Predică la Acoperământul Maicii Domnului - Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia

sâmbătă, 1 octombrie 2016

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 10, 38-42;11,27-28


În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi aceasta avea o soră, ce se numea Maria, care şezându jos, lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvintele Lui. Marta însă se silea să facă ospăţ mare şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i dar ca să-mi ajute. Dar Iisus, răspunzând, i-a zis: Marto, Marto, te sileşti şi te îngrijeşti de multe; dar un singur lucru trebuieşte. Maria însă şi-a ales partea cea bună, care nu se va lua de la ea.

Iar când zicea Dânsul acestea, o femeie din popor, ridicându-şi glasul, a zis către Dânsul: fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt. Dar Iisus a răspuns: aşa este, dar fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), Făcătorul de minuni din Sofia - Cuvânt la Acoperământul Maicii Domnului

Motivul marii sărbători de astăzi a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat până la al treilea cer.

Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Ea nu se găseşte acolo, deoarece Ea se află pe pământ, mângâind pe cei necăjiţi, oamenii suferinzi şi că el o va vedea în curând.

Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaheme din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.

Ea se ruga osârduitor în genunchi, apoi s-a ridicat şi i-a acoperit cu omoforul Ei strălucitor pe cei ce se rugau.

Dar iată la ce vreau eu, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să vă atrag atenţia. Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Ne-am întreba: cum se poate împăca marea Ei suferinţă pentru noi cu bucuria Ei neîntreruptă, dumnezeiască şi cu necurmata Ei fericire?

Desigur, dacă această amestecare n-ar fi fost posibilă, Sfântul Andrei nu ar fi văzut-o pe Maica Domnului înlăcrimată. Însemnă că această amestecare este posibilă. Dar pentru a fi pe înţelesul nostru, trebuie, iubiţilor, să ne aducem întotdeauna aminte cuvintele apostolului Pavel: „Ca niştre întristaţi, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 6, 10). „Căci precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Odată, la preacuviosul Serafim a venit o femeie bolnavă, foarte evlavioasă. Slujitorul lui Dumnezeu i-a spus acesteia: „Pentru tine suferă, roabă a lui Dumnezeu, întemeietoarea mănăstirii Diveevo, răposata monahie Alexandra. Du-te la mormântul ei din Diveevo, roagă să i se facă un parastas şi tu te vei însănătoşi”.

Femeia a făcut aşa cum i-a poruncit Sfântul Serafim şi şi-a căpătat tămăduirea. Dar, dacă cuvioasa monahie Aleksandra suferea pentru această femeie din cauza bolii ei, atunci cum să nu sufere şi să nu plângă pentru noi Maica Domnului? Pentru că Ea ne iubeşte mai mult chiar decât mama noastră; pentru că Ea ne este aproape în timpul când noi suntem bolnavi, atunci când asupra noastră se abat tot felul de necazuri şi suferinţe, atunci când ne adresăm Ei, rugând-o să ne ajute.

Şi totuşi, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din faptul că Sfântul Andrei a văzut-o pe Preacurata Maică a Domnului înlăcrimată? Concluzia este una singură: noi nu trebuie s-o întristăm pe Preacurata Maica Domnului şi s-o facem să verse lacrimi pentru multele noastre păcate şi mai ales, pentru cel mai răspândit păcat, al poftelor noastre trupeşti sau al desfrânării.

Din nefericire, acest păcat se întâlneşte, fiind specific şi caracteristic, nu numai la păgâni şi la heterodocşi, ci adesea şi la creştinii ortodocşi. Aici, printre ortodocşi, se observă în ultima vreme o oarecare întunecare a minţii în ceea ce priveşte acest păcat trupesc; deoarece mulţi îl socotesc o manifestare de-a dreptul naturală şi permisă.

Asemenea creştini spun: „Toţi trăiesc în desfrânare, o să trăim şi noi astfel”. Ca şi când ar fi tot una: vom pieri numai noi singuri sau vom pieri cu toţii. Dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel - a zis Domnul, atunci când I s-a spus că Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor (Luca 13, 1-3).

Ar trebui ca aceşti creştini ortodocşi să-şi amintească mereu că Sfânta Biserică pedepseşte greu păcatul desfrânării, chiar dacă există pocăinţă, deoarece îi îndepărtează pe cei căzuţi în acest păcat de la Sfânta Împărtăşanie, pentru şapte ani din momentul pocăinţei, adică de la încetarea săvârşirii lui.

Dar acest lucru este puţin. Deoarece păcatul trupesc capătă dimensiuni gigantice şi cuprinde în mrejele lui întreaga lume, se apropie vremea când Domnul va rosti din nou groaznica sentinţă, pe care cândva a rostit-o faţă de tot neamul omenesc, înaintea Potopului Universal: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza 6, 3).

Numai că lumea dinainte, Domnul a distrus-o cu apă, iar lumea de acum va pieri de foc, la semnul Domnului, în ziua celei de-a doua veniri, aşa cum a proorocit despre aceasta Sfântul apostol Petru, spunând: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10).

Desigur, nu doar păcatul desfrânării va determina această pieire universală, dar şi alt păcat mare şi greu, al lepădării oamenilor de la dreapta credinţă. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8).

Această lepădare generală de la dreapta credinţă are loc nu numai din pricina mândriei diavoleşti. Una din cauzele acestui greu păcat constă tot în păcatul desfrânării, din cauza căruia ni se întunecă mintea, făcându-se posibilă orice rătăcire şi mai ales rătăcirile eretice.

De altfel, păcatul desfrânării nu este numai o crimă morală, el este în acelaşi timp şi un păcat împotriva dreptei credinţe. Căci credinţă noastră ortodoxă constă nu numai în dogme; ci şi în sfintele canoane.

Este clar că renunţarea la sfintele canoane, care interzic desfrânarea, reprezintă un izvor al celor mai mari necazuri ale noastre şi anume lepădarea de dreapta credinţă şi prin urmare, cauza pieirii noastre veşnice.

Iată de ce, Apostolul Pavel a spus: „Nu vă amăgiţi:...desfrânaţii...nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10).

De aceea, iubiţilor, să n-o întristăm pe Preacurata Maică a Domnului prin păcatele desfrânării; să ne pocăim; nu numai pentru faptele desfrânate, dar şi pentru cugetele, dorinţele şi gândurile noastre necurate.

Nu se ştie cât ne-a mai rămas de trăit şi dacă vom mai avea timp de pocăinţă, ca să îndepărtăm de la noi cuvintele înspăimântătoare ale Domnului: „În ce te voi găsi, în aceea te voi judeca” (vezi Iezechiel 3, 20; 18, 20-22).

Se poate desprinde, iubiţilor întru Hristos fiii mei şi o a doua concluzie mântuitoare din această vedere a Sfântului Andrei a lacrimilor Maicii Domnului. Noi, nu numai că nu trebuie s-o mâhnim pe Preacurata Maică a Domnului, prin desfrânarea noastră necurată, dar trebuie s-o bucurăm prin fecioria noastră.

Să ţinem minte că fecioria Preacuratei Născătoare de Dumnezeu L-a coborât din ceruri pe Dumnezeu care s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Iar curăţia noastră şi fecioria ne înălţă la ceruri, în sensul că Domnul, pentru aceasta, ne dăruieşte descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, în măsura în care suntem noi înşine curaţi.

Iată de ce marele Sfânt părinte, preacuviosul Ioan Cassian, spune că apostolul Pavel se evidenţiază dintre toţi apostolii prin curăţia sa virtuoasă. De aceea el, mai mult decât alţi apostoli, a fost înzestrat de la Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască, cu descoperirea adevărurilor dumnezeieşti şi a tainelor cereşti, iar această descoperire continua în contemplarea unor revelaţii extraordinare, pentru care lui i se arăta Mântuitorul de nenumărate ori şi chiar a fost înălţat până la al treilea cer.

Acest apostol a acordat o atât de mare însemnătate mântuitoare curăţiei noastre, încât o privea ca pe scopul suprem al întregii noastre vieţi creştineşti. „Aveţi roada voastră, - zice el - spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţa veşnică” (Romani 6, 22). „Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire (I Tesaloniceni 4, 7).

De aceea, să năzuim, iubiţilor întru Hristos fiii mei, spre curăţia feciorelnică, spre această chemare dumnezeiască a noastră, spre acest scop al vieţii noastre creştineşti. Să fim curaţi nu numai în ceea ce priveşte patimile exterioare!

O asemenea curăţie, cum ar fi abţinerea chinuitoare de la desfrânare, le este caracteristică şi păgânilor şi ereticilor. Să năzuim spre atingerea unei curăţii interioare, în simţiri şi în gânduri. O asemenea stare aşteaptă de la noi Preacurata Maică a Domnului.

Cu asemenea curăţie o vom şi bucura. Iar Ea, la rândul Său, ne va bucura cu milostivirile Sale negrăite, în împlinirea cuvintelor lui Hristos: „Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 2). Pentru această curăţie ne vom afla întotdeauna sub Acoperământul Maicii Domnului.

Ea ne va acoperi întotdeauna şi ne va izbăvi de toate păcatele şi patimile, de toate relele şi necazurile şi ne va uni pe veci cu Fiul Său, cu Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a primi bucuria dumnezeiască veşnică şi nesfârşită, în împărăţia Lui cea cerească. Amin. Bunului Dumnezeu slavă în veci, Amin!

(ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din oraşul Sofia, la 1/14 octombrie 1949)

Sursa: Doxologia

✝) Acoperământul Maicii Domnului

| | | 0 comments

Predica la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrajmașilor) - Sfântul Nicolae Velimirovici

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 6, 31-36


Zis-a Domnul: precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor tot aşa. Pentru că dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe dânşii. Şi, dacă faceţi bine celor care vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi, dacă împrumutaţi pe cineva de la care nădăjduiţi să luaţi, ce mulţumire puteţi avea? Doar şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să faceţi binele, şi să daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi atunci răsplata voastră va fi multă, şi voi veţi fi fiii Celui prea Înalt; pentru că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi. Aşadar fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Evanghelia iubirii desăvârşite

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El, zi şi noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia regală?

Tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi ştiut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi, milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaşte mila.

Cui înţelege că mila este o virtute lucrătoare, şi începe să o lucreze, cerul şi pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui Dumnezeu, şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie, şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi, şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).

Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară rău de el, şi totuşi să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A te milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii noştri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască şi să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învăţată, pe când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiţi de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.

Dar nu acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu fi duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui; iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti. O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi îl vrăjmaşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi ar străluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.

Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii. De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.

Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu însuşi i-a pregătit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi a înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul păcătoşi pe ceilalţi oameni, scufundaţi în necredinţă. Dar prin „păcătoşi" (mai mari decât păgânii!) înţelege Domnul şi pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a iubirii, nu s-au ţinut de ea, ci s-au întors ca şi câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Şi mulţi dintre noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem creştini iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.

Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti.

Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.

Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găseşti nimic care să semene a iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi: una necăzută, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat, cea aşa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită, întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem că este în această lume. De firea primară ţine iubirea faţă de vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Şi toată iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este supra-firească faţă de firea cea pământească, sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.

Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, de la Care ea îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el duşman? Dacă ar fi ca soarele şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi de aceea El nu bănuieşte pe nimeni, El iubeşte pe toată lumea. Ne iubeşte atât de mult încât, atunci când ne împresoară duşmanii fără că noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru.

Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor, câţi fraţi şi surori fraţilor şi surorilor? Câte soţii soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni, şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.

Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb”, zice Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără să ţineţi seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmaţi lui Dumnezeu, care face bine tuturor, şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât mai puţin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu aşteaptă de la tine bine, şi împrumută tuturor celor care îţi cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău. Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În fratele său însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează”. Chiar dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te împiedice aceasta de a-i face bine mai departe. Nu spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru cei... ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest chip le veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar dacă ar fi cu neputinţă oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit, poate şi să topească gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Şi aceasta nu atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei faţă de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin lucru pentru mântuirea ta să ai, în viaţa aceasta, mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale.

Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său. Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.

Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!

Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultam pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.

În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce — cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 500-509).

Sursa: Doxologia

Sf. Ier. Grigorie Luminătorul, arhiepiscopul Armeniei; Sf. Mc. Ripsimia și Gaiani

vineri, 30 septembrie 2016

| | | 0 comments


1. Sfântul Grigorie s-a născut în Armenia Mare, pe la anul 257, într-o familie înrudită cu dinastia imperială a Arsacizilor. Dar, din pricina tulburărilor din acea vreme, părinții săi au fost uciși, iar el, copil fiind, a găsit scăpare în Cezareea Capadociei şi a fost crescut în credinţa creştină, în care s-a botezat. Mai târziu s-a căsătorit cu o creștină pe nume Miriam, de asemenea de neam armean, cu care a avut doi copii: Vartanes și Aristakes. Crescându-și copiii în dreapta credință, cei doi soți s-au hotărât să devină monahi, apoi Sfântul Grigorie, desăvârşindu-se în cuvântul mântuirii, s-a aprins de marea dorinţă de a merge să binevestească Evanghelia în ţara sa, la neamul armenilor; și Dumnezeu a întărit cu minuni cuvântul şi viaţa Sfântului Grigorie, slujitorul Său. Însă multe chinuri a îndurat din partea păgânilor şi, mai ales, din partea regelui Tiridate al III-lea (283-330), care jertfea idolilor şi nu putea suferi credinţa în Hristos a Sfântului. Deci, pe Sfântul Grigorie l-a aruncat într-o groapă adâncă în care erau animale sălbatice și târâtoare veninoase, unde a stat vreme de 14 ani, fiind hrănit în ascuns de o bătrână milostivă. Tot atunci au pătimit Sfintele fecioare Ripsimia și Gaiani, precum și 70 debărbaţi creştini şi 32 de femei, primind cununa muceniciei.

După o vreme, însă, regele Tiridate s-a îmbolnăvit greu și a fost chemat Sfântul Grigorie să-l vindece, ceea ce s-a și întâmplat. Văzând minunea, Tiridates a înțeles puterea lui Hristos, a crezut și a primit botezul, în anul 301. Ca urmare, toată Armenia a venit la credinţa creştină, poporul sfărâmând capiştile idoleşti şi zidind biserici, devenind astfel primul popor din lume creștinat în întregime.

Atunci Sfântul Grigorie a fost trimis la fericitul Leontie, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, de care a fost hirotonit episcop în anul 302, ajungând cel dintâi arhipăstor al armenilor. Deci, hirotonind preoți, Sfântul Grigorie a botezat tot poporul, până la cel din urmă sătean. Iar regele Tiridate a întemeiat multe mănăstiri, în care înflorea viețuirea cea după Evanghelie. Tot Sfântul Grigorie a purtat flacăra credinţei la multe alte neamuri de pe lângă Marea Caspică şi în Caucaz. Și-a pregătit pentru preoție pe fiul său Aristakes, care i-a și urmat ca arhiepiscop, dar și pe nepotul său, numit tot Grigorie, fiul lui Vartanes, care, predicând Evanghelia popoarelor din Caucaz, a fost ucis de păgâni, primind cununa muceniciei.
Sfântul Grigorie a păstorit Biserica Armeniei 31 de ani. Numele lui apare și la Sinodul I Ecumenic (325), semnând al treizeci şi şaselea pe lista Sfinților Părinţi de la Niceea. Se spune că el a avut iniţiativa înfiinţării alfabetului armenesc, desăvârșit de fericitul Mesrop, şi că a tălmăcit şi Biblia în limba armenilor. În ultima parte a vieții sale, Sfântul se ruga vreme îndelungată în singurătate şi prin munţi. Deci, foarte multe şi preaslăvite minuni făcând, şi la adânci bătrâneţi ajungând, cu pace s-a mutat către Domnul, pe la anul 331.
În timpul împăratului Zenon (474-491) au fost aflate moaştele Sfântului. Acum mâna sa dreaptă se află în Armenia, capul și mâna stângă la Marea Lavră din Muntele Athos, iar altă parte a moaștelor sale în Italia, la Napoli. De asemenea, părți din moaștele sale se află și în alte sfinte locașuri din lumea creștină.

Sursa: Doxologia.ro
2. Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani († 302) – Au pătimit în Armenia în timpul împăratului Dioclețian și a regelui Tiridat.
Sfintele Muceniţe Ripsimia şi Gaiani au pătimit împreună cu alte treizeci şi două cuvioase muceniţe, femei şi fecioare.
Aceste două sfinte femei erau de neam mare şi au trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, fiind fecioare prea încuviinţate cu frumuseţea şi călugăriţe.
Deci pentru că n-a voit Ripsimia a se însoţi cu împăratul, a fugit şi s-a dus împreună cu Gaiani în părţile Armeniei. Şi aflând aceasta Tiridat, domnitorul laturilor acelora, a trimis şi au adus-o şi a silit-o la nelegiuită împreunare. Dar cu puterea lui Hristos nu a biruit-o pe ea, iar el nedobândindu-şi dorinţa, zăcea ca un mort.
Atunci ea a fugit, dar ostaşii împăratului, gonind-o şi prinzând-o, mai întâi i-au rupt hainele, apoi legându-i mâinile la spate, i-au tăiat limba, trupul i l-au ars şi i-au scos ochii. Aşa şi-a dat fericitul său suflet.
Au fost ucişi încă împreună cu ea 70 de bărbaţi creştini şi 32 de femei. Iar viteaza Gaiani a fost străpunsă prin gât şi după aceea au suflat în ea ca într-o băşică şi fiind despuiată de pielea trupului până la sâni, a fost zdrobită cu pietre şi i s-a tăiat capul.

Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.
 
Surse: Doxologia si Basilica

Gând de pocăinţă - Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă / Gânduri pentru intelectuali

joi, 29 septembrie 2016

| | | 0 comments
Sursa: Sreten Pantelic (OrthPhoto)
„Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3,2) ne vesteşte Sfântul Ioan Botezătorul când își începe predica în pustie și „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4,17) este și începutul predicii Mântuitorului Hristos după botez și ispitirea din deșert Pentru a ne demonstra că un început de viață nouă nu este posibil fără căință pentru răutățile trecute.

Şi, pentru a desăvârși porunca de mai sus, Mântuitorul Hristos, arătându-se apostolilor, după Înviere, le zice: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veţi ţinea, vor fi ținute” (Ioan 20,23). Astfel s-a instituit taina purificării sufletești și de împăcare cu Dumnezeu pentru o viață nouă, taina pocăinței sau mărturisirii.

Pocăința o găsim la toate popoarele și în toate credințele, căci este o trebuință naturală a sufletului omenesc. În creștinism însă, ea face parte din bunurile descoperirii dumnezeiești. Ca să o înțelegem și să o prețuim, Mântuitorul Hristos ne-a lăsat o mulțime de parabole: cu oaia cea pierdută, cu vameșul și fariseul, cu femeia păcătoasă, cu Zaheu vameșul, cu fiul cel pierdut și altele, pentru ca și prin pilde să se statornicească porunca.

Prin pocăință scăpăm de rănile sufletului, pe care, dacă le-am ascunde, am muri. Ea este o lucrare dumnezeiască, mântuitoare, care ne pregătește sufletește pentru o viață nouă și bine plăcută lui Dumnezeu. Ea este ca „o mamă care ne mângâie și spală sufletul cu o apă curățitoare”. Ea este „topitoarea păcatului, din plumb face aur, din întuneric face lumină, din păcătoși apostoli și din pustie face casa lui Dumnezeu”.

Prin această baie curăţitoare au trecut toți cei ce-au simțit trebuința eliminării răului din trupurile și sufletele lor, pentru apropiere și împăcare cu Dumnezeu.
Mustrarea conștiinței de după săvârșirea răului dispare din inima noastră, ca și întunericul din fața luminii soarelui, dacă trecem prin baia purificării sufletești a pocăinței.

Cât de mare a fost căința prorocului David pentru fărădelegea comisă și cât de mare a fost căința lui Petru pentru lepădarea de Hristos! Dar crima lui Cain îl urmărește cu mustrări de conștiință până la mormânt.

Cât de sincer s-a căit împăratul Teodosie cel Mare de fărădelegea sa, când episcopul Ambrozie de Mediolan i-o arată și-l îndeamnă la căință! Şi pildele de căință sinceră și curată pentru păcatele și răutățile comise sunt nenumărate.

Dar noi, cei de astăzi, câte răutăți nu săvârşim, câte păcate nu comitem, câte călcări de lege nu facem, câte abuzuri şi nedreptăți nu avem pe conștiința noastră și care este căința noastră? În loc de căință, ne înrăutățim și mai mult și continuăm să petrecem în păcate.

Aşteptăm zile mai senine și mai fericite, dar nu pregătim cu nimic venirea acestor zile. Glasul de chemare al Bisericii pentru căință și curățire nu-l luăm în seamă. Ba chiar suprimăm cu încăpățânare și răutate această trebuință firească din noi pentru mărturisirea păcatului.

Un gând de pocăință ar trebui să se ivească într-un colț oarecare al sufletului nostru pentru a ne face purificarea și a ne aduce fericirea deplină, pe care o dorim cu toții, dar pe care o căutăm în altă parte.

[Bucovina, an II, 1942, nr. 362, 6 septembrie, p. 4]

Sfântul Mucenic Trifon

| | | 0 comments

Viața
Sfântul Mucenic Trifon s-a născut în localitatea Lampsacus din Frigia, o provincie romană din Asia Minor (Asia Mică).

Încă din tinereţe Domnul l-a învrednicit cu puterea izgonirii demonilor şi a vindecării diferitelor boli. Odată, Sf. Trifon a salvat întreaga comunitate din Lampsacus de la înfometare, oprind cu puterea rugăciunii invazia lăcustelor care devorau lanurile de grânele ale oamenilor de acolo.

Pe când avea doar 17 ani, Sf. Trifon a izgonit un demon din fiica împăratului roman Gordian (238-244). După șase zile de post și rugăciune, el le-a descoperit păgânilor existența diavolului. La porunca sa, diavolul s-a arătat tuturor, în chip de câine negru, având ochii ca de foc. Prin această minune i-a făcut pe mulți păgâni să treacă la creștinism. Sf. Trifon a devenit vestit şi datorită faptului că îi ajuta pe cei neputincioşi nu le cerea altceva decât credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos cu a Cărui slavă îi vindeca.

Odată cu ascensiunea la tronul imperial a împăratului Decius (249-251), a reînceput o persecuţie atroce a creştinilor. Cineva l-a pârât prefectului Aquilinus (guvernatorul provinciei romane Bitinia) pe Sf. Trifon, spunându că acesta propovăduia cu mare evlavie credinţa în Iisus Hristos şi că i-a botezat pe mulţi în această credinţă. Din acest motiv Sf. Trifon a fost arestat și aruncat în temnița din cetatea Niceea.

Mucenicia
După ce a fost arestat, Sf. Trifon a fost dus în fața guvernatorului Aquilinus, care i-a cerut să se lepede de credinţa sa și să aducă jertfă zeilor Romei (idolilor). Sf. Trifon a refuzat însă cu tărie și a mărturisit credința sa în Iisus Hristos.

Pentru mărturisirea sa, sfântul a fost supus unor torturi îngrozitoare: a fost lovit cu bâtele, trupul i-a fost scrijelit cu gheare de fier, a fost ars și i s-au bătut cuie în tălpi; toate acestea sfântul le-a îndurat însă cu bărbăție și răbdare.

În cele din urmă a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. Sfântul mucenic s-a rugat înainte de execuţie, mulţumind lui Dumnezeu pentru că l-a întărit în încercările sale. El s-a mai rugat Domnului să-i miluiască pe cei care-l vor chema în ajutor. De asemenea, s-a mai rugat lui Dumnezeu să moară înainte de a fi decapitat. Astfel, atunci când călăul a ridicat sabia pentru a-i tăia capul, Sf. Trifon își dăduse deja sufletul în mâinile Domnului. Toate acestea s-au petrecut la Niceea (orașul Iznik din Turcia contemporană), în anul 250.

Rugăciunea rostită de Sfântul Trifon, înaintea morții
O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor Împărăției Tale celei preadorite.
Primește sufletul meu și auzi rugăciunile tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Căuta spre dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine, în vecii vecilor. Amin!”

Sursa: OrthodoxWiki

Sfântul Cuvios Hariton Mărturisitorul

miercuri, 28 septembrie 2016

| | | 0 comments

Sfântul Hariton s-a născut și a crescut la Iconium, în Asia Mică, în timpul împărăției lui Aurelian (270-276). Hariton, cunoscut în Iconium pentru credința și virtutea lui, a fost arestat, a mărturisit credința și a fost chinuit la începutul persecuției lui Dioclețian (303). Eliberat de judecător, el s-a refugiat în Egipt până la sfârșitul persecuției.

Pe la anul 322, pe când făcea un pelerinaj în Țara Sfântă, Hariton a fost luat prizonier de către tâlhari în drum spre Ierusalim, într-un loc numit Faran (Wadi el-Paran). Ceata de tâlhari l-a dus în peștera lor, dar peste noapte au murit toți pe când beau vin dintr-o sticlă în care un șarpe și-a vărsat veninul. Luând această întâmplare ca pe un semn de la Dumnezeu, Hariton a rămas timp de mai mulți ani în acea peșteră, în asceză și rugăciune, până în 330 când înmulțirea ucenicilor îl obligă să întemeieze o lavră la Faran (distrusă de perși la marea invazie de la anul 614).

Căutător de isihie, cuviosul Hariton a plecat din nou în sihăstrie și s-a așezat într-o peșteră retrasă pe Muntele Ispitirii de lângă Ierihon, în locul numit Dukas sau Dok. Și aici însă ucenici s-au adunat în jurul lui, așa încât la 340 a întemeiat o a doua lavră, la Duka (și ea distrusă de perși la 614, și reînființată în anii 1875/95, ca mănăstirea ortodoxă greacă Carantania).

Între anii 340 la 350 sfântul Hariton fuge din nou și mai în sud în căutarea isihiei, și se instalează într-un loc pustiu numit Tekoa, unde cu ucenicii care s-au adunat a întemeiat Mănăstirea Suka („sukkah” însemnând chiar „mănăstire” în siriacă). Pe la începutul secolului al VI-lea, mănăstirea Suka primește supranumele de „Vechea Lavră”, în urma unei revolte a monahilor de la Suka contra sfântului Sava cel Sfințit, când unii dintre ei au plecat din Suka și au înființat în apropiere „Noua Lavră”. Și lavra de la Suka a fost distrusă de perși la 614.

În 350, la sfârșitul vieții, sfântul Hariton s-a retras la Lavra Faran și aici și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Hariton a fost contemporan cu sfântul Ilarion cel Mare, cel care a întemeiat monahismul în Gaza și nordul Palestinei, probabil tot prin anii 330-350. Deși influența sfântului Hariton în Palestina a fost mai mare decât a sfântului Ilarion, acesta din urmă s-a bucurat mai târziu de o mai mare notorietate, probabil dată unei Vita scrisă de Ieronim (către anul 391), și care s-a bucurat de o mare circulație.

O mulțime de sfinți monahi au trăit în lavrele întemeiat de Sf. Hariton de-a lungul timpului (până în 614, când au fost distruse de perși), cum ar fi: Eftimie cel Mare (377-473), Teoctist († 467), Ioan Moshu și mulți alții.

Sursa: OrthodoxWiki

Vinovăţia mediului

marți, 27 septembrie 2016

| | | 0 comments

În urmă cu ceva vreme am avut ocazia să vorbesc cu o persoană al cărei fiu se încurcase cu drogurile. Cu tot efortul părinţilor şi cu toate bunele intenţii ale băiatului, acesta nu se putea elibera din robia narcoticelor. După fiecare tentativă, după fiecare internare la dezintoxicare, tânărul revenea în cercul său de prieteni, în acel mediu în care se şi deprinsese cu obiceiul de a se droga şi după o perioadă ceda iarăşi ispitei. Acesta este un exemplu puţin spus dureros, din păcate, din foarte multele ce s-ar putea da cu privire la influenţa nefastă a mediului asupra copiilor noştri şi chiar asupra noastră. Iar asta se întâmplă în ciuda educaţiei pe care ne străduim s-o oferim, aşa cum şi noi, la rândul nostru, am primit-o. De mic am auzit din gura părinţilor cuvinte de genul: Fii atent la anturaj, vezi în ce grup te învârţi, ai grijă în ce mediu stai! Şi probabil că majoritatea dintre voi aţi auzit astfel de îndemnuri, iar acum, când am ajuns părinţi, le transmitem şi noi copiilor noştri. Posibilitatea ca un anumit tip de mediu să-i înrâurească pe cei tineri este majoră. În discuţiile pe care le port cu prietenii, ajungem fără excepţie la aceeaşi concluzie: mediul este o mare plagă, trebuie să fim extrem de prevăzători, trebuie să-i ferim pe copiii noştri de „tovărăşiile rele care strică obiceiurile bune”.

Totuşi, undeva în adânc am o îndoială. De acord, mediul este rău. Dar din ce pricină este rău? Nu-i un picuţ ciudat? Dacă noi toţi sau cei mai mulţi dintre noi suntem buni - sau cel puţin bine intenţionaţi, cum se face totuşi că mediul e rău? Ce e mediul dacă nu suma iradierii inimilor noastre, a propriei noastre valori personale ce se manifestă în afară? Şi atunci, dacă noi iradiem bunătate şi frumuseţe, cum se face că mediul e viclean? Toţi ne credem buni sau cel puţin mai buni decât mediul general. Prin urmare, lucrurile sunt contradictorii: noi suntem buni, dar mediul în care trăim şi la care participăm e rău! Extrem de ciudat! Personal, nu văd aici vreo logică. Mă gândesc însă că undeva în raţionamentele noastre s-a strecurat o eroare. Aşa că, ce-ar fi să schimbăm un pic optica? Să ne asumăm şi noi măcar o parte de vină pentru că mediul este aşa cum este. Oare nu cumva suntem şi noi un pic vicleni? Dacă recunoaştem asta, ar mai fi o şansă ca mediul să se schimbe în bine. Cum? Schimbându-ne pe noi înşine şi afirmându-ne libertatea de creştini. Şi cum să ne afirmăm libertatea? Prin a nu sta pasivi şi a fi robiţi de mediu, ci a lupta cu viclenia din noi înşine şi implicit cu mediul. Altfel, a afirma doar că mediul e rău şi noi buni şi că lumea se duce de râpă nu reprezintă decât o evaziune, o abdicare de la statutul nostru de făpturi zidite după chipul lui Dumnezeu, apte să aleagă binele şi să refuze răul. Aşa cum remarca şi Dostoievski în Jurnalul său: „Făcându-l pe om responsabil, Creştinismul recunoaşte libertatea lui. Pe când, făcându-l pe om dependent de fiecare eroare în alcătuirea societăţii, doctrina mediului îl împinge pe om până la abdicarea totală de la personalitate, până la absoluta lui scutire de orice îndatorire personală…”

Şi cum mai concret s-ar impune să luptăm cu mediul? Desi­gur, nu cu bâta sau cu vreo mândră putere omenească. Dar cum? Fiecare va vedea în cazul său concret cum să facă, după puterea fiecăruia. Pentru a exemplifica această luptă vă voi da o pildă vie. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul a slujit vreme de treizeci şi trei de ani la o bisericuţă din Piaţa Omonia, în mijlocul vacarmului Atenei. Chiar la începutul acestei perioade a avut o mare ispită. Peste drum de biserica lui avea prăvălia un vânzător de discuri de patefon, care, pentru a-şi face reclamă, proba respectivele discuri; muzica răsuna cu putere chiar în timpul Sfintei Liturghii, iar la uşa bisericii era un adevărat „tărăboi drăcesc”. Părintele era extrem de tulburat, nu se mai putea ruga; se gândea chiar să plece de la acea bisericuţă în care îşi dorise tare mult să slujească. A încercat să vorbească cu vânzătorul să oprească patefonul măcar în timpul Sfintei Liturghii, dar acesta a răspuns că nu poate renunţa la probarea discurilor, că din asta trăia etc. Atunci părintele s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate o soluţie, pe care i-a şi descoperit-o într-o anumită împrejurare: „Intensitatea rugăciunii tale trebuie să fie mai mare decât intensitatea zgomotului lumii din afara bisericii; undele rugăciunii tale să aibă forţa să absoarbă undele lumii”. Aşa a făcut Cuviosul Porfirie şi de la următoarea slujbă, deşi afară gramofonul cânta furios, el nu-l mai auzea, era cu mintea lipită de Dumnezeu. Şi tot aşa s-a întâmplat la toate Liturghiile ce au urmat. Aşadar, fiecare are lupta lui cu mediul. Cuviosul Porfirie a avut-o pe-a sa şi a biruit.

 Nicușor Deciu