Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, așa a făcut Voievodul martir Constantin Brâncoveanu, așa au făcut cei care au votat unirea pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Drept simbol al unității naționale în perioada interbelică, Basarabiei i-a fost oferită Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din orașul Bălți, Ardealului i s-a dăruit Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Cluj, Bucovinei Catedrala „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuți, iar Banatului Catedrala „Trei Ierarhi” din Timișoara. În prezent, cu toții suntem martorii restabilirii unui alt simbol al unității naționale și bisericești: Catedrala „Mântuirii Neamului” de la București – capitala tuturor românilor. Uitarea acestor evenimente, uitarea celor care s-au jertfit și a celor care au ctitorit ucide, nepăsarea ucide, ucide lent.

Cu harul lui Dumnezeu, cu mijlocirea Sfinților Români și, nemijlocit, cu îngenuncherile poporului, sperăm că, odată cu sfințirea Catedralei „Mântuirii Neamului”, vom consfinți deplin actul unirii naționale. Unitatea națională este în planul divin și este în mâinile noastre.

Pr. Viorel Cojocaru,
Chișinău

Împreună pe cale / Sfaturi pentru părinţi

joi, 11 august 2016

| | | 0 comments

Sunt din Sibiu, iar soțul meu este din Satu Mare și ne-am întâlnit la Cluj. Făcusem Teologie Pastorală în Sibiu și eram studentă în ultimul an la Pictură și restaurare bisericească în Cluj, și, în același timp, eram profesor titular de religie la un liceu, iar Tudor era în ultimul an la Telecomunicații. Nu am simțit diferența de vârstă (eu sunt născută în 1971, iar el în 1977) când ne-am îndrăgostit. Am văzut frumusețea care a pus-o Dumnezeu în el: cavalerismul, mărinimia, tandrețea, bunăvoința, gentilețea – trăsături care m-au făcut să mă simt acasă. Acum, Tudor lucrează în domeniul IT, iar eu pictez icoane.

Începuturile

Îmi amintesc cu drag de începuturile noastre; l-am îndrăgit pe Tudor de la prima întâlnire, care s-a întâmplat la Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR). Pe atunci el era angajat într-o altă relație. Abia după un an, de Sfântul Nicolae, am primit atenția și afecțiunea pe care le așteptam de la el, când a venit la mine și mi-a cerut să-i pictez două icoane pentru părinții lui. De atunci ne-am văzut aproape zilnic.

Mulți tineri amână căsătoria și venirea pruncilor până au siguranța materială a zilei de mâine. Cu noi nu a fost așa. De când am început să ne vedem mai des, la a treia întâlnire mi-a spus că vrea să ne căsătorim. După Paști a venit la noi și părinții mei l-au cunoscut. În ziua următoare mi-a cerut mâna de la părinți, iar în a treia zi am găsit o sală pentru nuntă și am fixat-o pe data de 1 iulie. Pentru unii poate părea inconștiență, dar noi am avut încredere în Dumnezeu și ne-am lăsat în grija Lui. Odată ce ne-am cunoscut atât cât s-a putut înainte de cununie, iar dragostea ardea în noi, la ce bun să mai amânăm nunta?

Am locuit într-o garsonieră în chirie și doar eu lucram ca profesor titular la un liceu, iar Tudor era în căutarea unui serviciu. Dormeam pe o saltea second-hand de o persoană, am primit un dulap jerpelit, câteva polițe pentru cărți, o masă, un scaun cu rotile, un dulăpior pentru bucătărie și o plită electrică cu două ochiuri.

Când soțul meu și-a găsit serviciu, eu eram însărcinată în luna a șaptea, ne consumasem toți banii de la nuntă și ne-am făcut și ceva datorii. Trăiam cu strictul necesar. Acum ne amuzăm când ne aducem aminte că locuind la etajul trei și dorind să aerisim caloriferul, am inundat toți vecinii de sub noi… o parte au cerut despăgubiri.

Copiii

Cu fiecare copil venit pe lume – acum avem patru – am anunțat prietenii cu vestea: „Ne-am îmbogățit!”. Cu adevărat, asta simțeam. Iubirea pe care o aveam nu a trebuit împărțită, ci ea s-a înmulțit cu fiecare copil. Și cele materiale s-au adăugat pe parcurs. Azi avem căsuța noastră și cele trebuincioase.

Primul copil a venit imediat după căsătorie. La o lună și ceva am aflat că sunt însărcinată. Aveam un băiat. Au urmat trei fete, cam la trei ani distanță fiecare. Între primul și al doilea copil am pierdut o sarcină în cinci săptămâni. Abia aflasem că vine următorul și l-am pierdut. Ne-a durut mult și nu ne-am găsit pacea până nu a venit următorul copil.

Abia după căsătorie ne-am cunoscut deplin unul pe altul și pe noi înșine. A fost nevoie de multe sforțări, mai ales în primii ani, venite din dragostea de a ne adapta unul la celălalt, pentru a învăța să cedăm și să găsim căi de viață care să nu fie împovărătoare.

Am descoperit în mine neajunsuri însemnate, rigiditate și încăpățânare, care duceau deseori la conflicte și supărări. Pe măsura trecerii anilor, supărările sunt mult mai rare și de durată mai scurtă. Cred că o căsătorie nu poate rezista fără uitare de sine, jertfelnicie și dăruire.

Copiii îți schimbă viața în mod radical, ți-o fac mai bogată, dar, în același timp, aceasta se și complică. Rolul de părinte nu se termină niciodată, însă relația, influența și responsabilitatea se schimbă. Fiecare etapă a creșterii lor și a mea a adus cu sine noi provocări, dar și noi recompense.

Nu pretind că aș reprezenta un exemplu de succes în modul de a relaționa cu copiii mei și că la noi în casă nu s-a ridicat niciodată tonul sau nu s-au rostit vorbe de ocară. N-ar fi o descriere ones­tă a vieții mele din ultimii ani. Cu toate acestea, pot spune că, în general, căminul nostru este un loc liniștit și iubitor.

Educația

A fi părinte îmi pare cea mai grea meserie. Când aduci pe lume un copil, acesta nu vine cu un manual de utilizare atașat, pe care să-l înveți și să-l aplici astfel încât să crești un copil, să ajungă un adult echilibrat și împlinit.

Stilul meu parental s-a datorat în mare parte experiențelor mele anterioare, educației pe care am primit-o acasă. E nevoie de efort conștient continuu pentru a schimba ceea ce e adânc întipărit în mine de la părinți. Și mai greu este a modela o altă ființă umană. Misiunea aceasta mi se pare de o importanță copleșitoare, misiune pe care nu doresc să o îndeplinesc cu superficialitate. Așa că facem cât putem, iar pentru restul, ne rugăm lui Dumnezeu să adauge. Căci mântuirea mea depinde de mântuirea copiilor mei. Nu vreau să fiu un părinte perfect, însă, cu fiecare zi, îmi doresc să fiu un părinte mai bun. La măsura cu care mă străduiesc, Dumnezeu îmi va da. Și nu-mi pierd nădejdea. Spovedania și împărtășania sunt pilonii mei de sprijin.

Copiilor le merge bine dacă primesc dragostea părinților, care le poartă de grijă, îi respectă, îi acceptă, îi iartă și le acordă încredere. Acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat.

Am stabilit împreună, părinții și copiii, reguli și limite pentru a le da siguranță și echilibru și pentru a se autodisciplina. Nu există cooperare fără reguli, pe care învață zilnic cum să le respecte pentru a ajunge la o bună conviețuire. Prin exersarea lor și testarea limitelor învață treptat ce sunt iertarea, smerenia și autocontrolul. Fac zilnic alegeri și suportă consecințele acestora.

Fiecare are personalitatea lui, propriul fel de a fi și este o muncă dificilă să le șlefuim marginile mai aspre pentru a le forma un caracter frumos. Cu toate acestea, mă bucur de unicitatea fiecăruia.

Încercări

La revederea după douăzeci de ani de la încheierea liceului, o fostă colegă mi-a zis: „Dar chiar patru copii?!”. Ne amuzăm de fiecare dată când ne amintim că atunci când eram însărcinată cu cea mică am ținut secret cât am putut față de neamuri, pentru a nu-și crea griji inutil, dar până la urmă au aflat și a fost o mare surpriză pentru ei, și nu una plăcută. Încă de la al treilea copil am fost avertizați că ar trebui să ne oprim. Acum, când ne văd, îi laudă și se bucură de ei.

Fiecare sarcină a fost diferită, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, nașterile au fost relativ ușoare. Cu Irina, mezina casei, a fost diferit. Am avut risc de preeclampsie, adică tensiune mare, indusă de sarcină, și copilașul nu creștea. Am stat la terapie intensivă aproape o lună, monitorizată, primind tratament pentru a mai crește câteva sute de grame, ca astfel să primească șanse mai mari de supraviețuire. Când m-am internat, medicul meu era plecat din țară, iar medicul care m-a văzut la ecograf mi-a zis că fătul are o problemă la inimă și trebuie să mă opereze urgent, deși avea în jur de un kilogram. Disperată, am strigat după ajutor către Maica Domnului și acesta nu a întârziat să vină: un alt medic ecografist m-a văzut și m-a liniștit spunându-mi că nu are nicio afecțiune la inimioară. Ne-a miluit Bunul Dumnezeu și nu a dezvoltat nicio complicație din cele obișnuite copiilor prematuri. Irina s-a născut la treizeci și trei de săptămâni, cântărind o mie șase sute de grame, scăzând apoi până la o mie trei sute de grame. Fețișoara ei era cât pumnul soțului, dar era o luptătoare. La scurt timp după naștere, operația a început să supureze și, fiind sleită atât fizic, cât și psihic, am intrat în depresie, dar nu am rămas mult în acea stare. Tristețile, durerile, neputințele noastre nu zăbovesc dacă nu le hrănim. M-am gândit că Irina nu are nevoie de o mamă depresivă. În starea aceasta eu nu o pot ajuta. I-aș transmite toată durerea și neputința care m-au copleșit, și cui îi folosește? După naștere, au început niște coșmaruri cu arătări drăcești, transpirații abundente, iar riscul de preeclampsie nu a trecut. Părintele duhovnic a venit la spital și m-a spovedit, m-a împărtășit și mi-a citit o rugăciune. Din acea noapte au încetat coșmarurile, a doua zi tensiunea a intrat în limite normale și în următoarea zi am eliminat surplusul de lichid din corp. Nu a fost prima dată când Dumnezeu a lucrat minunat în viața mea.

Când eram pe masa de operație, medicul mi-a propus să-mi lege trompele și am refuzat. Mi-a zis că la o eventuală sarcină nu garantează pentru viața mea sau a fătului. Asta m-a durut mai tare decât trauma fizică de până atunci. Chiar și lucrurile rele care ni se întâmplă le îngăduie Dumnezeu cu o înțelepciune care pe noi ne depășește.

Viața în familie

Cu copiii încerc să fiu fermă și caldă. Le dau responsabilități în casă pentru a ști că sunt o parte importantă din familie. De exemplu, își spală singuri farfuria și tacâmul după fiecare masă, își fac patul și-și duc hainele murdare la spălat. Câte o zi pe săptămână fac cu rândul la bucătărie: pun masa, strâng masa, spală vasele. Zilnic, verific dacă și-au făcut ordine în cameră, altfel intervine delăsarea. Încurajările fac ascultarea mai ușoară, iar puterea exemplului este un profesor foarte bun. Am auzit demult un proverb care mi-a plăcut și îl amintesc copiilor, spunându-le că este nevoie de consecvență ca să ajungi să formezi un caracter: „Întotdeauna apa bate piatra, nu prin forță, ci prin perseverență” (Confucius).

Sunt selectivă cu ceea ce le dau de citit și cu filmele pe care le văd la calculator și le spun mereu că ceea ce văd, aud, fac și gândesc îi formează. Dar, oricum ar fi, numai Dumnezeu poate lucra deplin în ei. Eu doar pregătesc terenul. De aceea, uneori le citesc din cărți duhovnicești, deoarece ei nu au curiozitatea și răbdarea să le citească. Încă nu au motivație interioară pentru studiu sau lectură și rar găsesc o carte pe placul lor, iar când află una, de cele mai multe ori este științifico-fantastică. Astfel, trebuie să insist asupra lecturii. Avem ca regulă să citim împreună o jumătate de oră pe zi, iar în vacanță, o oră.

Imediat după ce l-am născut pe al doilea copil, am renunțat la televizor, aflând cât de păgubitor este pentru dezvoltarea creierului copiilor. Astăzi, pentru a nu le alimenta frustrarea, vizionăm împreună unul, două filme sau desene animate la sfârșit de săptămână. Le alegem diferențiat, în funcție de vârstă, iar celor mici le citim și le explicăm. Nu au acces la internet, calculatorul este parolat, putând fi folosit numai pentru proiectele școlare. Uneori, când doresc, ascultăm muzică: un pic din ce le place lor, un pic din ce ne place nouă. Așa se întâmplă și când ne aflăm în mașină la un drum mai lung: întâi facem rugăciunile începătoare, rugăciunea pentru călătorie, cinci minute rugăciunea inimii, apoi pot asculta muzică. Uneori ascultăm predica sau discuții de la bisericuța noastră.

Este important pentru ei, dar și pentru mine, să fim în legătură unii cu alții, contează timpul de calitate petrecut împreună. Uneori mă joc cu ei, sărim împreună pe trambulină, jucăm un meci scurt de fotbal, tenis sau jocuri în casă. Fata cea mare mă roagă să învăț cu ea. Vin de la școală la ore diferite și când se așează la masă, stau cu fiecare și povestim. Zilele trecute, băiatul, în vârstă de paisprezece ani, mi-a zis că-i place de o fată și m-am bucurat că a împărtășit cu mine ceea ce simte. Uneori îmi pare că e nevoie de un efort special ca să am o relație deschisă și pozitivă cu el.

Cred că fericirea copiilor depinde în mare parte de calitatea relațiilor cu noi, părinții, iar atunci când avem o relație de calitate, rezolvăm orice problemă.

Biserica

Copiii încă nu vin cu drag la biserică și, rar, le-am dat libertatea de a alege, dar aleg să meargă la spovedit, ca să se poată împărtăși. Este minunat că la noi la biserică se împărtășește aproape toată lumea și cred că doresc să fie în comuniune cu ei sau pur și simplu să nu fie lăsați pe dinafară. Iar rugăciunile de împărtășanie, câteodată, le începem de acasă și le citim pe rând în mașină, cu voce tare, sau în gând, la biserică. Știu că harul lucrează și nu e puțin lucru să văd la noi că aceasta este starea de normalitate: să-L avem pe Dumnezeu aproape, să creștem în Biserică, să dezvoltăm relații cu cei din Biserică, și să rămânem în Biserică, orice s-ar întâmpla.

Cât despre post, s-au deprins de mici cu el. Citisem la un Sfânt Părinte că este bine să-i învățăm de mici cu postul, pentru a se exersa în înfrânare, și nu ne-a fost greu, deoarece ne-au văzut pe noi și părea firesc să ne urmeze exemplul.

Acum am privilegiul de a lucra acasă și petrec mai mult timp cu copiii. Sunt pictor iconar și așa cum cer lui Dumnezeu și Sfântului pe care-l pictez să mă ajute, căci singură nu sunt în stare să-l pictez, cer ajutor și în creșterea și educarea copiilor.

Cer ajutorul lui Dumnezeu în tot ce fac, Îi cer și răbdare, fiindcă aici sunt cel mai greu încercată. Fără rugăciune, nu se poate nimic. Nu încetez rugăciunea pentru puritatea sufletului lor și pentru protejarea lor, rugăciune către Maica Domnului, către îngerul lor păzitor și către Sfântul Nicolae, ocrotitorul casei noastre.

Simt că suntem împreună pe cale, cale care duce la Hristos, de la care încercăm să nu ne abatem și pe care încercăm să revenim când simțim că rătăcim.

Adela Stoicovici

De ce m-am întors în România - Alexandru Căbuz

miercuri, 10 august 2016

| | | 0 comments

Sunt întrebat deseori de ce m-am întors în România, în special atunci când mă prezint unei persoane noi. După ce spun că am luat doctoratul în fizică în Franța în 2007 și, după 2–3 ani de stagii post-doctorale, m-am întors în țară, lumea ridică din sprâncene: „Ah! Cum așa?” Uneori, persoana se abține și abia peste 2–3 minute mă întreabă: „Scuzați-mă dacă vi se pare nepotrivită întrebarea, dar ce v-a determinat să vă întoarceți?”

Întotdeauna m-a incomodat această întrebare, dar nu pentru că mi se pare nepotrivită, ci pentru că niciunul din răspunsurile pe care le dădeam nu mă satisfăceau. Îmi era foarte greu să identific și cu atât mai puțin să formulez concis motivația profundă a acestei decizii și, de aceea, soluția la care am ajuns este să răspund pur operațional: a apărut ocazia să lucrez în Ministerul Educației și să contribui la reforma sistemului de cercetare.

Astfel, răspundeam întrebării fără ca, de fapt, să răspund întrebării subiacente: de ce mi-a păsat de reforma cercetării în România așa de mult încât să renunț la un post permanent în sistemul de cercetare francez? Puține funcții publice în lume sunt mai privilegiate decât cele din sistemul francez, deci nu pare o mișcare rațională.

Cred că cel mai simplu mod de a explica este folosind celebrul model „Călărețul și Elefantul”, dezvoltat de psihologul Jonathan Haidt în cartea sa „The Happiness Hypothesis: Finding Modern Truth in Ancient Wisdom.” Acest model arată că mintea umană are o componentă rațională, capabilă de planificare și decizii complexe, reprezentată de călăreț, și o componentă irațională, ghidată de instinct și emoție, reprezentată de elefant. Călărețul are o influență mică și oarecum indirectă asupra elefantului. În situații în care elefantul este indiferent, călărețul îl poate direcționa unde dorește. În situații în care elefantul este atras de o anume direcție sau de alta, călărețului îi este foarte greu să îl devieze sau să îl încetinească. Evident că modelul este simplificator și mintea umană este mult mai complexă, dar există o mulțime de alte cercetări care întăresc concluzia că gândirea rațională reprezintă o forță minoritară și uneori chiar neglijabilă pentru vasta majoritate a acțiunilor și deciziilor pe care le luăm zi de zi. Două surse de documentare suplimentară ar fi profesorul Dan Ariely de la MIT („Predictably irrational”) și autorul de popularizarea științei Tor Nørretranders („The User Illusion”).

În cazul meu, elefantul a simțit o atracție gravitațională, continuă, pentru organismul cultural românesc. Cuvântul „organism” este cuvântul cheie aici, pentru că ar putea explica de ce nu m-am simțit niciodată în largul meu și chiar am evitat comunitățile românești din țările unde locuiam. Resimțeam atmosfera acestor comunități nu ca pe metabolismul unui organism cultural viu, ci ca pe un fel de terapie de grup pentru „celule” ce s-au pierdut de „trup”, și această atmosferă mi se părea foarte apăsătoare.

La fel cum metabolismul unui organism real este format din o mulțime de mici interacțiuni între celule, o țesătură invizibilă de mici schimburi de energie și de informație, la fel și într-o societate, mi-a fost greu să identific un element anume, care, singur, face diferența dintre a trăi între români și a trăi între americani, francezi, englezi sau japonezi (cele patru țări unde am locuit până acum). Efectul cumulativ, însă, este covârșitor. Simțul umorului, formele de politețe, moduri de socializare, subiecte de conversație acceptate sau tabu, vestimentație, mâncare, muzică, politică, mijloace de transport, mesajele din mass-media, celebritățile din ziare și de la televizor, relațiile de muncă, și multe alte lucruri formează o frescă total diferită în fiecare loc, iar elefantul meu numai pe una o considera ca fiind „acasă”.

Chiar atunci când eram atât de bine integrat într-o societate încât cei din jur nu mai realizau că eram o celulă din alt corp, deoarece vorbeam fără accent și cunoșteam toate formele culturale acceptate, elefantul nu uita să îmi amintească încontinuu, ca un bâzâit pe fundal, că nu sunt acasă. Mai mult, acest bâzâit creștea în intensitate de-a lungul anilor, până când, în anii 2009–2010, devenise un tropăit extrem de neplăcut. Ocazia de a reveni, atunci când a apărut, a fost minunată, și n-am ratat-o.

Călărețul, însă, nu vă va spune toate acestea, dacă îl întrebați. El va raționaliza întregul proces ca să facă să pară că, de fapt, totul a fost calculat și planificat de la bun început. Începând din 2002, când am terminat facultatea în SUA și m-am mutat în Franța, m-am implicat în comunitățile online de cercetători români tocmai pentru a-mi construi o rețea de relații profesionale. Știam, evident, de pe atunci că nu poți funcționa nicăieri, și mai ales în România, fără a face parte dintr-o comunitate și a avea o reputație, o serie de realizări etc. Am făcut networking timp de 8 ani pentru ca, atunci când ocazia de a reveni se va prezenta, terenul să fie deja pregătit, să nu vin ca un imigrant, parașutat în propria țară.

Strategia” a dat roade: din 2010 și până acum am fost înconjurat, și în viața profesională, și în cea personală, de cei mai impresionanți, incredibili oameni pe care i-am cunoscut vreodată, pe toate planurile – în frunte chiar cu soția mea. Numai pentru faptul că am putut să îi cunosc și să lucrez cu ei, știu că n-am trăit degeaba. Însă ghilimelele ce încadrează cuvântul „strategia” arată că nu călărețul a avut contribuția determinantă. Rămâne însă întrebarea: cum a știut elefantul?

În primul rând, călărețul uită repede, dar elefantul nu uită niciodată. Mirosurile, sunetele și peisajele Bucovinei și Făgărașului unde mi-am petrecut vacanțele copilăriei, mirosul de tămâie și toaca mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava, fânul din podul unchiului din Făgăraș, maratoanele de bancuri de la nesfârșitele mese de Crăciun și Revelion, lumina Învierii, intoleranța la minciuni totală, radicală, a părinților, pozele și poveștile cu străbunicii și stră-străbunicii, poveștile cu Vlad Țepeș… acestea sunt metabolismul identității mele și în orice alt loc elefantul reacționează imunitar.

În al doilea rând, elefantul a fost mereu atras de oameni competenți și integri. Întâmplător sau nu, aceasta este rețeta networking-ului de succes oriunde în lume. În România ea are însă o importanță cu totul aparte, datorită rarității acestor oameni. În acest context, ei se știu și se recunosc ușor între ei, deci este suficient să cunoști câțiva pentru ca, mergând pe fir, să ajungi imediat la oricare altul. În plus, comunitatea este în expansiune ca număr de membri, ca eficiență a colaborărilor și, mai ales, ca hotărâre de a-și asuma un rol mai activ și mai vizibil în viața cetății. Suntem la un punct de inflexiune și acum este momentul ideal pentru a se alătura acestei comunități.

Iar în al treilea rând, elefantul meu a vrut mereu să contribuie mai întâi, fără să ceară răsplată. De altfel, este, probabil, singurul mijloc sigur de a intra în rețeaua competenților, și este componenta pe care știu de unde a învățat-o elefantul: de la părinți și de la bunici, care, deloc întâmplător, sunt toți profund credincioși. Spun „deloc întâmplător” pentru că aceasta mi se pare încapsularea perfectă a moralei ortodoxe: „Munca acum, răsplata mai târziu. Mult mai târziu.”

Așadar, cititorule, dacă ești între străini și te trage elefantul înapoi, dar călărețul îți spune că metabolismul românesc este bolnav, atunci intră în legătură cu oamenii competenți și integri, dar nu pentru a cere, ci pentru a contribui. Astfel nu va mai trebui să te lupți cu elefantul, vei contribui la însănătoșirea culturii noastre, și vei fi mai împlinit în România decât oriunde altundeva.