Predica la Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) -- Pr. Ilie Cleopa

sâmbătă, 21 octombrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 8, 26-39


În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este dincolo de apă, în faţa Galileii. Când a ieşit pe uscat, l-a întâmpinat un om din oraş care avea diavol şi care de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai sălăşluia, ci în gropi de morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înaintea Lui şi cu glas tare a grăit: ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, Celui prea Înalt? Te rog, nu mă chinui! Căci Iisus poruncea duhului necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl apucase, şi-l legau în lanţuri şi în obezi, şi-l păzeau, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de diavol în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: care îţi este numele? Iar el a răspuns: legiune, căci mulţi diavoli intraseră în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe munte; şi L-au rugat să le îngăduiască să intre în porci; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind diavolii din om, au intrat în porci, iar turma s-a pornit de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii porcilor, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au dat de veste în oraş şi prin sate. Atunci au ieşit locuitorii să vadă ceea ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos lângă picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei care văzuseră le-au spus cum s-a mântuit cel îndrăcit. Şi L-a rugat pe El poporul ţinutului Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar Iisus a intrat în corabie şi s-a înapoiat. Dar bărbatul din care ieşiseră diavolii se ruga de El să-l lase lângă Dânsul; Iisus însă i-a dat drumul, zicând: întoarce-te în casa ta şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el s-a dus, vestind prin tot oraşul cât bine i-a făcut Iisus.


Pr. Ilie CleopaDespre oamenii demonizați

Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 11, 20)

Iubiți credincioși,
Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.

Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică și chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă și bunătate față de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulți ani, zidit „după chipul și asemănarea Sa” (Facere 1, 26); iar demonii, văzându-se izgoniți de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere și „îndată s-au aruncat în mare și s-au înecat” (Luca 8, 33).

Iată cât de mare este oceanul cel fără de margini al dragostei și al milostivirii lui Dumnezeu față de om, că pentru slobozirea unui singur om din legăturile și chinurile diavolului, a îngăduit să se dea pierzării ca la două mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, având învoire de la Hristos și vrând să-și arate răutatea și puterea lor blestemată, au intrat în turma de porci și într-o clipă i-au înecat pe toți în mare. La această Evanghelie Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând câtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: „Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atâta răutate, apoi cu atât mai mult asupra ta, omule, de-a pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată și vrajbă fără de moarte. Și dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obște, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atât mai mult ne urăsc pe noi care suntem vrăjmașii lor și doresc să ne piardă și să ne supună lor. Apoi câte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca și în trupul dobitoacelor să cunoaștem răutatea lor. Deci și acum când vei vedea vreun om stăpânit de diavol, închină-te Stăpânului și cunoaște răutatea vrăjmașului. Că iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl ține pe diavol și nu-i dă voie să-și arate puterea și răutatea asupra omului cât ar voi el. Atât îi dă voie să-l muncească pe om cât să-l facă mai înțelept și să arate răutatea diavolului asupra omului”.

Apoi zice același Părinte Ioan Gură de Aur: „Voiești și altă pildă despre răutatea diavolilor, când Dumnezeu îi dă voie să-și pună în lucrare puterea sa? Socotește cirezile și turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socotește moartea cea ticăloasă a copiilor lui și rana ce s-a adus asupra trupului său și vei vedea cruzimea, asuprirea și nemilostivirea răutății dracilor. Din aceasta vei înțelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpânirea lui, în puțină vreme pe toate le-ar fi tulburat și asemenea porcilor de care ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi și cirezilor lui Iov, într-o clipă de vreme am fi pătimit, că nici o milă de noi nu ar fi avut” (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 108-109).

Să ascultăm mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: „Iar păstorii, văzând ceea ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate și au ieșit să vadă cele ce se făcuseră și venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii șezând lângă picioarele lui Iisus îmbrăcat și întreg la minte și s-au înfricoșat” (Luca 8, 34-35).

Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau înecarea porcilor în mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii și înspăimântării lor era călcarea Legii lui Dumnezeu. Căci Legea lui Moise oprea a se mânca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei creșteau porci și mâncau din cărnurile lor. Deci, pentru călcarea Legii i-a cuprins atâta spaimă, ca nu cumva Dumnezeu, pentru această călcare de lege și pentru alte răutăți ale lor să-i pedepsească și cu alte pedepse mai grele. Deci având această frică și neîndrăznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Îl rugau cu toții pe Iisus Hristos să se ducă din hotarele lor. Iar preabunul și blândul Mântuitor, văzând împietrirea și nemulțumirea lor, nu i-a certat, ci intrând în corabie S-a întors iarăși în Galileea (Luca 8, 37). Iar bărbatul din care ieșiseră demonii se ruga să rămână cu El, iar Mântuitorul, eliberându-l, i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu. Și s-a dus omul, propovăduind în toată cetatea, câte i-a făcut Iisus” (Luca 8, 39).

Vedeți, frații mei, blândețea, smerenia și bunătatea cea negrăită a Domnului? După ce a făcut un bine așa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu așteaptă plată de la el spre a rămâne și a-i sluji Lui. Ci i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Dacă ar fi zis „întoarce-te la casa ta și spune câte ți-am făcut Eu ție”, cărturarii, fariseii și arhiereii cei plini de zavistie care pândeau învățătura Lui, ar fi avut motiv să spună că Mântuitorul face minuni cu scopul de a fi lăudat de oameni. Dar așa, la toți le-a închis gura, zicând: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu”.

Deci se cuvine ca în toate să avem pildă de urmat învățătura și viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune să le facem cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).

Iubiți credincioși,
Să știți că sunt trei feluri de oameni demonizați: întâi sunt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sunt epilepticii, lunaticii și cei demonizați ca cel din Evanghelia de astăzi. Al doilea sunt toți ereticii și învățătorii mincinoși și răi care cu învățăturile lor greșite schimbă adevărul Sfintei Scripturi și duc la rătăcire de la dreapta credință, pe creștinii nelămuriți și neîntemeiați în adevăr. Iar al treilea sunt cei stăpâniți de grele patimi. Despre primul fel de demonizați am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea amintește marele Apostol Pavel, zicând: „Duhul vorbește lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor” (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceștia sunt toți începătorii de erezii, care, povățuiți fiind de demoni și mișcați de duhurile înșelăciunii vor grăi înșelăciuni către cei binecredincioși, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos.

Deci, luați aminte, iubiți credincioși și țineți bine minte cele auzite, că toți cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credință ortodoxă sunt oamenii demonizați și mințile lor sunt mișcate și înșelate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mândriei. Pe aceștia Sfânta Scriptură îi numește „fii ai diavolului și vrăjmași a toată dreptatea” (Fapte 13, 10) și chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Așadar, toți cei ce învață erezii și vor să propovăduiască altă învățătură afară de cea ortodoxă și care se împotrivesc învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos dreptmăritoare, aceștia sunt fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Acești învățători mincinoși și înșelători, lucrează pururea sub stăpânirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca învățători mincinoși și vicleni, în toată vremea lucrează sub înrâurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 ș. a.). Și tot ca ei predicatorii rătăciți fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) și sunt înșelați de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Acești propovăduitori ai minciunii sunt demonizați și orbiți de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).

Al treilea fel de oameni demonizați sunt toți cei stăpâniți de patimi grele, ca: necredința, uciderea, ura, beția, iubirea de arginți, fermecătoria, desfrânarea și altele care îi stăpânesc de multă vreme. Aceștia sunt numiți de Sfânta Scriptură fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfântul Vasile îi arată pe toți cei bețivi a fi mai rău decât cei îndrăciți, zicând: „Cel ce se îndrăcește este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beției, este de râs și mai rău decât cel îndrăcit și nimeni nu-l compătimește” (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvânt împotriva celor bețivi. Buc., 1828).

Tot demonizați sunt și vrăjitorii care amăgesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrăjitorii, fermcătorii și toți cei care părăsesc pe Dumnezeu și cer ajutorul diavolilor, sunt ei înșiși demonizați și osândiți la veșnicele chinuri ale iadului.

Iubiți credincioși,
De la primii oameni până la sfârșitul veacurilor, toți suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutății, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului.

Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduința lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt cei demonizați și epileptici. Pe aceștia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupește cât și sufletește, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoți evlavioși, cu mult post, cu multă smerenie și credință.

Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediți, împărtășiți și li se face de mai multe ori și Sfântul Maslu. Cu cât se roagă și postesc mai mult, cu atât se vindecă mai repede.

Al doilea fel de demonizați sunt cei stăpâniți de duhul mândriei, adică sectanții care luptă pe față împotriva Bisericii, a Ortodoxiei și dezbină pe mulți creștini, răstălmăcind Sfânta Scriptură. Aceștia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniți de cei mai răi diavoli, ai mândriei și neascultării. Dar dacă își recunosc păcatele și le mărturisesc la preoți și se roagă mai mult pot fi eliberați de duhul mândriei și al neascultării.

Însă cei mai numeroși oameni demonizați sunt cei stăpâniți de patimi cumplite, cum sunt bețivii, desfrânații, ucigașii, vrăjitorii, iubitorii de averi și cei robiți de ură și răzbunare. Toți aceștia pot fi izbăviți de robia diavolului și a patimilor care îi țin legați cu lanțul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-și mărturisească păcatele la duhovnici iscusiți și dacă își fac canonul de pocăință dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căință și părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din acești oameni demonizați, bolnavi la suflet și la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli și de osânda iadului.

Grija noastră, frații mei, este să facem voia lui Dumnezeu și să împlinim poruncile Lui, cu toată credința și râvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfânt, ne ajută sfinții îngeri și toți sfinții, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu și în locul lui intră duhul diavolului.

Să nu uităm că prin păcate, oamenii sunt loviți de tot felul de boli, de necazuri și suferințe, ajung robi ai cumpliților diavoli și-și pierd mântuirea sufletului. Oare câți creștini nu sunt astăzi robiți de beție și desfrâu? Câte mame nu-și ucid cu voia proprii lor copii? Câte familii nu se distrug prin divorț ca urmare a acestor grele păcate?

Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli și să rămânem cu Hristos. Să ne păzim inima curată de patimi și mai ales de mândrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi. Să ne păzim trupul curat de beție și desfrâu, ca să devină „templul Duhului Sfânt”. Să fugim de diavolul mândriei, care ucide pe cei mai mulți oameni, știind că Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.

Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereții, de vrăjitorie, de înjurături și drăcuit, de beție și vorbe deșarte, știind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu și ajungem să pățim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi. Să aveți grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele și să ajungă robiți de diavoli. Spovediți-vă mai des, rugați-vă mereu, nu lipsiți de la biserică, prețuiți mai mult postul, iubiți viața curată și toate „poruncile lui Dumnezeu” și veți fi vii.

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile și duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile și să ne facă locașuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

Sursa: Doxologia

Să nu lăsăm gândurile să ne copleșească, ci să luăm viața așa cum vine -- Cuviosul Paisie Aghioritul

vineri, 20 octombrie 2017

| | | 0 comments


Părinte, cui se datorează deosebirea de încrede­re, de pildă, a doi ucenici faţă de stareţul lor?

Gândului. Se poate ca cineva să aibă gând stricat pentru orice şi pentru oricine. Dacă omul nu aregând bun şi nu se scoate pe sine din acţiunile sale – adică dacă acţionează numai din interes – nu poate fi ajutat nici chiar de un sfânt. Nu un stareţ sfânt sau o stareţă sfântă de-ar avea, nu numai de l-ar avea ca stareţ pe Sfântul Antonie, ci chiar pe toţi sfinţii de i-ar avea, nici aşa nu va putea fi ajutat. Nici Dumnezeu Însuşi nu va putea ajuta un astfel de om, deşi ar vrea mult. Atunci când cineva se iubeşte pe sine, pe toate le ex­plică precum îi place lui. Şi aşa unii le explică în chip păcătos, alţii precum le place şi, încet-încet, aceste explicaţii iraţionale ale lor devin fireşti. Şi oricum te-ai purta cu ei, se smintesc.

Sunt unii care, dacă le dai puţină atenţie, dacă le spui un cuvânt bun, zboară. Dar dacă nu le dai aten­ţie, se mâhnesc mult, apucă extremele, care sunt ale diavolului. Văd, de pildă, o mişcare şi spun: „Da! Aşa este!”. Iar apoi sfârşesc prin a fi siguri că aşa este cum cred ei. Sau văd pe un altul serios şi cred că are ceva cu ei, în vreme ce acela poate fi serios pentru că îl preocupă ceva.

Cu câteva zile mai înainte a venit la mine cineva şi mi-a spus: „De ce cutare îmi vorbea mai demult, iar acum nu-mi mai vorbeşte? I-am făcut şi o observaţie, nu cumva din pricina aceasta?”. „As­cultă, îi spun, se poate să te fi văzut, dar să nu fi luat aminte la tine sau să fi avut vreun bolnav şi să fi fost îngrijorat că trebuie să caute un medic sau să afle va­lută ca să meargă în străinătate etc”. Şi într-adevăr, acela avea pe cineva bolnav, avea o mulţime de griji, iar acesta avea pretenţia să stea şi să-i vorbească. Iar pentru aceasta împletea o grămadă de gânduri.

(Cuviosul Paisie AghioritulCuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-23)

Sursa: Doxologia

Cetatea mea / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

marți, 17 octombrie 2017

| | | 0 comments
Autor: Гордеев (OrthPhoto)

Doamne, Tu eşti stânca mea şi tăria mea şi izbăvitorul meu. El e apărătorul meu... şi puterea mântuirii mele şi ocrotitorul meu şi adăpostul scăpării mele. (II Regi 22,2-3)

Adăpostul meu! Să ne amintim de toţi vrăjmaşii care nu ne slăbesc din ochi. Din viaţa trăită până acum vin către noi într-o adevărată cohortă. Tot ceea ce n-am reuşit să facem până la capăt, toate cugetele păcătoase, cuvintele răuvoitoa­re, influenţa nefastă asupra altora, toate acestea prind viaţă în închipuire, ne condamnă, ne urmăresc. Trecutul nu poa­te fi îngropat sau ascuns, nici redus la tăcere; el rămâne viu şi ne apasă. Dar avem un adăpost, o cetate, pe Iisus Hris­tos Domnul. „Păcatele noastre le-a purtat pe cruce cu trupul Său”; El „ne-a răscumpărat din blestemul legii, devenind El blestem de dragul nostru” (Galateni 3, 13). Aşa S-a dat pe Sine Domnul, făcându-ni-Se adăpost pentru izbăvirea şi mântuirea noastră. S-a luptat cu vrăjmaşii noştri, biruindu-i cu moartea Sa. „Drept aceea nici o osândă nu este acum pentru cei ce sunt ai lui Hristos Iisus” (Romani 8,1).

Boarea Sa atotiertătoare a suflat peste toate cele ale tre­cutului. „El este Izbăvitorul meu şi Apărătorul meu!” Mai mult, „El este stânca mea şi tăria mea”. În „adăpost” mă fe­resc de păcatele mele, aflându-mă sus, pe stâncă, ca într-o cetate, mă lupt cu ele. Fă-ţi mai întâi adăpost în Domnul, apoi ţine-te bine pe stâncă, ascunde-te ca într-o cetate. Fugi de păcatele tale, atâta timp cât nu ţi-ai găsit apărare în Dom­nul, fiindcă numai în El fiind, îţi poţi învinge păcatele.

Iată, suflete al meu, unde îţi stă biruinţa! Afară din adăpost vei fi învins; stând pe stâncă vei fi învingător. Rămâi acolo, în pofida vrăjmaşilor tăi. Stă în puterea noastră ca, întărindu-ne „pe stâncă”, să-i respingem pe duşmani, înconjuraţi fiind de un zid de netrecut: Atotputernicul, Atotbunul Dumnezeu.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului - a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic) -- Sf. Nicolae Velimirovici

duminică, 15 octombrie 2017

| | | 0 comments


Evanghelia


Luca 8, 5-15


Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut pe piatră şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând o dată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cea căzută între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele de pe pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

Sfântul Nicolae VelimiroviciEvanghelia Semănătorului

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”.

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, ore i se arată în pilde. Dar cine se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Ascultă, şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţelesul află înţelesul; iubirea simte iubirea.

Săracă şi tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea şi va plânge de durere şi de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul? Cine, avându-Ie zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu? Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Toi astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului şi neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a Lucrătorilor nelegiuiţi dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrană duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.

Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi sufletul nostru, şi învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa”. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a şi trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări şi năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată şi ca vin Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat şi proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă. Înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. Ieşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor simt ţarina sa, şi El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (Ioan 1, 10) şi El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa şi pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca un slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere şi teamă.

Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă”. Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca să audă Duhul ce adie în ea, şi de aceea spune Domnul: „Cine are urechi de auzit să audă”.

Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeverească, din viaţa lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat. Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul şi la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce ştie fiecare, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.

Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei înseamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum, altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce oare nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie şi la drum, şi printre pietre, şi în mărăciniş? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, sau un grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei 10, 27). Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască” (I Timotei 2, 4), „nevrând să piară cineva” (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Şi-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar fi îndreptăţit spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător de pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept şi nici o greşeală nu poate sta în lumina dreptăţii Sale.

Faptul că se pierd trei părţi din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos, nici sfânta Sa învăţătură nu simt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-şi închină munca şi dragostea lor sămânţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi trei părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca pacea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: „Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi” (Matei 10, 13).

Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.
Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: „De ce le vorbeşti lor în pilde?” (Matei 13, 10). Luca lasă deoparte această întrebare, şi pune în loc alta: „Ce înseamnă pilda aceasta?” Hristos răspunde la imândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde” (Ioan 16, 25).

De ce poporului îi vorbeşte în pilde? „Ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă”. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească şi nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest înţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: „căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg” (13, 13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînveşmântat în pilde şi asemănari cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzirea şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor şi întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească şi înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor şi de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la fapte duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii şi înţelegerii lor.

Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: „Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Către popor zice: „Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat” (Matei 13, 4), iar ucenicilor:„ vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor”. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum şi cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul şi închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci sămânţa dumnezeiască se vatămă şi se distruge, iar cohorta năvălitorilor nu doar o calcă în picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, şi se face maidan plin de miasme şi drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.

Pe pământ pietros sau în mărăciniş sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători şi spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.

De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii şi spunându-i-se: „Eşti slobod”. Se bucură omul şi dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.

O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai degrabă în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pentru nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.

Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeşte la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire şi dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupră-le, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-şi întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului şi al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu săliţa de la intrare, dacă şi-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd ei că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântul lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt şi furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduieşti unui stăpân şi să slujeşti altuia. Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui?

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Grijile sunt spini, ca şi iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeşte, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creşte numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui. Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe şi curate. Apostolul Petru spune: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai una: grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor şi, purtând-o pe aceasta, toate celelalte se dezleagă de la sine. Grijile mărunte înăbuşă sămânţa acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.

Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. „Cine se încrede în bogăţia lui, se veştejeşte” (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar şi nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.

Dar plăcerile vieţii? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat... Apoi m-am uitat... şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare” (Ecclesiastul 2, 10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: „Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima” (Psalm 18, 9); „Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele” (Psalm 118, 111); „Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare” (Psalm 118, 162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, şi bogăţie, şi veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41, 1), aşa trec aceste suflete prin deşertul ars al lumii, căutând să-şi astâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când roua şi mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie şi cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovănişuri, nici ciulini, ci numai pământ curat şi bun, pe care o singură sămânţă creşte: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inima curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hârtie, pentru că hârtia este înafara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru că mintea se află la suprafaţa fiinţei, şi poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curată şi bună, de unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul şi dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi ungând viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.

Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun? „Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea-i dragoste şi milostivire faţă de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuie cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci şi de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, şi pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: „Bine, slugă bună şi credincioasă... intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.

Cine are urechi de auzit să audă!” Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, şi de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce? Ca să deştepte auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii. „Cine are urechi de auzit să audă!” strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricădunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa. Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Şi strigă la copii. Şi Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: „Cine are urechi de auzit să audă!”

Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, Ediția a-II-a, Traducere de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, București, 2006, p. 519-528)
Sursa: Doxologia

✝) Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași

sâmbătă, 14 octombrie 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Marcu 8, 34-38; 9, 1


Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

Pr. Petre F. AlexandruCuvânt la Sfânta Cuvioasă Parascheva

Întreaga creştinătate ortodoxă sărbătoreşte astăzi pe Sfânta Cuvioasă Paraschiva. Dacă toate zilele închinate sfinţilor bineplăcuţi Domnului sunt prăznuite cu cinste de fiii Bisericii noastre, sărbătoarea Sfintei Paraschiva este atât de mult intrată în atenţia şi în sufletul poporului nostru dreptcredincios - mai ales din părţile Moldovei - încât ea întrece în strălucire multe alte sărbători de sfinţi. Şi aceasta datorită faptului că sfintele ei moaşte de 300 de ani cinstesc pământul acesta binecuvântat de Dumnezeu şi întăresc sufletele tuturor celor ce cu fruntea plecată pe marginea raclei ei îi cer ajutorul.

Dacă au fost sfinţi mai mari prin suferinţa lor pentru Domnul Hristos, ca aţâţia mucenici, sau mari prin viaţa lor ca aţâţia drepţi, pustnici sau cuvioşi, dacă toţi au darul sfinţeniei şi dreptul la cinstirea noastră, apoi Sfânta Cuvioasă Paraschiva - atât pentru viaţa ei sfântă, cât şi pentru faptul amintit, că moaştele şi duhul ei străjuiesc ţara noastră, încât cu drept cuvânt i se mai zice şi Patroana sau Lauda Mitropoliei Moldovei - cu adevărat are dreptul la o mai mare iubire din partea noastră, la o mai aleasă veneraţie şi la o mai desăvârşită cunoaştere şi urmare a pildei vieţii ei. Şi într-adevăr, cum am spus, poporul nostru drept credincios, după cuviinţă, dă Sfintei Paraschiva cinstea care i se cuvine: atâtea lăcaşuri sfinte sunt închinate ei, atâtea biserici şi mănăstiri au hramul Sfânta Paraschiva sau Sfânta Vineri, atâtea creştine poartă numele Cuvioasei, atât de mult este intrat cultul Sfintei în popor, care aşteaptă cu sfinţenie pe Sfânta Vineri, aţâţia credincioşi - mii şi mii - de cu vreme iau drumul Iaşiului pentru a se închina Sfintelor ei moaşte; iar bisericile cele mai populate sunt acelea care, purtând hramul Cuvioasei noastre Maici Paraschiva sau Sfânta Vineri, în zilele de post, mai ales Vinerea, fac rugăciuni pentru ajutorarea celor în necazuri şi nevoi.

Iată deci, fraţilor, că poporul nostru credincios a înţeles să cinstească cum se cuvine pe Cuvioasa Paraschiva. Poporul o cinsteşte, biserica o slăveşte astăzi cu cântări şi laude, iar Duhul ei se bucură în Ceruri lângă Mirele său Hristos, căci viaţa ei scurtă, dar sfântă i-a fost încununată de Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu cununa sfinţeniei.

Binecredincioşi creştini! Se cuvine ca astăzi, când noi îi sărbătorim amintirea, când fiecare creştin, cel puţin în treacăt, uitându-se şi întorcând filele calendarului, îi pronunţă numele, se cuvine să nu plecăm din sfântul lăcaş în care am venit pentru prăznuirea ei fară a auzi istorisindu-i-se pe scurt viaţa.

Sfânta Cuvioasă Paraschiva s-a născut acum 1000 de ani în satul Epivata din ţinutul Traciei, din părinţi de neam mare, bogaţi şi buni creştini. Pe copila lor ei o crescură în dragostea şi frica lui Dumnezeu. De mică, copila Paraschiva era o adevărată creştină, care cunoştea şi practica virtuţile creştine, mai mult chiar decât părinţii ei. Iubirea de săraci mai ales o caracteriza. Cu voia sau fară voia părinţilor, mica Paraschiva da tot ce avea săracilor. De multe ori, se dezbrăca de hainele ei frumoase, curate şi scumpe, pentru a îmbrăca cu ele pe câte un copil sărac în zdrenţe, schimbând cu acesta haina de cerşetor. Adesea, părinţii o certau pentru acest fapt, dar Paraschiva nu putea să sufere trecând pe alăturea copii de seama ei în zdrenţe, fară ca ea să nu facă ceva pentru ei. Odată, ieşind din biserică, auzi un glas care-i şopti: „ Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Plecă îndată din casa părinţilor şi intră într-o mănăstire de maici din Iradia Pontului, unde petrecu 5 ani în post aspru şi continuă rugăciune. Copila Paraschiva, care n-avea decât 10 ani la intrarea în mănăstire, uimi pe celelalte vieţuitoare prin viaţa ei, prin tăria credinţei şi dragostei ei, prin practica scrupuloasă a vieţii monahale. Pleacă însă de aici după 5 ani la locurile sfinte, să calce pe urmele şi drumurile străbătute de Domnul. Şi intrând într-o mănăstire de pe malul Iordanului, în acelaşi fel de viaţă aspră, în rugăciuni pentru ea şi lumea necăjită din afară, în viaţă cu adevărat pustnicească, trăieşte până la vârsta de 25 de ani, când îngerul Domnului, arătându-i-se în vis, îi porunceşte să vină în ţinutul părinţilor săi, pentru ca acolo să-şi dea duhul în mâinile Domnului, iar trupul să-i rămână ţării sale. Şi împlinind porunca dumnezeiască, vine în ţara sa, unde, petrecându-şi viaţa lângă biserica satului, după 2 ani, la vârsta de 27 de ani, îşi isprăveşte viaţa de aici, pentru a se muta cu duhul în ceruri.

Trupul ei fiind îngropat, multă vreme trecu; şi îngropându-se odată lângă ea un om păcătos, oamenii îi găsiră sfintele ei moaşte neputrezite şi pline de o mireasmă plăcută. Unul din gropari, având peste noapte un vis, i se porunci a scoate aceste sfinte moaşte, căci ele sunt pline de puteri minunate. Corpul Sfintei Paraschiva, care în scurta viaţă pământească mult s-a trudit, prin osteneala cea pustnicească, prin desele îngenuncheri şi asprele înfrânări de tot felul, a fost cu mare cinste dezgropat şi aşezat, în cântări şi laude, în biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Multe minuni şi multe vindecări săvârşind, moaştele sale au fost mutate la Târnova, de aici la Belgradul sârbesc şi apoi în Ţarigrad. Iar domnitorul ţării Moldovei, evlaviosul Vasile Lupu, plătind bani mulţi turcilor stăpânitori, le aduse cu mare alai la Iaşi, aşezându-le în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, iar urmaşii săi, în zilele cele mai de pe urmă, mutându-le în Mitropolia Moldovei. Şi aici, ca şi în celelalte cetăţi, Sfânta Paraschiva multe minuni a săvârşit. Şi astăzi, ca şi altă dată, cei ce se închină Domnului cu credinţă şi cer ajutorul ei sunt ascultaţi. Să citească şi să se intereseze toţi cei ce nu ştiu şi vor vedea că dacă cultul Sfintei Paraschiva este atât de răspândit la noi, dacă Cuvioasa a devenit atât de populară în ţara noastră, aceasta se datorează darului său de a alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce sunt în nevoi.

Binecredincioşi creştini, doctrina creştină nu este o învăţătură sortită să rămână închisă între scoarţele câtorva cărţi. Ea este viaţă. De aceea, un mare scriitor creştin spune că sufletul este de la natură creştin, cu alte cuvinte, că ceea ce este mai normal, mai natural, este viaţa creştină. Dacă biserica creştină a luptat în toate timpurile cu moravurile vremurilor pentru a întrona viaţa creştină în lume, nu înseamnă că ea a luptat cu normalul pentru a împământeni o viaţă străină naturii noastre umane. Nu, ci ea luptă pentru a converti sufletul omenesc pervertit.

Creştinismul este viaţa. El poate fi admirabil trăit până în cele mai mici amănunte şi detalii. Dovadă avem pe toţi sfinţii bisericii noastre. Ce sunt toţi aceştia, decât exemple de viaţă creştină perfectă? Ce ne învaţă ei, decât că religia creştină este perfect viabilă, că orice creatură omenească poate să o trăiască? lată, prin urmare, binecredincioşi creştini, că prăznuirea sfinţilor - oameni care s-au distins prin viaţa lor adânc creştină - ne este de real folos: ne deschide ochii minţii şi ne face să luăm îndemn pentru a trăi şi noi învăţătura creştină. Sfinţii, deci cu viaţa lor rămân pentru noi modele vii de urmat. Cine socoteşte că Biserica noastră predică o învăţătură greu de realizat în viaţa aceasta să se uite la toţi sfinţii, care au fost oameni ca şi noi, dar care au putut să trăiască întocmai învăţătura Bisericii. Sfinţenia lor este trăirea normală a vieţii creştine, iar eroismul lor constă numai în aceea că au avut curajul şi puterea să se decidă a urma Domnului Hristos.

Binecredincioşi creştini, Biserica îndeamnă şi cheamă pe toţi la sfinţenie. Chemare la sfinţenie este tot ce se cântă şi se citeşte aici; chemare la sfinţenie sunt toate cuvintele pe care le rosteşte preotul din faţa Sfântului Altar. Chemare la sfinţenie este glasul clopotului ce adună pe credincioşi în biserică; chemare la sfinţenie este toată atmosfera aceasta de lăcaş al lui Dumnezeu. Fiţi sfinţi, vă spune Biserica, tindeţi către sfinţenie, gustaţi-o, vă strigă ea.

O! şi câţi creştini nu vin până aici şi auzind aceste îndemnuri nu se dau înapoi şi nu-şi scuză refuzul de a urma apelul bisericii, prin imposibilitatea trăirii, astăzi, a acestei sfinţenii! Dar se înşală. Priviţi la sfinţi, priviţi viaţa lor; aţi auzit acum viaţa Sfintei Paraschiva. O copilă - şi a fost în stare de atâta jertfa, de atâta curaj. Da, veţi zice, dar aceasta s-a întâmplat acum sute de ani în urmă; astăzi nu se mai poate trăi aşa; cine mai ia astăzi calea pustiului? Nu vă temeţi şi nu vă înşelaţi. A fi sfânt nu înseamnă să dai trupul tău muceniciei, pentru învăţătura creştină: nimeni nu-ţi cere astăzi să mori pentru credinţă, ca odinioară martirii. A fi sfânt - a fi adică desăvârşit creştin - nu înseamnă să părăseşti lumea luând calea pustiului. Dacă Biserica creştină ar avea numai aţâţia sfinţi câţi martiri sau cuvioşi şi pustinici au fost, dacă viaţa creştină nu s-ar fi realizat decât în sfinţii din calendar, creştinismul n-ar mai nădăjdui să realizeze o lume în care să troneze Dumnezeu. În cartea sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţi nu sunt numai cei din calendarele noastre, ci ei se numără cu miile şi cu milioanele.

Câţi anonimi, trăind viaţa creştină cu adevărat, nu se vor fi bucurat acum în ceruri, fără ca noi să-i cunoaştem? Da! A fi sfânt este a fi adevărat creştin. Şi a fi adevărat creştin, dacă este greu, nu este imposibil. „Luaţi jugul Meu, că este uşor, şi sarcina Mea este uşoară ”, zice Domnul Iisus Hristos. Cineva nu se naşte sfânt şi creştin, el devine. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, mulţi, la începutul vieţii lor, oameni în păcate ca şi noi, cu necazuri ca şi noi, cu greutăţi ca şi noi. Păcătos este nu cel pe care Dumnezeu l-a lăsat aşa, ci cel care nu vrea să devină creştin prin viaţă, nu prin nume. Creştin cu adevărat este cel care încearcă şi se străduieşte să trăiască învăţătura creştină.

Sfinţenia, adică realizarea creştinului într-un om este posibilă oricând. Dacă este greu să părăseşti lumea, pentru a primi de bunăvoie ostenelile pustniciei în vederea mântuirii pe care o căutăm, apoi nu este absolut necesar a face acest lucru. Cine o face, de mari dureri se învredniceşte. Aceştia pot deveni modele de viaţă creştină, aceştia sunt cei care pot să încălzească inima noastră pentru dorul veşniciei, s-o întărească în credinţă şi virtute, să ne ajute în rugăciuni şi în necazuri, ca unii care de prea mari daruri s-au învrednicit. Mare lucru este acesta, dar el nu se cere de la noi toţi. Pentru noi, destul este să ne nevoim şi să urmăm poruncile Bisericii: fă binele, fereşte-te de rău, ajută pe săraci, iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu face nici un rău nimănui, munceşte în mod cinstit, cercetează, iubeşte şi ajută Biserica etc.

Harul dumnezeiesc este gata să se reverse peste oricine face acest efort şi reuşeşte să urmeze învăţătura Domnului.

Binecredincioşi creştini! Exemplele altora ne întăresc şi ne încurajează; când este vorba de viaţa noastră sufletească şi de modele de suflete alese, pe care să le luăm ca exemplu, avem destule: sfinţi care au murit pentru credinţă, sfinţi care au trăit din copilărie viaţa creştină, ca Sfânta Paraschiva, sfinţi care, în prima parte a vieţii lor păcătoşi fiind, s-au întors la Dumnezeu, sfinţi copii, sfinte femei, cuvioase sau din lume, sfinţi cuvioşi călugări sau trăind în lume ca şi noi. Iată atâtea modele de viaţă creştină, pe care Biserica ni le pune înainte. Printre ele Sfanta Cuvioasă Paraschiva străluceşte ca un luceafăr. Şi mai ales când rămăşiţele ei pământeşti sunt aproape de noi; când numele ei nu este doar un nume pierdut în istorie, ci e legat în faţa noastră de trupul cu care a câştigat sfinţenia şi mântuirea, - exemplul vieţii ei este mai puternic, mai îmbietor. Sfânta Paraschiva este pentru noi un dascăl al sfinţeniei prin viaţa şi sufletul său, o siguranţă a sfinţeniei, un semn vorbitor şi îmbietor către sfinţenie prin sfintele sale moaşte. Fie ca pomenirea vieţii ei de astăzi să trezească în noi dorul pentru o viaţă sfântă, să nască în noi curajul de a ne apropia de această viaţă creştină, care şi pentru noi a fost dată, care de oameni ca şi noi a fost realizată. Amin.

(Pr. Petre F. Alexandru în Glasul Bisericii nr. 8-9, 1956).

Sursa: Doxologia

Taina de neînțeles a sufletului nostru o poate înțelege și împlini doar Dumnezeu

joi, 12 octombrie 2017

| | | 0 comments

Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui. Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet[1].

Cel ce S-a întrupat, Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce a asumat în Ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor acestor elemente proprietățile dumnezeiești și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intratcaracterul teo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός]. A devenit Dumnezeu Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui. Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că Cel ce-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla[2]. Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau mai degrabă se află în nebunie și în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul strigă: Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi[3]Și acest trup de lut al omului fără Cuvântul nu ar fi nimic altceva decât un vas ieftin și ușor de zdrobit, la nivelul regnului animalelor și supus chinurilor limitelor și legilor stricăciunii, ale durerii și ale morții. Prin asumarea lui însă, Preabunul Arhitect Dumnezeu Cuvântul l-a îndumnezeit și logosificat, astfel încât să fie și să rămână trup al lui Hristos: Iar trupul... este pentru Domnul[4]Prin Întruparea Lui Dumnezeu Cuvântul a luat trup, în timp ce prin Învierea și Înălțarea Lui ne face cunoscută mai dinainte și propria noastră înviere în ziua nașterii din nou. Dar când tot piciorul se va pleca în închinare cuvenită lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit va avea această cinste, fiindcă Atotțiitorul și Arhitectul Dumnezeu Cuvântul așa a binevoit înălțarea chipului căzut mai înainte. Prin Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost dată deplină descoperire și noimă tainei omului și încă cerului însuși și pământului. Logosifierea, hristificarea și dăruirea unui sens întregii noastre ființe au fost înfăptuite prin dumnezeiasca arătare, de vreme ce, mai înainte, întreaga gândire omenească nu era decât un strigăt disperat, nesfârșită jale, neîncetată tânguire și plâns necontenit. Tot ceea ce este numai omenesc, dacă nu se întoarce către Dumnezeu-Omul, către Mântuitorul lui, ca să fie logosificat și theanthropizat, rămâne irațional, fără sens și în final neomenesc. Acesta este scopul principal și ultim al înomenirii Domnului nostru, să logosifice omul și întreaga lui ființă. Fără logosificarea în Dumnezeu Cuvântul și fără îndumnezeirea noastră, întreaga noastră ființă psiho-somatică nu este  nimic altceva decât un monstru îngrozitor și o fantasmă și o umbră haotică.

(Iosif VatopedinulDe la moarte la viață, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Cf. Mt. 16, 26.
[2] Mt. 16, 25.
[3] Mt. 10, 39.
[4] I Cor. 6, 13.

Sursa: Doxologia