Predica la Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) - Sfântul Luca al Crimeii

joi, 25 mai 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 24, 36-53


În vremea aceea, după ce s-a sculat din morţi Iisus a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi a grăit către ei: pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau în sine că văd un duh. Dar El le-a grăit: ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că un duh nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Deci încă necrezând ei de bucurie şi de mirare, El le-a zis: aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei I-au pus înainte o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând a mâncat în faţa lor. Apoi a zis către ei: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi iarăşi le-a spus: aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi; iar în numele Lui să se propovăduiască pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Iar voi sunteţi martorii acestora. Şi iată Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; însă voi să şedeţi în cetatea Ierusalimului, până când vă veţi îmbrăca cu putere de Sus. Apoi i-a dus afară în Betania şi, ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi, pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de dânşii şi s-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin!

Sfântul Luca al Crimeii: Înălțarea Domnului – „Eu sunt cu voi”

Nu voi predica mult astăzi din cauza neputințelor mele, mă voi strădui numai să vă explic condacul sărbătorii de astăzi, atât de bogat în înțelesuri.

Ascultați, ascultați cu mare atenție condacul acesta (corul cântă): „Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.

Ce înseamnă: Plinind rânduiala cea pentru noi?

Iată la ce se referă lucrul acesta: Când Domnul Iisus Hristos, prin toate lucrările vieții Sale pământești și prin moartea Sa pe cruce, a împlinit ceea ce ne-a fost rânduit de Dumnezeu în Sfatul veșnic, când a unit cele de pe pământ cu cele cerești, când a unit oamenii de pe pământ cu îngerii din ceruri.

El ne-a unit cu îngerii Săi. Ne-a dat posibilitatea de a fi părtași vieții cerești. Și au fost o mulțime de oameni care au devenit încă de pe pământ îngeri în trup. Știți bine că marele Ioan Botezătorul în Sfânta Scriptură este numit înger. Au fost o mulțime de oameni pentru care viața de acum nu prezenta niciun interes, care și-au curățit inimile, care s-au înălțat atât de mult și s-au desăvârșit, încât au devenit prin duhul lor asemenea îngerilor, au devenit îngeri în trup.

Oare nu așa au fost toți cuvioșii? Oare Maria Egipteanca nu a fost un înger în trup? Oare nu așa au fost mulțimea părinților, cei mai mari pustnici, precum Antonie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfințit, precum cel mai mare cuvios al nostru, Serafim de Sarov, cuvioșii noștri Antonie și Teodosie de la Pecerska? Ei au devenit cu toții îngeri în trup. Desigur, încă de pe pământ erau uniți cu cele cerești. Au vorbit cu îngerii și Maica Domnului li s-a arătat lor.

Și mulți, mulți au fost aceia pe care Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit cu cele cerești, cu toate puterile cerești.

Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.”

Domnul nostru Iisus Hristos Se înalță în mare slavă de pe Muntele Măslinilor, iar ucenicii Săi, așa cum ați auzit în citirea Apostolului și a Evangheliei de astăzi, despărțindu-se de El, nu și-au pierdut speranța. Nu numai că nu s-au întristat, dar au plecat acasă cu bucurie, cu mare veselie.

De aceea, cum să înțelegem noi aceasta: cum au putut ei să se veselească și să se bucure, dacă s-au despărțit de Hristos? Acest lucru a fost posibil pentru că Domnul le-a spus că va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care le va aminti tot ce le-a spus El și va fi cu ei pentru totdeauna.

Și se spune în condac: „de unde nicicum nu Te-ai despărţit, ci rămânând nedepărtat”. Acest lucru înseamnă că, înălțându-Se, El nu ne-a lăsat, ci rămâne cu noi mereu, neîncetat.

Trebuie să ne amintim cuvintele Însuși Domnului Iisus și niciodată să nu le uităm: „cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi vom face locaş la el”.

Vedeți, aceasta este promisiunea lui Hristos: El spune că la toți cei care Îl iubesc și Îi împlinesc poruncile Lui, El va veni cu Tatăl Său și Își vor face sălaș în ei, vor veni în inima lor și vor locui în ea, ca într-un templu al Duhului Sfânt.

Strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră.”

Cine Îl va iubi pe Hristos cu toată inima sa, cine va trăi după Cuvântul Său, împlinind toate poruncile Lui, acela va fi în comuniune continuă cu El, va fi sub ocrotirea Sa veșnică, va fi întotdeauna protejat de Însuși Hristos și de îngerii lui Dumnezeu; pe acela nu îl va atinge niciun rău, pentru că Hristos va fi cu el neîncetat.

Dar gândiți-vă: dar oare și marii sfinți nu au avut parte de prigoane, oare nu au fost atâția cei care s-au ridicat împotriva lor, oare nu au fost atâtea mii de mucenici ai lui Hristos?

Aduceți-vă aminte cum marele Cuvios Serafim de Sarov a fost bătut până la moarte de către tâlhari. Și ce, a fost aceasta în defavoarea Sfântului Serafim? A fost în detrimentul Bisericii lui Hristos? Nu, a fost cel mai mare beneficiu al nostru pe care l-am primit prin Cuviosul Serafim, căci atunci când însăși Fecioara Maria i s-a arătat și i-a vindecat fractura de craniu și coastele rupte, iar tâlharii au fost trimiși la judecată, Cuviosul Serafim, aflând despre aceasta, se ruga cu lacrimi pentru ei: „Nicicum, nicicum nu vreau să fie judecați! Dacă vor fi condamnați, voi pleca din pustia Sarovului”.

Vedeți cum acest act de sfințenie ar trebui să servească ca învățătură! Ce exemplu mare am primit, un mare exemplu care ne arată cum să ne purtăm cu cei care ne provoacă suferințe!

Dar cu sfinții mucenici cum se împlinesc cuvintele cântării „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”?

Da, s-au ridicat asupra lor, s-au ridicat împărați, s-au ridicat conducători, i-au supus la chinuri de mare cruzime. Dar cuvintele lui Hristos s-au adeverit și, pe când erau torturați, Hristos Însuși era cu ei, ușoarându-le chinurile îndurate.

Foarte adesea, ei nu ardeau în cuptoarele acelea groaznice a căror flacără îi dogorea chiar pe chinuitori. De ce? Pentru că Hristos era cu ei, nimeni nu a fost părăsit. El i-a trimis pe îngerii Săi și El Însuși a mers în teminiță, la mucenicii chinuiți până la moarte, și i-a vindecat, iar în ziua următoare călăii i-au văzut vindecați. Vedeți voi, și cuvântul acesta s-a adeverit. Credeți că tot cel ce Îl iubește pe Hristos și îndeplinește Cuvântul Său va fi iubit de Tatăl și El va veni și va locui împreună cu el.

Iubiți-L, așadar, pe Hristos, mergeți după El, împliniți poruncile Lui!

Iar acum ascultați condacul praznicului pe care tocmai l-am explicat și sper să-l înțelegeți mult mai profund decât îl înțelegeați înainte. (Cântă corul.)

Plinind rânduiala cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”.

Țineți minte, țineți minte acest condac. Amintiți-vă, amintiți-vă mereu această mare zi a Înălțării la cer a Domnului Iisus.

Să ne îndreptăm inimele către El, pentru ca și pe noi să ne înalțe după El la cer.

Amin.

(14 mai 1953)

Sursa: Doxologia

Viața și petrecerea Cuviosului părintelui nostru Simeon, cel din Muntele Minunat

miercuri, 24 mai 2017

| | | 0 comments



Prolog. Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel ce cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit din Muntele cel Minunat, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință, încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei ce ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar, întăriți de Dumnezeu, vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai întâi de părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit cum aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom prezenta limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns până la noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui iubitoare de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce a zis: „Eu sunt adevărul”[2]. Dar pe bună dreptate vom disprețui o expresie adecvată frumuseții, fiindcă nu este deloc acesta scopul nostru. Mai întâi de toate vom pune grija adevărului care biruiește toate. Căci cuvintele adevărului sunt cele mai plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici nu este nevoie de podoaba meșteșugită a ritorilor sau de o limbă care să poată face mici pe cele mari și la cele mici să adauge mărime. Căci cuvântul adevărului, zice-se, este simplu. Așadar, pe Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru cel adevărat, și harul dăruit de El celor ce nădăjduiesc în El, precum am spus, chemându-L cumva mai simplu și întru adevăr (căci El Însuși este adevărul), vom relata cele despre subiectul ce ne stă înainte, încât voi, iubitorii de Hristos, care ascultați cu credință, mai vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel care cu adevărat binevoiește întru cei ce nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate cu îmbelșugare, mai cu prisosință decât cerem noi sau gândim.

Cu puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan care provenea din metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în marea cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți, care, îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele necesare traiului. Acolo, așadar, avându-și petrecerea, au vorbit cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe aceasta în comuniunea nunții cu Ioan despre care am vorbit mai sus, care părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta, fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este potrivit, nici cuviincios să te împotrivești tare propriilor părinți, încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la cinstita Biserică a Sfântului slăvitului Prooroc, Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan, cea dinaintea porților Theopolei[4] și, după ce a vărsat multe lacrimi, se roagă sfințeniei lui să fie învrednicită de la Dumnezeu de încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea înainte, încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile Botezătorului, s-a supus voii părinților ei și se căsătorește cu bărbatul pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor de Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos, l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte cuvios și cinstitor de Dumnezeu.

Așadar, trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând podoaba fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în lume prin căsătorie, aleargă la preacuvioasa biserică despre care am scris mai înainte, a Sfântului Ioan, proorocul, Înainte mergătorul și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la Dumnezeu un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea bunătății Stăpânului nostru Iisus Hristos și a rămas destulă vreme în preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta, fără să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și, șezând la podea, își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva vreme, într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe Sfântul și preaslăvitul Înainte Mergător, Ioan bucurându-se și zicându-i: „Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost primită rugăciunea ta și acesta va fi ție semn, luând această bună mireasmă, îndată ridică-te și tămâiază casa și ea îți va fi de ajuns până la o vreme”. Dar ea, înfricoșându-se foarte, s-a trezit și vede în mâna ei o sferă mare de lemn mirositor și ridicându-se o pune pe ea pe altarul Sfântului și a vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia a umplut toată casa de bună mireasmă, încât cei ce se împărtășeau de ea nu știau să distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit toată sfera aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care a legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua, a șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul, și a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.

Trecând câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat înainte Sfântul cel slăvit al Domnului, Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan, zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și du-te în cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul tău, îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de preț. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când va împlini doi ani va primi sfântul botez în această biserică. Ce trebuie să fie cu el va spune pruncul după sfântul botez, venind harul peste el. Trezindu-se femeia din somn înfricoșată foarte și tremurând din toate mădularele și plecându-se, s-a dus în casa ei care era înlăuntrul porții Antiohiei numită Dandalică. Și îl află pe preacinstitul ei soț citind istorisirea aflării cinstitului cap al sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergătorul și botezătorul Ioan și, așezându-se lângă el, asculta lectura. Când s-a terminat istorisirea, a început să se tânguiască și să verse lacrimi. Bărbatul a întrebat-o ce a putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a răspuns, nici nu a zis ceva către el din cele arătate sau spuse ei. Și culcându-se cu soțul ei, îndată a luat în pântece după cuvântul Sfântului slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan și din ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar cunoștințelor și celor ce se apropiau de ea și în primul rând soțului ei, le spunea că va naște sigur un prunc de parte bărbătească și că îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut preacinstită femeia aceea, fără să simtă nici o durere. Când s-au împlinit patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica Sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan, la cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe el prinos lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

După puține zile i-a trecut prin minte gând mamei copilului să-i dea spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i s-a spus ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul drept. Și păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a dat lui sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi era cu putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape în fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el. În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a devenit ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas neschimbat. Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul femeilor care se apropiau de ea și le povestea toate câte i se arătaseră ei și cum i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul stâng.

Când a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în Biserica preacurată a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan. Și ieșind din sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui Simeon, după cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas limpede timp de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă și nu am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și duhovnicești.

Din acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita lui maică să se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu îl convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată ziua fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când a fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama lui miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept băutură. De căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte ori mama lui încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se apropia de căldura băii, pruncul rămânea fără glas, încât de aici maica lui a cunoscut că era voia lui Dumnezeu aceasta și se abținea să-l mai aducă la băi.

Când a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că cetatea Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui sub o dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în temelii. S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la rugăciune, iar pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în Biserica Sfântului Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era lângă cetatea Antiohiei. Când a avut loc dărâmarea bisericii sfântului Ștefan, copilul rătăcea prin cetate, iar mama lui nu putea să știe de el din pricina confuziei dărâmăturii. Dar, găsindu-l o femeie temătoare de Dumnezeu, cunoștință a părinților lui, și recunoscând copilul, l-a așezat pe el pe umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în preajma Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui neștiind nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de dărâmătură, i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și Botezătorul, descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar ea plecând, l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a povestit mamei cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară numai de pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor șapte zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat la Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător Ioan și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au întors în cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre folosul celor ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din cele cuvenite, pe bună dreptate am socotit că este bine să vă arătăm vouă, iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci cea între sfinții noștri, maica și doamna Marta, din care, precum am zis, s-a născut Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de Dumnezeu, umbla în căile dreptății și îl creștea pe acesta cu înțelepciune și în dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse și arătate ei.

Într-una din zile, așadar, gândindu-se întru sine la cele spuse ei despre copil și se întreba ce va deveni, adormind, s-a văzut pe sine înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând pruncul și aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil ca în timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le, le păstra pe toate în inima ei.

După acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc numit Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății, cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată stătea înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului, raiul înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar la apus clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și arătând cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă, copile, și pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută lui Dumnezeu, crezând sfatului celor arătate ție. Înviere neînchipuită va fi, pentru adevărul care va fi, veselia drepților Domnului, Care împărățește, stă de față, Scriptura a mărturisit viața cea fără de sfârșit, raiul desfătărilor dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde, iată, strălucește. Mergi așadar pe cale, după ce vei fi ales binele, ca să te slobozești din atâtea chinuri ale întunericului și ca să dobândești făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite celor ce Îl iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această vedenie mai presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască pricepere și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința dumnezeieștilor descoperiri era cu el.

Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i dădea cele de trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase lui.

După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „prin acesta te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu el.

Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși, potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință, vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea tuturor darurile sale.

A rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține cereale înmuiate, bând puțină apă.

Iar Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.

I s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la chip, stând aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și luând îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te și îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a spus lui aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe stâlp și pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și să spună către el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui Dumnezeu a uitat de trupul său și a primit a duce viață îngerească, uitând cele din urmă și tinzând către cele dinainte[5], născocindu-și luiși zi după zi noi și aspre nevoințe.

Cânta bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de psalmi, iar copilul cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de cele mai multe ori, priveghind făcea toată psaltirea, iar toată ziua slăvea pe Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins fiind de multă frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el, cruțându-l, cum i se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai presus de om, căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți este de ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit împreună cu Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă mâncarea și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că: «toate vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a trupului”.

Dar Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința, Care a dat și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și i-a poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost luminat de Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate împărățiile diavolului și închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în locul lui și ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor stând lângă el, aur și mărgăritare și pietre prețioase ca lutul grămădite pentru lingușirea plăcerilor, fluiere și naiuri și felurite organe muzicale și păcatul ca o fiică fiind împreună cu cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut pe duhul curviei și al uitării și al trândăviei și duhul iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea și să acopere toate și îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos și pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit închipuirea lor și a fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.

Plin de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon, ațintindu-și ochii, a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu strălucea peste ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el având în mâini mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns pe el, zicând: „Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți mijlocul cu putere de sus, taie miile lor și nimicește zecile de mii și dacă încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce poate să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea pe el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har. Iar copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea, schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și celorlalți și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o asemenea vârstă un asemenea luminător.

Un om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la mănăstire și văzând petrecerea îngerească a slujitorului lui Dumnezeu și convins fiind în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă pruncul va voi, îl va face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân rugându-l pe el să-i ceară copilului să se roage pentru el ca să-l slobozească din boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu putea să se îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu neîncetate dureri. A poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de locul unde era robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi bătrânul să se roage pentru el și să se atingă de el, iar el îngreunat fiind de aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe umerii mei o asemenea povară, care sunt păcătos și în sărăcie din pricina lenevirii și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind întru toate, nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea minune. Cum ar fi cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind convins cu greu de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat, și-a pus mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui Hristos, fie celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a fost vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și vestind minunile Lui.

Când a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat de haina lui și i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna făcea același lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc. Și îi zicea lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un veșmânt, îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea: „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar bătrânul îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul, robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința aceea și care au arătat atâta răbdare își bătea fața și pieptul zicând: „Vai mie, ce voi face, auzind plângerea și scrâșnirea dinților și amenințarea viermelui celui fără de moarte, și că încă de aici viermii mănâncă trupul, iar dincolo viermele va nimici pe osândiți. Acestea zicându-le cu lacrimi multe ridică mâinile și pleacă genunchii, tânguindu-se cu lacrimi toată noaptea. Dar zicea bătrânul descurajat și biruit de marile osteneli ale copilului: „Aceasta ți-a mai rămas, copile, să iei sabia și să te distrugi pe tine”. Iar copilul răspundea: „Vameșul întru aceasta se îndreptățește și Domnul zice: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[11].

După acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu și a sta în picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele sale și încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una. Căci se gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând bătrânul, au adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar copilul văzând a râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va atinge de mine ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am predat lui Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era prunc și foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l, l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, și ridicându-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulțumire să stea o vreme în genunchi ceea ce a și împlinit.

Când ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine este oare vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa cum s-a arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu căuta cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât tine nu le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea darul harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, ca să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea păcatelor, Amin”. După ce s-a rugat acestea dintr-odată a coborât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat și l-a umplut pe el de înțelepciune și pricepere. Și a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înțelepciunii și a duhului cu care vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi și despre pocăința mirenilor și despre Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și despre viitoarea judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul acesta, precum și apostolii”.

De atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar unii dintre ei avură vedenie și au văzut trei abside și trei tronuri și trei cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este slava arătată lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon, copilul este”. Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de dumnezeieștile harisme și de îngerească petrecere, era cu totul lepădat de cele pământești și la cer își făcea suișurile inimii.

Și a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de picioare, plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul: „Nimeni aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic al Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu lumânări aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el, ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și a stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea fața în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între ei nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai presus de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit multă blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca dintr-un izvor din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna cercare primind a unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la inimă auzindu-l plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe Heruvimi și pe serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică pe Dumnezeu.

Din ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui Dumnezeu Simeon, punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu un acoperământ de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi era cu putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând neîncetat până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea glas pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și noi toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la rugăciune de la apusul soarelui până în zori, apoi aproape că rămânea suspendat tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o piatră neînsuflețită își lovea pieptul udând cu lacrimi stiharul de păr. Nu dădea deloc somn ochilor lui. În fiecare noapte și ziua cânta cei o sută cincizeci de psalmi și toate cântările și își rânduia citirea zicând și psalmodiind stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa Înțelepciune a lui Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și cuvântul de învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei „Tatăl nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de bună mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind împreună cu el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu printr-o cântare plină de străpungere, zicând: „Să stea îngerii Tăi, Doamne al puterilor, în linie de bătaie împrejurul celor ce se tem de tine și care trimit Ție cântare de biruință, neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu glasuri sfinte, Iisuse Hristoase, fiule al lui Dumnezeu celui viu”. Așa făcea în fiecare zi și noapte. Iar când răsărea soarele, făcându-și rugăciunea zicea: „Cu pace împreună ne vom culca și vom adormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai așezat”

Într-una din zile a venit la el mulțime de oameni având diferite patimi și rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de boala care îi stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite fiind din oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin el se răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi multe, a binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să le pună pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din mâini, din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți vedeau binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la trei oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu le binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații de vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime nesfârșită se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că a ridicat Dumnezeu profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul Său, dăruind credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.

Era de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în toată țara, încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul Simeon, iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și zicând: „Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul Apostol Pavel, zicând că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, din pricina unor lucruri ca acelea care sunt adulterele, curviile, mărturiile mincinoase, clevetiri, gândurile rele, hule, tulburări și zarve celor răi, jurăminte ca să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe Cel neatins, pentru că așa ar trebui să fie cuvântul nostru da, da și nu, nu. Știind așadar și crezând că în chip umblă tot omul și că umbră care trece este viața noastră și că prin faptele noastre rele suntem expuși mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt întru Care suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem arvunirile nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să vadă pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat de El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui, va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și festinului lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce plecând fără frică în următorul an și cu nimic vătămați de ele. Binecuvântați, așadar, ca într-un glas Sfânta Treime cea de o ființă, închinată și de viață făcătoare”. Acestea auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui Dumnezeu și au fost izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din țară și au viețuit oamenii de atunci fără frică.

Atunci unii dintre oștenii care au fugit de la fața barbarilor acelora au ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar unul dintre ei era rănit târându-și piciorul care șchiopăta din coastă și care se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe copilul lui Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul luând o ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre ucenicii lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui suferind în numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii sănătos, prin puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată i s-a întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți au slăvit pe Dumnezeu.

Au venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în care era robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune încordată și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut pe spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și s-a rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise, acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii nelegiuiților acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și trecând aceia nu au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului ca o față de înger și venind unul dintre ucenicii lui dimineața a văzut și s-a spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin harul Duhului Sfânt. Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și tămâierilor era în jurul lui de la slava care îl păzea pe el încât se minunau ucenicii și slăveau pe Dumnezeu.

Văzând multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i veneau de la poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul Apostolului care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel mare învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor, sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși, neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe când era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar, de proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși Domnul priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite pe cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur vârful muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon și nu te teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi numit de acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el, încă și mai minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt cu tine”. Și pe când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe care a stat Domnul, ca să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea piedestalul lui Dumnezeu strălucind ca soarele și a slăvit muntele acela. Și acestea sunt tainele vedeniei.

Chemând toată obștea fraților și povestindu-le acestea toate, a pus pe un bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei rugăciunea stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă în Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu urcase nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu a urcat pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu el. Era unul în mănăstire având piciorul olog și când toți veneau la mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela aștepta îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se de el, sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el aici așa”. Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se l-a vindecat pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe Dumnezeu și tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui Dumnezeu de vârful muntelui, la mică distanță, coborându-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a auzit glasul oștirii îngerilor zicând amin în acest loc și au pus o cruce mare de piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut slava lui Dumnezeu strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că acesta era locul arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu râvnă la el. Iar măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă pe el, ci, fiind pogorât de frați în mănăstire, a murit după a treia zi.

Iar Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după porunca Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în mănăstirea de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând mulțimea s-a întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a milostivit de ei și punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a slobozit sănătoși slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte. Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului și o cruce strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzutCineva cu numele Vigilius, care era slugă a fericitului Patriarh Efrem, a fost paralizat la tot trupul. Acesta, zăcând de trei ani în biserică și suferind multă îngrijire de la doctori, n-a izbutit nimic, ci a ajuns mai rău, iar la urmă a deznădăjduit. Auzind de minunile sfântului rob al lui Dumnezeu, Simeon, săvârșite prin cuvânt și putere, închiriind un dobitoc și legat fiind de el a venit cu credință și s-a aruncat înaintea lui. A zis către el robul lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui Dumnezeu poate prin smerenia noastră să te vindece, ridică-te îndată și umblă”. Iar el strigând cu glas mare, a zis: „Cred, doamne, că Fiul lui Dumnezeu te-a sfințit pe tine și ești sfânt, putând prin darul Lui să mă vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și multe altele asemenea, îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și sculându-se sărea și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și rugându-se și tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia numită Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare zi. Or, distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de trei mile. În cele din urmă, fiind el binecuvântat și întorcându-se în cetate l-au văzut pe el toți și s-au umplut de uimire pentru străina minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat lui.

Unui frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele Ioan, i s-a dat prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca lui Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și de viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune, părinte, sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc după cum îmi va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era bărbatul acesta înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta sculpturii în piatră, numai prin credință a aflat harul. Și începând să sculpteze capitelurile coloanei le-a terminat. Căci era osârduitor în ascultarea sfântului și având inimă zdrobită, căuta să afle virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de înțelepciunea și Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul acestuia păzea poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din adâncul inimii și închinându-se în Duhul.

Pe acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun, i-a descoperit robului Lui despre adormirea lui și în noaptea aceea, pe când toți cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon pe Domnul, zicând: „Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea vieții?” Și a zis Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe toți ucenicii tăi pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite după acestea și i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste slăvite fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu bucurie și cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului s-a schimbat la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul meu și duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptății”[16]. Acestea zicându-le, peste două zile a adormit și a fost mare plângere pentru el, toți frații venind la el cu jale, s-au tânguit foarte pentru el.

Dar fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii de Hristos, și această străină minune întâmplată prin sfântul lui Dumnezeu slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în parte, în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de diferite răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și întristarea din munte, au adus lui rugăminți, zicând toți într-un glas: „Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din prinoasele aduse, ca să avem spre hrană pâine din belșug pentru împuținarea noastră, ca să fim fiii tăi întru răbdare și vei primi împreună cu celelalte fapte bune ale tale și plată desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin tine nădăjduim să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile tale ne-am încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca toți să se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea lui. Și venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor și împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească mulțimile din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine? Căci luând cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a binecuvântat pe ele și, frângând, le-a dat prin mâinile ucenicilor celor cinci mii de bărbați, precum se spune, săturându-i, de la care au luat doisprezece coșuri pline cu firimituri care au prisosit celor ce au mâncat. Cum iarăși, altă dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte pâini aveți?” și răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a săturat patru mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același este Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă grâul, dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu veți lua aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt deschise în pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți, duceți-vă. Căci eu sunt neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu mă voi ruga omului pentru oarece trebuințe trupești. Căci s-au lărgit milele îndurărilor Sale, ca să nu-i părăsească pe robii Lui. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți[17] și nu este lipsă celor ce se tem de El[18]”. Auzind acestea de la el și mai multe decât acestea spuse mustrător către ei, s-au temut foarte, umplându-li-se inimile de bucurie și ochii de lacrimi. Și punând metanie, au plecat. Și chemându-l sfântul pe fratele Antonios de la grânar, i-a poruncit lui să adune toate boabele de grâu rămase în grânar și să i le aducă. Și el plecând și adunându-le, le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe acestea la cer lui Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin milele îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat fratelui, zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și împrăștie acolo boabele acestea de grâu și închizând ușile, pleacă. Iar acela a făcut așa. Și a doua zi, în puterea nopții, a poruncit fratelui să se ducă și să vadă grânarul. Și ducându-se acela a găsit grânarul, prin binecuvântarea lui Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins de frică, a vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește robul lui Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca toți să plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului și mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl nostru carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta poruncea să se tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine multă și să o dea fraților care veneau și celorlalți și nu pridideau frații toată noaptea și ziua să facă pâini și să le împartă. Căci era a vedea mulțime nesfârșită de popor acoperind cea mai mare parte a muntelui. Pentru trei ani au folosit grâul acela și nu s-a cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu, Simeon, imita în toate bunătatea și milostivirea propriului Stăpân.

Iarăși i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic, fiind din religia păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.

Dar avea el și un copil bolnav și luându-l pe el împreună cu mama lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să moară copilul pe cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se întorceau la casa lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea lui și zicea: „Cel ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze și pe fiul meu”. Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe fiul lor mort. Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un magistrianos antiohian îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt, zicând către ei cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, cum a vrut Domnul așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în veci”[19]. „Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El o va face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și la Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel ce ai zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând a poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând sfântul genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe cel mort, zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile mort și îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și îndată, în văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica și uimirea pe toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit pe Dumnezeu Cel ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.

[1]Rom. 4, 3.

[2]In. 14, 6.

[3]Ieș. 20, 12.

[4]Acesta era un alt nume al cetății Antiohia.

[5]Filip. 3, 14.

[6]Fc. 9, 3.

[7]Ps. 118, 134.

[8]Cf. Mt. 10, 8

[9]In. 16, 33.

[10]Cf. Ps. 117, 6.

[11]Mt. 26, 41.

[12]Ps. 104, 19.

[13]Mt. 5, 15.

[14]I Cor. 9, 27.

[15]Ieș. 31, 3-5.

[16]Ps. 142, 10.

[17]Lc. 1, 53. Ps. 106, 9.

[18]Ps. 33, 10.

[19]Iov, 1, 21.

[20]In. 14, 12.

Sursa: Doxologia

Esenţa nevoinţei creştine - Arhimandritul Sofronie Saharov

marți, 23 mai 2017

| | | 0 comments
Autor: Danijela Oluic (OrthPhoto)

Esenţa nevoinţei creştine constă într’o necontenită stare îna­intea Absolutului Dumnezeu. Aceasta ne încântă mintea, întreaga noastră fiinţă; însă, de asemenea, dureros ne sfâşie. Noi, cei chemaţi la fiinţă dintru „nimic”, în hotarele Pământului nu ne slobozim de condiţionare şi relativism întru toate. Călăuziţi de cuvântul Domnului, creştem, dar creşterea ni se pare nesufe­rit de înceată: aceasta, din durerea de a ne vedea nesloboziţi de ucigaşa putere a păcatului din lăuntrul nostru. Istovitoarea nesi­guranţă nu arareori ne chinuieşte: nu putem fi desăvârşit de siguri că gândul nostru, imboldul inimii noastre, fiecare dintre lucrurile noastre intră deplin în sfântul şuvoi al celei mai nainte de veci voiri a Sfântului Sfinţilor. Cu îndurerate lacrimile ini­mii cerem: „Facă-se voia Ta pe pământul inimii mele, precum se săvârşeşte din veac în ceruri în Fiinţa Ta”. Dar noi nu suntem în putere a cuprinde cele pentru care ne rugăm. Şi deci, da­că eu nu cuprind această viaţă a Tatălui nostru, atunci nu pot fi niciodată deplin sigur că sunt mântuit. Gândul Lui, al Tatălui, peste măsură depăşeşte mintea mea. Dacă rămân aşa cum sânt, nici eu însumi nu voi putea petrece cu El în vecinicie, dar nici El întru mine. Iar după ieşirea mea, afla-mă-voi oare dintr’o dată în neputinţa de a primi împărăţia? Vedem cu ce rugăciune s’a rugat Hristos în Ghetsimani. Dacă Lui i-a fost atât de greu să-şi împreuneze voia cu voia Tatălui, atunci eu unde mă voi afla? Într’o astfel de sfâşiere - şi nădejde, şi agonie - se scurg zilele, anii, zecile de ani, întreaga viaţă.

Sunt totuşi şi fericite clipe când Duhul lui Dumnezeu se plea­că spre noi; atunci o nepământească îndulcire umple inima şi mintea. Iar aceste clipe dau puterea înălţării pe urmele iubitului lisus: „Ce-ţi este ţie de oricare altul? Tu urmează mie” (v. Io. 21: 22). Şi se linişteşte duhul într’o neîndoielnică nădejde: vine ceasul când toate durerile mele întru care se naşte noua viaţă vor fi uitate, pentru bucuria intrării noastre întru cele de apoi, întru nestricăcioasă împărăţia Tatălui.

Răstimpurile celor mai încordate suferinţe ale duhului nostru, dincolo de hotarele acestei lumi se prefac înlăuntrul nostru în­tru temei al neclătitei vieţi. Datori suntem a face tot ce este în puterea noastră, până la sleirea putinţelor noastre, pentru a ră­mâne în paza poruncilor lui Hristos pentru dragoste, în atmosfera urii fratricide ce nici o clipită, nicăieri, nu se curmă. Dra­gostea, care este, ca să zicem aşa, esenţa Dumnezeieştii vecinicii, în acest veac nu poate să nu sufere (v. Fap. 26: 23). Şi cu cât mai adânc chinul nostru, cu atât mai puternică nădejdea că cele dorite duhului nostru se vor săvârşi; că dorirea noastră, Domnul nu o va trece cu vederea.

Sursa: Taina vieţii creştine, Arhimandritul Sofronie; Ed. Accent Print, 2014.

Suntem copiii lui Dumnezeu / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

luni, 22 mai 2017

| | | 0 comments

Tatăl nostru Carele eşti în ceruri. (Luca 11,2)

Tatăl nostru! Cât de puţin ne dăm seama ce înseamnă aceste cuvinte! Hristos ne-a dat un Tată. în timpul vieţii Sa­le pământeşti a spus în repetate rânduri: „Tatăl vostru cel ceresc”. Această înfiere a proclamat-o cu o tărie deosebită înainte, dar şi după moartea şi învierea Sa. „I-ai iubit pe ei aşa cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17, 23), îi spune Tatălui.

Acum însă, când auzim aceste cuvinte, începem să ne între­băm: E oare cu putinţă ca iubirea purtată Fiului Unul-Născut să se reverse în aceeaşi măsură şi asupra noastră? Hristos aşa a spus; El Îl cunoaşte pe Tatăl şi I-a cerut să ne înfieze drept răsplată pentru pătimirea Sa. Ridicându-se din mormânt a spus „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (loan 20, 17).

Înfierea pe care ne-a făgăduit-o s-a realizat. Apostolul Ioan, cunoscând valoarea, bucuria şi calităţile acestei înfieri, avea să exclame: „Vedeţi ce iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca noi să ne numim fii ai lui Dumnezeu!” (I Ioan 3,1).

Această înfiere îi adună pe toţi credincioşii. Avem un Ta­tă şi în El suntem toţi dintr-un neam. Un neam mai presus de oricare altul, în care suntem mai apropiaţi unii de alţii şi care e mai durabil decât oricare alt neam. Avem acces nelimitat la acest Tată, Lui trebuie să-I spunem toate necazurile şi toate grijile noastre, la El să venim ca la un izvor de bunătate pen­tru toţi cei care nădăjduiesc întru El. În El se adună toate ini­mile, fiindcă există „un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, Care este pentru toţi şi prin toţi şi-ntru toţi” (Efeseni 4, 6).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica a 6-a după Paști (a Orbului din naștere) - Sfântul Nicolae Velimirovici

sâmbătă, 20 mai 2017

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 9,1-38


În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naștere)

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14). Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.

Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile, fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?

Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pămât, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.

Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?

Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros , întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui?

Mai mult decât aceasta: dacă nu ar fi fost stăvilit în dezvăluirea Dumnezeirii Sale, care dintre oameni s-ar mai mântui prin voia sa proprie, şi nu prin puterea Dumnezeirii Sale? Este foarte adevărat că dacă ceva ar fi greu pentru Domnul Iisus, fără îndoială că ar fi mai greu pentru El să Se înfrâneze şi să Se stăpânească de la arătarea Dumnezeirii Sale decât să o descopere.

Aceasta este lămurit pentru că El Se înfrâna cu preamare înţelepciune să-Şi arate puterea Sa Dumnezeiască, viaţa Sa pe pământ se afla în armonie desăvârşită cu Dumnezeu şi cu omul.

Fraţii mei, Hristos ca om nu este o minune mai mică decât Hristos ca Dumnezeu. Şi unul şi altul sunt minuni, şi ei sunt împreună Minunea minunilor. Dar aceasta nu este minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii; este minunea înţelepciunii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Domnul nu a făcut minuni pentru a primi laudă de la oameni. Merge vreunul dintre noi la spital, printre nebuni, surzi şi muţi şi leproşi, ca să primeasc laudă? Îşi vindecă păstorul oile pentru ca acestea să behăie laude pentru el? Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, şi ca să arate oamenilor că Dumnezeu, în mila şi iubirea Sa, S-a arătat printre oameni.

Pericopa Evanghelică de astăzi istoriseşte una dintre nenumăratele minuni săvârşite de Dumnezeu, prin care se arată iubirea lui Hristos pentru oamenii în suferinţă, şi Dumnezeirea Sa sunt descoperite încă odată.

La vremea aceea, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El vorbise adevărul. Dar în timp ce iudeii cei răi se gândeau doar cum ar putea să se poarte cu răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor. În faţa Templului şedea un om orb din naştere care cerea milă. Nici unul dintre opresorii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei îi arunca câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Pe vremea lui Moise, Domnul zicea despre aceşti oameni: ” Căci neam ticălos sunt ei şi copii în care nu este credincioşie” (Deuteronom 32:20). Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat.

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Înainte de aceasta, Domnul vindecase paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, şi îi spusese: “De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5:14), de unde este limpede că omul acela, care fusese bolnav ani îndelungaţi, îşi adusese suferinţa prin păcatele sale. Dar situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară, şi ucenicii au întrebat ca să se lumineze: “Cine a păcătuit?” Faptul că adesea copiii suferă pentru păcatele părinţilor lor, s-a făcut lămurit încă de la începuturi. Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este de asemenea lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29). Acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar celui care priveşte omenirea ca un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept nici nefiresc. Când un om păcătos se răneşte, ceilalţi, care nu au păcătuit, suferă. Este mult mai greu de lămurit cum şi când putea să fi păcătuit omul cel născut orb, şi de a lămuri pricinele orbirii sale. Ca oameni simpli, ucenicii iau în socotinţă cea de a doua posibilitate, fără să se gândească îndelung la aceasta, sau să creadă că ar putea exista şi o a treia posibilitate. În acest caz, pentru ei era cel mai probabil că părinţii orbului păcătuiseră. Dar amintindu-ne cuvintele lui Hristos adresate slăbănogului: “Să nu mai păcătuieşti” – ei au făcut o legătură între o împrejurare şi cealaltă, ca şi cum ar spune: Ne este lămurit din cuvintele Tale că cel ce suferă îşi pricinuise suferinţa sa: dar este adevărat aceasta şi pentru împrejurarea de faţă? A păcătuit orbul, ori – dacă nu el – atunci părinţii lui? Dacă Domnul Şi-ar fi întrebat atunci ucenicii: “Cum credeţi voi că a putut păcătui acesta, ca să se nască orb?”, ucenicii s-ar fi aflat în încurcătură, şi, ca o ultimă rezolvare, poate că ar fi invocat păcatul comun întregii omeniri prin păcatul lui Adam, după cum spune psalmistul: “Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 50:6).

Este foarte puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei – gândind că nu era de la ei, ci venea din orientul îndepărtat – că sufletul omenesc mai trăise în vreun alt trup înainte de naşterea sa, a trăit într-un chip ce merita răsplată sau pedeapsă în această viaţă prezentă. Aceasta este o presupunere filozofică care nu era uşor de cunoscut pescarilor acelora simpli şi cu gândire dreaptă, din Galileea.

Cel mai înţelept rabi a răspuns la întrebarea ucenicilor: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, aşa cum spune Ioan Gură de Aur: “pricina orbirii lui nu se află nici în păcatul lui, nici în cel al părinţilor lui.” Despre Iov nu se spune nici că a păcătuit el, nici că părinţii lui păcătuiseră, ci faptul că el a fost lovit de o boală cumplită, a fost astfel silit să strige: “Trupul meu e plin de păduchi … pielea mea crapă şi se zbârceşte” (Iov 7:5). Pe lângă păcatul părinţilor şi cel propriu, trebuie să mai existe şi alte pricini ale suferinţei oamenilor pe pământ. În cazul omului născut orb, pricina stătea în aceea ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Binecuvântaţi sunt cei în care se arată lucrările lui Dumnezeu; care le simt, şi le folosesc pentru mântuirea sufletului lor. Binecuvântat este omul cel 44 sărac pe care mila lui Dumnezeu îl face bogat şi vestit, şi el simte această milă a lui Dumnezeu cu recunoştinţă. Binecuvântat este deznădăjduitul neputincios căruia Dumnezeu îi dă înapoi sănătatea, şi el îşi înalţă inima la Dumnezeu ca spre singurul şi neaşteptatul său Binefăcător. O, cum se văd lucrările lui Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare dintre noi! Bucuraţi-vă pentru toţi cei cărora, prin aceste lucrări, Dumnezeu le deschide ochii cei duhovniceşti, ca să vadă vedenia lui Dumnezeu! Amar de toţi cei care, cu mâinile îmbelşugate de darurile lui Dumnezeu, Îi întorc spatele şi merg orbeşte, urmând căile lor întunecate şi pline de slavă deşartă. Lucrările lui Dumnezeu se arată în noi toţi în fiecare zi, fiindcă Dumnezeu este cu noi toţi în toate zilele vieţii noastre pe pământ. Lucrările lui Dumnezeu în noi sunt pentru mântuirea fiecăruia dintre noi în parte. Dar lucrările lui Dumnezeu în omul care s-a născut orb sunt spre mântuirea multora. Prin lucrările acestea, se vădeşte cu adevărat faptul că Dumnezeu coborâse cu adevărat între oameni. Prin lucrările acestea, se arată că printre oameni se află cu mult mai mulţi orbi în duh decât în trup. Mai mult, se arată prin acestea cum cel înţelept, dându-i-se lui un dar trupesc de la Dumnezeu, îl va folosi ca să-şi sporească sufletul cu dreaptă credinţă. Văzând mai dinainte toate aceste roade ale tămăduirii omului născut orb, Domnul spune ucenicilor Săi cu bucurie mare: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” Ca şi cum ar spune: lasă acum întrebarea despre cine a păcătuit: el sau altul. Nu are asta însemnătate acum. Dacă el şi părinţii săi au păcătuit, aş putea în clipa aceasta să le iert păcatele luându-le asupra Mea, asigurându-i că sunt iertaţi. Toate astea au acum o însemnătate mai mică pentru ceea ce trebuie să se lucreze. Şi lucrările lui Dumnezeu – nu una, ci multe – trebuie să fie lucrătoare în el, şi se va spune în Evanghelie că sunt spre mântuirea multora. Cu adevărar, anii de suferinţă ai omului născut orb vor fi răsplătiţi însutit. Cu adevărat, răsplata pentru cei care suferă pentru Dumnezeu, măcar şi o zi, este nepieritoare. Un înţelept tălmăcitor al Evangheliei, Nichifor, spune despre omul acesta care s-a născut orb: “Omul care s-a născut orb, care nu ştiuse niciodată ce putea să însemne vederea, va simţi o mâhnire cu mai mică decât omul care văzuse odinioară, şi apoi şi-a pierdut vederea. Acesta fusese orb, şi a primit mai târziu răsplata pentru această stare de jale aproape nesimţită. Căci el a primit vederea de două ori: vederea trupească, prin care el a văzut lumea din jurul lui; şi vederea duhovnicească, prin care el L-a recunoscut pe Ziditorul lumii.

Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, nimeni nu poate să lucreze.” Astfel a vorbit Domnul ucenicilor. Cu aceste cuvinte, El le-a desluşit pricinele pentru care El urma să săvârşească minunea asupra orbului. “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a omului”, El a vrut să spună, “şi lucrările lui Dumnezeu sunt ziditoare şi minunate, ale Celui care M-a trimis pe Mine”, El a vorbit cu smerenie şi iubire pentru Tatăl – “El săvârşeşte lucrările acestea pentru Mine, Fiul Său Cel Unul Născut, săvârşeşte de asemenea numai astfel de lucrări. Folosirea puterii ţine de obişnuinţa omenească; aceasta nu este de la Mine. Oamenii sunt încurajaţi de pizmă şi răzbunare, dar Eu sunt încurajat de milă şi adevăr. Oamenii pot arunca cu pietre în Mine, dar Eu voi continua să le dau lor pâinea vieţii.” Dar pentru câtă vreme? Până este ziuă: altfel spus, cât ţine viaţa. Vine noaptea: adică, moartea, când nimeni nu poate să lucreze. Aceasta se spune ca o problemă generală, şi nu este adevărat şi pentru Domnul, căci El a săvârşit lucrări şi în moarte, pogorându-Se în iad, biruindu-l şi eliberând pe strămoşii noştri cei drepţi şi pe cei plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Înviere, din lumea cea nevăzută, El a continuat să facă minuni până în ziua de astăzi, şi va mai face aceasta până la sfârşitul veacurilor. Pentru El, nu poate veni niciodată noaptea ca să-L oprească pe El din lucrare. Ziua Lui cuprinde veacurile în toată întregimea lor, şi depăşeşte capătul lor până în veşnicie. Cu adevărat, atâta timp cât este ziua Lui, El lucrează fără încetare. Şi astfel oamenii, urmând pilda Său, trebuie să fie lucrători în toată vremea zilelor lor; de la naştere până la moarte. Căci pentru oameni va veni noaptea – moartea – şi atunci nimeni nu va mai putea lucra după cum doreşte. Este adevărat că sfinţii sunt lucrători după moartea lor, lucrând prin Biserica lui Dumnezeu de pe pământ în felurite chipuri, şi ajutând-o; dar ei nu mai lucrează după voia lor, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu lucrează Voia Lui prin ei, din iubirea Sa de oameni, fiindcă aceştia L-au iubit pe Dumnezeu în timpul zilelor lor de pe pământ. După moarte, nimeni nu poate să mai săvârşească nici o lucrare care să-i fie de folos lui în lumea aceea sau, cu nici un chip, nu poate să-şi mai îmbunătăţească soarta în lumea aceea. După moarte, nimeni nu poate să câştige vreun fel de preţuire de la Dumnezeu; nici măcar un sfânt nu poate dobândi preţuire mai mare decât aceea pe care o are deja, căci meritul se dobândeşte numai în această viaţă. Bogăţia duhovnicească, ori pierzarea duhovnicească se dobândeşte numai aici pe pământ. Aşadar aceste cuvinte ale Mântuitorului: “vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”, nu trebuie tălmăcite ca o expresie a stării Sale la moarte sau după moarte, ci ca o atenţionare grea şi potrivită a lumii.

Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, spune Domnul Însuşi. Prin El, prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel veşnic, a fost zidit tot ceea ce există. Prin El, a fost dată vederea heruvimilor celor cu mulţi ochi şi orbilor şi ţărânei celei stricăcioase din care şi-au luat chip toate fiinţele zidite. El a dat lumină soarelui; El a dat vedere tuturor celor ce văd. Dar, aşa cum a dat vederea trupească, El a dat omului darul vederii lăuntrice, vederea înţelegerii. Prin lumina Lui soarele străluceşte; prin vederea Lui ochii văd; prin vederea Lui mintea omului vede. El este adevărata lumină a lumii întregi – de la începuturi până la sfârşit. Ca Mântuitor al lumii, ca Dumnezeu întrupat, El a venit ca o lumină nouă pentru lume, să sfărâme întunericul care s-a adunat în lume, să lumineze înţelegerea întunecată a oamenilor, să refacă vederea celor orbiţi din pricina păcatului; altfel spus, ca să fie lumină oamenilor în viaţă şi în mormânt, pe pământ şi în cer, în trup şi în minte. “Atât cât sunt în lume” – a spus El celor ce erau pe vremea Lui pe pământ, ca ei să-L cunoască pe El ca lumina spre care năzuiseră ei, şi să nu rămână în întuneric. “Umblaţi cât aveţi lumină, ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12:35)!

Vai de cei care L-au văzut pe El faţă către faţă, şi nu L-au cunoscut pe El, dar nu L-au primit şi au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Dar acest răspuns al Lui ni se spune şi nouă; noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veşnicie. Şi astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”Câtă vreme El este în sufletul omului, El este lumina acelui om. Câtă vreme El se află în mijlocul unui popor, El este lumina acelui popor. Câtă vreme El se află într-o şcoală, El este lumina acelei şcoli. Câtă vreme El este într-un atelier, El este lumina muncii şi muncitorilor. Oricare este locul de unde El pleacă, se aşează întunericul desăvârşit: sufletul omului fără Dumnezeu se face iad; poporul fără de Dumnezeu se face o haită de lupi înfometaţi şi răpitori; şcoala fără de Dumnezeu se face o fabrică-otravă a prostiei; atelierul fără de Dumnezeu se face un loc al nemulţumirii şi urii. Şi gândiţi-vă la spitalele şi temniţele fără de Dumnezeu – ele se fac peşteri întunecate ale disperării! Într-adevăr, cine se gândeşte la zilele vieţii lui, la zilele fără Hristos şi zilele cu El, acest om are în el un mărturisitor al adevărului acelor cuvinte ale Domnului: “Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.”

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). De aceea el a mers pe cale, şi s-a spălat şi a văzut. Tot ceea ce spusese Domnul ucenicilor Săi până atunci, se petrecuse în faţa orbului, cu scopul precis ca orbul să audă cuvintele Lui, căci Domnul dăduse întâietate deschiderii ochilor duhovniceşti ai orbului. Este mai greu de deschis ochii duhovniceşti decât cei trupeşti; mai greu şi de mai mare preţ. Pentru a arăta că este mai uşor de dat vederea trupească, şi că aceasta este de mai mică însemnătate, Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui, nu numai prin cuvintele Sale, prin care El a înviat morţi şi a dat vederea multor orbi; nici numai prin mâinile Sale, pe care le punea peste bolnavi ca să-i tămăduiască; nici numai prin atingerea veşmântului Său, prin care, femeia cu scurgere de sânge numai s-a atins de veşmântul lui, s-a vindecat de îndată – dar chiar şi prin scuipatul Său.

Dar de ce Domnul îl trimite pe orb la scăldătoarea Siloamului? De ce nu i-a redat vederea de îndată, ci l-a trimis la apă, cu ochii unşi cu tină, ca să se spele? Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită. Poate fi bine pentru oameni, să căute ajutor pentru bolile lor folosind leacuri naturale şi ape minerale. Dar oamenii trebuie să ştie că toate leacurile naturale şi toate apele minerale sunt slujitori ai puterii lui Dumnezeu. Fără puterea lui Dumnezeu, toate leacurile sunt nimic, şi toate izvoarele de ape minerale sunt apă moartă. Câţi orbi se spălaseră în scăldătoarea Siloamului până atunci, fără să primească tămăduirea nădăjduită? De câte ori trebuie să se fi spălat orbul în scăldătoarea aceea fără nici o izbândă? Puterea lui Hristos a tămăduit pe acest orb, iar nu Scăldătoarea Siloamului; fără această putere, orbul s-ar fi putut spăla în fiecare zi în acea scăldătoare, şi să se fi întors acasă tot orb. “Siloamul, care se tâlcuieşte: trimis”, lămureşte Evanghelistul. Numele tainic al acestei ape vindecătoare nu este simbolic al Vestitorului şi Doctorului făcător de minuni din cer, Domnul Hristos? Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.

Cât de blând şi ascultător era orbul! El nu numai că a îngăduit Domnului să ungă cu tină ochii lui, dar apoi, a şi ascultat îndată porunca de a merge la Scăldătoarea Siloamului ca să se spele. Spunând când omul acela era de faţă că El este lumina lumii, Domnul răspunde duhului orbului, ca să se nască credinţa în duhul lui. Acum, El îl învaţă ascultarea, trimiţându-l la Scăldătoarea Siloamului, căci credinţa este nedespărţită de ascultare. Omul care crede în Dumnezeu ascultă Voia lui Dumnezeu îndată şi de bună voie. O, fraţii mei, credinţa ne ajută foarte puţin dacă facem Voia lui Dumnezeu fără ascultare şi cu cârteală! Uitaţi-vă la orbul acesta: el, cu credinţă şi ascultare, a mers îndată la Siloam, s-a spălat şi a văzut! Ioan Gură de Aur spune: “Dacă cineva întreabă: ‘Cum a văzut el, spălându-se de tină?’, acela nu va auzi de la noi nimic altceva, decât că noi nu ştim cum s-a întâmplat. ‘Şi cel fel de minune este aceasta dacă noi nu ştim?’ Evanghelistul nu ştia, şi nici omul cel tămăduit.” Cu toate acestea, de ce se pune această întrebare numai în acest caz? Dacă aşa stau lucrurile, fraţilor, să se cerceteze şi sutele şi sutele de împrejurări ale vindecărilor săvârşite de Hristos. Să întrebe lumea întreagă, toate epocile istoriei omeneşti cum s-au întâmplat toate – şi nu vor primi nici un răspuns. Lucrarea cui a fost, rămâne taina cunoscută numai de El. Nici măcar Apostolul Pavel, care era cu mult mai înţelept şi mai învăţat decât acest orb, nu ar putea spune cum el, ca şi Saul, a orbit, sau cum şi-a recăpătat vederea când Anania, în numele lui Hristos, şi-a pus mâinile pe el (Fapte 9:10­18), schimbându-l în Paul.

Şi de fapt, chiar omul care s-a născut orb nu cunoştea cum primise vederea ceea ce se vede din cuvintele sale. Când s-a întors de la apa Siloamului văzând, mulţi se întrebau dacă era el sau altul care semăna cu el. Şi când el a spus “Eu sunt”, ei l-au întrebat cum s-au deschis ochii lui. Ca răspuns, el a povestit pe scurt toată întâmplarea, dar nu a putut spune cum văzuse. “Ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.” Când l-au dus pe el înaintea fariseilor, şi ei l-au întrebat cum a văzut, el le-a răspuns: “El (Iisus) a făcut tină şi a uns ochii mei, … şi spălându-mă am văzut.” Asta a fost tot ce a putut spune el, dând o descriere amănunţită şi fără frică a împrejurării care a avut loc.

Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă pricepere oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Şi ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, întunericul cel mai gros şi mai îngheţat al inimii şi al minţii omeneşti; un întuneric care, în Evanghelia de astăzi, stă ca o umbră adâncă sub lumina aprinsă a Soarelui Hristos. Acesta este întunericul cumplit al inimilor şi minţilor oarbe ale fariseilor. Fariseii, nu numai că nu s-au bucurat că cerşetorul orb din faţa Templului putea acum să vadă, ci ei se simţeau chiar batjocoriţi şi amărâţi. Templul lor fusese deja schimbat într-un păzitor al zilei de sâmbătă, în acelaşi chip în care întreaga lor credinţă se schimbase în slăvirea zilei de sâmbătă precum un zeu. Ei nu au întrebat orbul cu duioşie, cum trăise el atât de mulţi ani în întuneric, ci l-au lovit cu îmbufnare cu întrebarea iscoditoare: cum de ai cutezat să-ţi capeţi vederea în zi de sâmbătă? Şi cum de a cutezat cel ce te-a vindecat să facă aceasta în zi de sâmbătă? Au zis ei: “Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta.”

Pentru ei, omul este “de la Dumnezeu” dacă se odihneşte în ziua de sâmbătă, fără să-şi lase cămara lui, ca să nu încalce ziua sâmbetei umblând, lucrând ori văzând cu ochii; iar nu acest om care, în ziua de sâmbătă, dă vedere orbului! Şi, potrivit judecăţii lor întunecate, cei dintâi ţineau ziua de sâmbătă aşa cum trebuia, iar cei din urmă nu!

Dar când s-a iscat între ei o neînţelegere despre Hristos, ei l-au întrebat pe orb ce credea el: Iar el a zis că prooroc este. Este puţin probabil ca ei să-l fi întrebat ca să audă de la el adevărul, ci ca să dobândească de la el o osândire a lui Hristos ca încălcător al zilei de sâmbătă. Dar orbul a mărturisit cu îndrăzneală despre Hristos, folosind cuvintele după cum a priceput el, ca să grăiască cel mai bine şi cu cea mai mare tărie din lume. Cei mai buni şi cu cea mai mare tări între oameni erau proorocii, despre care el trebuie să fi auzit şi ştiut. Şi el a cugetat în chipul acesta şi a răspuns: “Prooroc este.”

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi nedorit, nu le-a mai rămas nimic iudeilor mânioşi în neajutorarea lor, decât să nu mărturisească minunea şi să susţină că ei nu credeau că omul fusese vreodată orb şi şi-a căpătat vederea: Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut. Adică: ei nu puteau să nu creadă într-o asemenea lucrare săvârşită în mijlocul mulţimii, dar se făceau că nu pricep nimic, pentru a nu da nici un preţ întâmplării, şi astfel să oprească într-un fel răspândirea bunului renume al Făcătorului de Minuni Hristos. Şi ei au pretins cu făţărnicie că nu credeau ce vedeau şi au mers la părinţii orbului să-i întrebe pe ei. Dar ei nu au făcut aceasta ca să lămurească situaţia şi să afle adevărul cel adevărat, ci nădăjduind ca părinţii lui să nu întărească minunea ori să aducă îndoiala sau să-i micşoreze însemnătatea. Dar părinţii lui, fiind cu mare grijă, din frica de bătrâni, au adeverit că el era fiul lor, şi că fusese orb, Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, nou nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Iată încă o dezamăgire pentru bătrânii iudei urâtori de Dumnezeu! Ce pot face ei acum? Dacă omul insistă să umble în întunericul din adâncul pământului, fără să aibă nici o dorinţă de a ieşi la lumina soarelui, cum se poate aştepta el să treacă de pe o cale întunecată pe alta?

Primind un răspuns atât de neaşteptat şi de nedorit şi din partea părinţilor aceluia, fariseii cei răi îşi găsesc acum scăparea în mijloacele cele mai aspre şi cele mai însemnate: pieirea conştiinţei omului. Ei au întrebat orbul din nou şi i-au dat o părere josnică şi necinstită: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta e păcătos.” Cu alte cuvinte: noi am cercetat problema în întregime, şi am aflat că noi toţi avem dreptate: şi tu şi noi. Tu ai spus adevărul când ai zis că fuseseşi orb şi ţi-ai căpătat vederea. Dar am avut dreptate şi noi când ne-am îndoit că acest păcătos ţi-a deschis ţie ochii. Noi ştim că el este păcătos, şi că el nu ar fi putut face aceasta. Dar cu privire la chipul în care s-a făcut aceasta, noi am ajuns la credinţa că numai lui Dumnezeu Îi stătea în putinţă să facă aceasta. Aşadar dă slavă lui Dumnezeu, şi leapădă-te de acest păcătos, neavând nici o legătură cu el.

O, iudei bolnavi! În orbirea lor, ei nu puteau să vadă că lepădându-se de Hristos, ei Îl recunoşteau, de fapt, pe El ca Dumnezeu. Dă slavă lui Dumnezeu! – căci numai Dumnezeu putea face aceasta. Dar Domnul Iisus a făcut aceasta – şi aceasta înseamnă că Domnul Iisus este Dumnezeu! “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii … ” (Psalm 140:10).

Orbul a dat un răspuns înţelept fariseilor făţarnici: A răspuns deci acela: Dacă este păcătos nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb acum văd. El vrea să spună: Eu sunt om simplu, fără şcoală, şi voi sunteţi învăţaţi şi cu îndemânare în vorbiri despre păcătuire şi nepăcătuire. Voi Îl preţuiţi pe Tămăduitorul meu după ziua de sâmbătă, iar eu după minunea pe care a făcut-o. Dacă este păcătos, şi în ce măsură, potrivit preţuirii voastre, eu nu ştiu. Eu ştiu numai că El a făcut o minune cu mine şi asta înseamnă pentru mine cât întreaga zidire a lumii. Până când El mi-a deschis ochii, lumea era pentru mine ca şi cum nu ar fi existat.

Călătorind pe toate căile întunecate de sub pământ, fariseii nu aveau unde merge în altă parte, ci stăteau pe loc şi întrebau orbul: “Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Ei au pus această întrebare cu şiretenie iscusită, nădăjduind să audă ceva nou de la om, care putea sluji pentru a da o însemnătate mai mică minunii sau pentru a-L osândi pe Hristos. Dar acest om simplu şi cinstit în judecata sa, a căpătat scârbă mare de mânuirea aceasta a bătrânilor poporului, faţă de care, până atunci, simţise un respect oarecare, necunoscându-i pe ei bine. De aceea el le-a răspuns scurt: “V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?” El nu le putea da un răspuns mai răstit şi mai potrivit. După asemenea răspuns, împotrivitorii lui au luat o poziţie de apărare:

Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Ei s-au folosit de Moise ca să se îndreptăţească; ei s-au folosit de Moise ca să se laude. Ei l-au recunoscut ca învăţător al lor, şi că ei îi erau ucenici. Dar Domnul Îşi făcuse deja lămurită credinţa cu privire la această problemă: ” Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise … şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în sinagogi … că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung (Matei 23:2, 6, 14; cf. Luca 20:47). Ce fel de ucenici ai lui Moise sunt aceştia? Iar Domnul le-a spus: “Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea.” (Ioan 7:19). Neîmplinind Legea lui Moise, şi încălcând-o prin făţărnicia şi lăcomia lor, ei nu numai că au încetat de a fi ucenici ai lui Moise, dar şi faţă de Moise s-au făcut trădători şi încălcători de lege. Moise a încetat de a fi învăţătorul lor, şi s-a făcut osânditorul lor înaintea lui Dumnezeu. “Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit” (Ioan 5:45). Nădăjduirea voastră în Moise este deşartă, căci voi aţi tăiat Legea lui din rădăcini. Nădejdea voastră în Moise este mincinoasă, căci voi vă încredeţi numai în puterea şi bogăţia voastră şi în nimic altceva. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela (Ioan 5:46; cf. Deuteronom 18:15-19). Dar, cum sufletele fariseilor, legate de cele pământeşti, nu mai puteau crede în Moise, şi mai puţin decât atât erau în stare să creadă în Domnul Iisus. Vedeţi cum aceşti farisei, aşa numiţii ucenici ai lui Moise, se folosesc de minciuni? Cerşetorului celui simplu, neştiutor, ei îi spun despre Domnul: “… iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.” Ei ştiau foarte bine de unde este Domnul. Aceşti prigonitori ai Lui, aceşti împăraţi şi cârmuitori ai poporului, ar fi trebuit să ştie foarte bine. Locuitorii Ierusalimului au zis: “Pe Acesta Îl ştim de unde este. Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este” (Ioan 7:27). Poate că fariseii ştiau de unde este Domnul, poate că nu ştiau. Dacă ştiau – aşa cum ştiau alţi locuitori ai Ierusalimului – atunci ei au minţit pe omul născut orb când au spus: “Nu ştim de unde este.” Dacă nu ştiau şi, după atâta iscodire, sfădire, prigonire şi zarvă despre El, după pogorârea Lui, cuvintele Lui şi lucrările Lui, ei se făceau că nu ştiu de unde este El, atunci asta înseamnă că El este Hristosul. Căci crescuse credinţa: “Însă Hristosul, când va veni, nimeni nu ştie de unde este.” Iată cum aceasta întăreşte încă odată cuvintele proorocului: “Cădea-vor în mreaja lor păcătoşii” (Psalm 140:10).

Totuşi, toate astea au slujit ca să arate cerşetorului slăbiciunea morală deznădăjduită şi nimicnicia acestor bătrâni ticăloşi ai poporului. De aceea, acesta îi judeca tot mai tare, şi tot mai deschis mărturisindu-L pe Domnul. Ultimelor cuvinte ale lor, el le-a răspuns în chipul acesta:

Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.” Adică: “Ce fel de cârmuitori şi bătrâni ai poporului sunteţi voi, că ştiţi toate mărunţişurile neînsemnate ale tipicului, şi nu ştiţi despre omul care mi-a făcut o asemenea minune? Cine ar trebui să ştie, dacă nu voi care staţi în jilţul lui Moise? Cine poate desluşi toate cele despre acest om oamenilor dacă nu voi, care în fiecare sâmbătă îl tălmăciţi pe sfântul Moise şi pe prooroci?” Şi omul acesta simplu continuă grăirile lui despre învăţătorii mincinoşi ai poporului, zicând:

Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.” Cu aceste cuvinte răspunde omul cel simplu, cuvintelor fariseilor: “Noi ştim că Omul acesta e păcătos.” Acum omul spune: “… Noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.” În Sfânta Scriptură nu se află nici o mărturisire când Dumnezeu ascultă pe vreun păcătos şi, la cererea păcătosului, să facă cea mai mică minune. “Când ridicaţi mâinile voastre către Mine”, vorbeşte Dumnezeu prin proorocul, “Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge” (Isaia 1:15). Şi Saul s-a rugat lui Dumnezeu în deşert pe când era păcătos: Dumnezeu nu-l asculta. Dumnezeu nu-l ascultă pe păcătos, şi cu atât mai puţin să săvârşească vreo minune printr-un păcătos, decât numai dacă păcătosul se pocăieşte cu adevărat, îşi spală păcatele sale cu lacrimi, ajungând să-şi urască păcatele sale, hotărându-se să facă Voia lui Dumnezeu şi, pocăit fiind şi hotărât, cade în rugăciune din toată inima lui, înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă pe el, aşa cum a iertat pe păcătoasa, şi pe Zaheu vameşul, şi pe tâlharul de pe cruce – şi după aceea ei nu mai sunt păcătoşi. Atunci când ei nu sunt păcătoşi, Dumnezeu îi ascultă pe ei ca pe cei pocăiţi pentru păcatele lor. Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşii care se roagă Lui şi rămân în păcatul lor. “Domnul se ţine departe de cei nelegiuiţi, dar ascultă rugăciunea celor drepţi” (Pilde 15:29).

Acest om simplu, învăţându-i pe învăţătorii cei mincinoşi, care sunt cei pe care îi ascultă Dumnezeu şi care sunt cei pe care nu-i ascultă El, strigă acum cu glas mare că Hristos este cel mai mare făcător de minuni din toată istoria lumii.

Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Aşa Îl proslăvea omul pe Tămăduitorul său. Prin aceasta, se face desluşit că acesta era următor al Lui. Şi prin aceasta el le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt deşarte.

Auzind aceste ultime cuvinte de la săracul care fusese vindecat, fariseii i-au spus lui: “În păcate te- ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Făţarnicii şi mincinoşii, în deznădejdea lor mânioasă, întotdeauna ajung la război în cele din urmă. Fariseii, văzând că au fost izgoniţi cu toate socotelile lor, şi că toate maşinaţiunile lor se dovediseră zadarnice, atunci – mânioşi şi ruşinaţi – au mustrat acest om simplu, cinstit, numindu-l păcătos înrăit şi l-au dat afară.

Până aici, Evanghelistul înfăţişează norul gros, întunecat, care s-a arătat degrabă pe feţele fariseilor după descoperirea luminii minunate a Mântuitorului Hristos şi a lucrării Sale Dumnezeiaşti. Lumina este adevărul; întunericul este minciuna. Lumina este iubire; întunericul este ură. Lumina este tărie; întunericul este lipsa de tărie.

Începând Evanghelia de astăzi cu lumină, Evanghelistul o sfârşeşte cu lumină: lumină, nu întuneric. După săvârşirea minunii, Domnul Iisus S-a îndepărtat, lăsându-l pe omul pe care îl vindecase singur o vreme, ca să ţină piept ispitelor fariseilor şi să se ridice pentru adevăr asupra minciunii, apoi S-a arătat din nou şi a mers ca să întâmpine pe cel pe care El dorea să-l mântuiască.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Orbul care fusese tămăduit trecuse de prima încercare: el se arătase blând şi ascultător când Domnul l-a trimis cu tină pe ochi ca să se spele la Scăldătoarea Siloamului. Aceasta a fost proba de ascultare. Apoi a trecut a doua probă: el s-a arătat stăruitor pe când se afla în ispită, şi nu L-a vândut pe Domnul fariseilor mincinoşi. Aceasta este proba ispitei. Apoi Domnul a încercat proba a treia şi cea din urmă; proba cea mai mare: aceea a credinţei adevărate. “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”

El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? El Îl cunoscuse pe Hristos ca pe un făcător de minuni. El Îl numise prooroc faţă de farisei, dar el nu cunoştea nume mai mare cu care să-L numească. El încă nu era în stare să-L numească Fiul lui Dumnezeu. Ascultător întru toate către Domnul, ca cel mai mare binefăcător care Se afla sub soare, acesta dorea să audă de la El cine era Fiul lui Dumnezeu, ca să creadă în El.

Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: “Cred, Doamne”, şi s­a închinat Lui. Domnul vorbeşte cu blândeţe şi duioşie cu cei pe care El îi mântuieşte, ca doctorul cel bun cu bolnavii pe care îi vindecă. Aşadar El nu-i porunceşte: “Crezi în Mine!”, şi nici nu-l sileşte cu cuvintele: “Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”, ci îi spune: “L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este.” Fiinţei omeneşti libere şi cu judecată, Domnul îi dă locul unde să cugete şi să hotărască pentru sine. De îndată ce omul care fusese tămăduit, a auzit cât de mare este Vindecătorul, cu mult mai mare decât proorocul, el a strigat îndată cu bucurie: “Cred, Doamne!” El a strigat nu numai cu buzele, ci I s-a închinat Lui, ca o mărturie mai mare pentru credinţa lui. (Ioan Gură de Aur spune: “Prin aceasta el a mărturisit puterea Lui Dumnezeiască; şi că nu trebuie să se creadă că era numai vorbă simplă, mai era şi fapta.”) Aşa cum ochii lui trupeşti fuseseră deschişi mai înainte, tot aşa erau acum deschişi ochii lui duhovniceşti. Şi el privea atât cu ochii săi trupeşti cât şi cu cei duhovniceşti, şi a văzut înaintea lui pe Omul-Dumnezeu, Dumnezeu în trup omenesc.

Dumnezeul nostru este cu adevărat mare, şi face minuni; şi minunile Lui nu au sfârşit. Noi credem că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul nostru; noi credem că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi Lumina lumii. Noi, dimpreună cu cetele îngerilor şi ale sfinţilor din ceruri, şi cu întreagă Biserica Ta de pe pământ, Te slăvim pe Tine, Preasfinte Doamne: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia