Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I)

marți, 20 februarie 2018

| | | 0 comments

Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Legată de vremea Postului Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă şi cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de Vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numărul opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite: în prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”; în partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale” şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”. Pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Patru duhuri rele

Observăm că Sfântul Efrem Sirul, înşirând cele două serii de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei... Cum să înţelegem oare aici cuvântul duh?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efeseni 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O „patimă” este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele, dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la săvârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la Utrenia din lunea brânzei: „Îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc., cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou născut din Sfântul Botez.

De aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh, zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului...” (Isaia 11, 2-3). Deci cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul lor este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc, deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

Duhul trândăviei

Făcut după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este chemat pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2, 15). După izgonirea din Rai, lucrarea omului este îndreptată îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou, născut din Sfântul Botez, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om, sunt foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură, sau nu ajung deloc, este din cauza trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, împietrirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). De aceea şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijirii de multe

Duhul grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. Într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20). „Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 34).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune, căci „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „leghion”.

Părinţii duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim „fărădegrija despre toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de mântuire.

Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie întâi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui. Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump Sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui Sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40). Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale apare firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert

Sfântul Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Treapta 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului”, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără preţ. De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru că am vorbit”, zice Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”, Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „Vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate.

În primul rând vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stă­pânire, nesocotind pe aproapele şi coborându-l în rândul lucrurilor; iar de aici ajungem şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu; şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţe şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.

Omul nepăsător faţă de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului înrobit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles, deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit tocmai la aceste patru duhuri.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) -- Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 17 februarie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 6,14-21




Zis-a Domnul: dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iat tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „Inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad.

El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit.

Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadajduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit.

Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea - si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica si ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere.

De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Sfantul Apostol Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iope, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7). Poate undeva pe pamant?

Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea dedesubt? Dar „de ma voi pogori si acolo - zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona.

Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-l ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care l-au primit, mugeste si macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iar David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza.

Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6).

Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc.

De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata.

Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi si din ce tara si din ce popor esti tu?” (Iona l, 8). Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa.

Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna.

Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet.

Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care l-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a mantuit si l-a dus la Ninive; iar el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii.

Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata roadele cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare.

Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos.

Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine.

Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei.

Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiar salbatica, cu care trebuie sa se lupte si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina.

Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si in vecii vecilor! Amin

Sursa: Doxologia

Să trăim în pace / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

joi, 15 februarie 2018

| | | 0 comments

Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una. (Faptele Apostolilor 4, 32)

Nu ne-ar strica să ne întoarcem mai des cu gândul la pri­mele timpuri ale creştinismului, când amintirea vieţii Mân­tuitorului era proaspătă în conştiinţa contemporanilor Săi. Din nefericire, această amintire s-a stins foarte repede şi, odată cu ea, a dispărut şi duhul unităţii şi iubirii care domnea în rândul primilor oameni care L-au urmat pe Hristos. Astăzi suntem foarte departe de a fi una „cu inima şi cu su­fletul”. De obicei cel mai des iscă vrajbă discuţiile privitoare la credinţă, născându-se adversitate şi disensiuni tocmai în rândul celor ce ar trebui să se adune şi să se unească sub semnul aceleiaşi credinţe. Chiar dacă înţelegem şi perce­pem diferit anumite lucruri în cele ale credinţei, nu trebuie să uităm că există un unic Dumnezeu pentru toţi, că o cre­dinţă comună ar trebui să-i adune pe oameni şi să-i facă să se simtă una cu inima şi cu sufletul.

Înălţându-Se la cer de pe acest pământ Mântuitorul le-a lăsat ucenicilor Săi această poruncă sfântă: „Pace vă las vo­uă, pacea Mea v-o dau” (Ioan 14,27). Aşa le-a spus şi aproa­pe că ne îngrozim, gândindu-ne cât de puţini creştini au urmat-o! Chiar dacă se întâmplă să întâlnim păreri cu care nu suntem de acord, să ne străduim să ne păstrăm întotdeauna duhul blândeţii, singurul prin care putem convinge şi... în­vinge. Cu puterea Duhului Sfânt, „având sufletele curăţi­te. .. din toată inima, cu ardoare, iubiţi-vă unii pe alţii” (I Petru 1, 22). Roada sădirii în inimă a adevărului lui Hristos este iubirea. Pentru a nu ne dezbina, pentru a trăi în pa­ce unii cu alţii, pentru a cultiva în noi o dragoste reciprocă, sinceră, frăţească, avem nevoie de credinţa în Hristos şi de învăţătura Lui. Fiindcă El este adevărul cel viu şi etern, care învie sufletul mort al omului, adevăr rămas mereu acelaşi, care nu încetează să dea viaţă la toate cele cu care vine în atingere. „Drept aceea să le urmăm pe cele spre pace şi pe cele spre zidirea unuia către altul” (Romani 14, 19).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Duminica Înfricoșătoarei judecăți (a Lăsatului sec de carne) -- Sfântul Ioan Gură de Aur

sâmbătă, 10 februarie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Matei 25,31-46


Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Sfântul Ioan Gură de AurDuminica Înfricoşătoarei Judecăţi - a lăsatului sec de carne

Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere si cu slavă multă” (Lc. 21, 27). Gândirea la iad şi la împărăţia cerului trebuie să ne ferească de păcat. „Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10).

Să ne înfăţişăm, rogu-vă, înaintea scaunului Judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum El ar sta înaintea noastră, ca şi cum Judecătorul ar fi aşezat pe dânsul şi ca şi cum toate faptele noastre ar fi descoperite. Aşa, noi trebuie nu numai să ne arătăm înaintea acestui scaun de judecată, ci vom fi înaintea lui cu totul dezveliţi.

Nu roşiţi oare? Adeseori am voit noi mai bucuroşi să murim decât unele fapte de ruşine ale noastre să fie cunoscute prietenilor noştri celor vrednici de cinste. Dar ce vom simţi noi atunci când păcatele noastre vor fi descoperite îngerilor şi oamenilor şi nouă înşine ne vor fi ţinute înaintea ochilor?

Dumnezeu chiar zice, prin Psalmistul: „Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 22). Deci noi chiar acum, când Ziua Judecăţii este încă departe şi numai se vesteşte, murim de groaza conştiinţei, ce va fi cu noi atunci când toată lumea va fi adunată, când toţi îngerii şi oştile cereşti vor fi de faţă, când trâmbiţele vor suna, când drepţii se vor răpi în nori şi se va înălţa un grozav ţipăt de tânguire al păcătoşilor? Ce groază ne va cuprinde atunci?

Unul - zice Domnul - se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40). Ce vor simţi ei, când vor vedea că unii s-au luat cu cinste mare, iar ei, dimpotrivă, au fost respinşi cu multă ruşine? Această durere, ...nu este cu putinţă a se descrie prin cuvinte.

Văzut-aţi pe cineva care se duce la moarte? Ce socotiţi voi că trebuie să simtă un astfel de biet păcătos când face această tristă cale de pe urmă? Ce n-ar face şi n-ar suferi el bucuros, numai să scape de această înfricoşată pedeapsă de moarte?

Dar ce vorbesc eu despre cel osândit la moarte? La o execuţie se adună mulţime de popor, dintre care aproape nici unul nu cunoaşte bine pe nenorocitul acela, însă dacă ar putea cineva să se uite în inimile acelor mii, ce stau împrejur, cu greu s-ar putea afla unul care să fie aşa de vârtos la inimă sau aşa de crud şi nesimţitor, încât duhul lui să nu fie cuprins de frică, mâhnit şi zdrobit.

Iar dacă noi ne tulburăm şi ne mişcăm atâta când se duc la moarte alţii, care nu sunt aproape de noi, ce vom simţi oare noi atunci când ne va ajunge pe noi înşine o soartă cu mult mai înfricoşată, când noi vom fi încuiaţi afară de bucuria cea negrăită şi osândiţi la munca cea veşnică?

Chiar dacă n-ar fi iad, totuşi ar fi o pedeapsă grozavă de a fi scos afară din mărirea aceea negrăită. Sau credeţi voi că ar fi un chin mic aceste de a nu fi cineva în partea acelor fericiţi şi a nu se învrednici de acea mărire negrăită, a fi scos din acea ceată mărită şi din acele bucurii nesfârşite?

Dar dacă la acestea se mai adaugă încă întunericul, încă scrâşnirea dinţilor, încă lanţurile cele nedezlegate, viermele care nu moare niciodată, focul cel nestins, spaima şi chinurile de tot felul; dacă limba arde ca la îmbuibatul cel bogat, de pildă; dacă noi ţipăm fără a fi auziţi de cineva şi suspinăm de durere fără a fi băgaţi în seamă, nefiind nimeni care să ne mângâie - nu suntem noi oare atunci cei mai nenorociţi şi cei mai vrednici de plâns dintre toate făpturile?

Când noi vizităm o temniţă şi vedem pe cei nenorociţi, pe unii legaţi cu lanţuri de fier, pe alţii zăcând în camere întunecoase, ne înfiorăm şi ne străduim să facem totul ca să nu ajungem şi noi într-o asemenea ticăloşie.

Dacă la o astfel de privire noi ne cutremurăm, ce se va întâmpla oare cu noi atunci când, încătuşaţi, ne vom arunca în prăpastia iadului? Lanţurile de acolo nu sunt de fier, ci de foc, care niciodată nu se stinge, iar căpeteniile temniţei nu sunt din neamul nostru, că poate li s-ar insufla compătimire şi milă de noi, ci sunt duhurile cele rele, înfricoşate şi nemilostive, care ne muncesc şi ne chinuiesc pentru păcatele noastre.

La ele nu folosesc cu nimic banii şi darurile şi toate mituirile; încă sunt zadarnice şi toate rugăminţile şi vorbele cele prieteneşti, neputând aduce nici o uşurare. Aici nu este iertare, nici pogorământ.

Chiar dacă Noe, Iov şi Daniil ar vedea pe rudele lor în acest loc de pedeapsă, nu ar cuteza să mijlocească pentru dânşii, nici n-ar putea să le întindă vreo mână de ajutor (Iez. 14, 14).

De aceea, nimeni, care nu este bun, nu poate nădăjdui după moarte o soartă bună, chiar de ar număra mii de sfinţi între strămoşii săi, căci fiecare, zice Apostolul, „va lua după cum a lucrat în viaţa cea trupească, ori bine, ori rău” (II Cor. 5, 10).

Aceste cuvinte, iubiţilor, trebuie să străbată în auzul nostru şi să ne facă cu luare aminte. De arde în tine focul poftelor celor păcătoase, gândeşte la focul acelei pedepse şi focul cel dintâi se va stinge în tine.

Gândeşti tu să spui vreun neadevăr? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor cea din iad şi frica de dânsa va fi frâu pentru gura ta. Plănuieşti tu să săvârşeşti o răpire? Ascultă glasul Judecătorului, care zice: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Mt. 25, 40); dacă gândeşti la aceasta, îndată vei goni de la tine pofta cea rea.

De eşti împietrit şi nemilostiv, adu-ţi aminte de cele cinci fete nebune, care nu aveau untdelemnul faptelor celor bune şi milostive, iar pentru aceea au fost încuiate în afara cămării mirelui; numai gândeşte la aceasta şi tu îndată te vei face blând şi milostiv.

Sau dacă tu eşti dedat la beţie şi la îmbuibare, o, atunci gândeşte numai la îmbuibatul cel bogat, cum zicea el: „Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată” (Lc. 16, 24).

Gândeşte cum el nu şi-a ajuns dorinţa şi curând te vei lăsa de această patimă, în acelaşi chip vei putea tu să împlineşti şi toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a poruncit nimic ce ar fi prea greu.

Pentru ce însă poruncile Lui par a fi aşa grele? Aceasta provine de la lenevirea noastră şi de la uşurătatea minţii, adică, precum cele mai grele şi ostenitoare sunt uşoare când noi avem râvnă, aşa pe de altă parte, când noi ne lenevim, până şi cele uşoare ni se par de tot grele şi de neîndurat.

Dacă noi vom cumpăni toate acestea, nu-i vom ferici pe cei ce duc o viaţă desfătată, ţinând masă scumpă, ci vom privi numai spre sfârşit. Aici ei îşi ung trupul cu mirodenii, dar acolo îi aşteaptă viermele şi focul.

Tot aşa de nenorociţi sunt şi aceia care se îmbogăţesc prin răpire. Căci care este sfârşitul lor? Aici ei au truda şi primejdia, iar dincolo îi aşteaptă închisoarea cea veşnică şi întunericul cel mai dinafară. Dar nici cei ce caută mărirea nu sunt norociţi. Aici ei trăiesc în prefăcătorie şi în zgârcenie, căci pururea caută la judecata altora, iar dincolo îi ajunge pedeapsa cea mare şi nenorocirea cea veşnică.

Dacă noi vom gândi şi vom judeca aşa, de-a pururea punând astfel de cugetări împotriva patimilor noastre celor rele, atunci noi degrabă vom săvârşi fapta cea bună, vom înăbuşi dragostea către cele pământeşti şi simţitoare şi vom aprinde dorinţa de cele viitoare şi veşnice.

Sau oare viaţa cea de acum are ea ceva aşa de statornic, aşa de minunat, aşa de rar, încât noi să întoarcem spre ea toată râvna noastră? Nu vedem noi oare cum toate în lume se învârtesc, vin şi se duc, schimbându-se ca ziua şi noaptea, ca vara şi iarna? De aceea noi totdeauna să aţâţăm în noi mai mult dorinţa bunurilor celor viitoare şi veşnice, căci pe cei drepţi îi aşteaptă o mare mărire, care nu se poate spune prin cuvânt.

Adică noi, la înviere, vom primi trupuri ce nu putrezesc şi vom fi soţi ai împărăţiei şi măririi lui Iisus Hristos. Ce va să zică aceasta puteţi vedea din cele următoare.

Negreşit, noi nu putem cunoaşte cu desăvârşire mărirea ce ne aşteaptă la înviere; eu însă mă voi încumeta, pe cât este cu putinţă, a lămuri aceasta printr-un exemplu luat din viaţa cea pământească, închipuieşte-ţi că tu ai fi bătrân şi foarte sărac şi că cineva ţi-ar făgădui deodată a-ţi da iarăşi tinereţea, a te face iarăşi înfloritor şi puternic, ca oricine, ba încă a-ţi da pe o mie de ani o împărăţie mare şi întinsă, care se va îndulci de cea mai mărită pace; ce nu ai face şi ce nu ai suferi tu oare pentru ca să dobândeşti cu adevărat o asemenea făgăduinţă?

Dar, iată, Hristos îţi făgăduieşte nu numai atâta, ci încă cu mult mai mult. Căci deosebirea între tinereţe şi bătrâneţe nu este aşa de mare, ca între putreziciune şi neputreziciune, iar depărtarea dintre împărăţie şi sărăcie nu este aşa de mare ca între viaţa cea de acum şi mărirea cea viitoare.

Aseamănă-le una cu alta şi vei vedea că ele stau una către alta ca umbra şi adevărul. Dar eu nicidecum n-am zis îndeajuns, căci marea deosebire între viaţa cea viitoare şi aceasta de acum nu se poate rosti prin cuvinte.

Dacă se uită cineva la deosebirea duratei timpului, deosebirea între amândouă vieţile este atât de mare că nici o gândire nu o poate cuprinde; sau cum ar putea cineva să pună în alăturare viaţa noastră cea scurtă de acum cu cealaltă, care nu are margine şi care durează veşnic? Ba încă orice ar voi cineva să aducă, deosebirea între amândouă vieţile nu se poate descrie după cuviinţă.

Dacă strălucirea trupului celui înviat aş asemăna-o cu razele soarelui, cu lumina fulgerului, totuşi aş zice prea puţin. Şi pentru o astfel de mărire nu trebuie noi să jertfim şi bani şi viaţă şi totul?

Dacă un împărat pământesc te-ar primi în palatul său şi te-ar face mai însemnat decât toţi ceilalţi, te-ar cinsti şi te-ar dărui, nu te-ai crede tu oare cel mai norocit? Iar când Dumnezeu voieşte a te primi în palatul Său cel împărătesc din cer, când împăratul împăraţilor voieşte a te cinsti şi a te face însemnat, când tu ai să străluceşti între îngeri şi ai să te îndulceşti de mărirea cea negrăită, tu te stânjeneşti, pe când ar trebui cu bucurie şi săltând să jertfeşti însăşi viaţa ta pentru aceasta.

Tu faci toate numai ca să dobândeşti o dregătorie, un post de cinste pe pământ; iar când ţi se făgăduieşte împărăţia cerului, o împărăţie veşnică, atunci tu te leneveşti şi te retragi.

O, închipuie-ţi în duhul tău cerul, această înălţime nesfârşită, această lumină strălucitoare, cetele îngerilor şi ale arhanghelilor şi toate puterile cereşti şi stăpânirile şi totodată gândeşte la Ziua Judecăţii; atunci vei socoti mică toată mărirea cea pământească şi vei vedea o privelişte care te va umple de fiori şi de groază!

Tu vei vedea, cu duhul, cum cerul se deschide şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, întru mărirea Sa pogoară la Judecată, înconjurat nu de sute, ci de multe mii de îngeri. Toate se vor umple de groază şi de frică, pământul se va despica şi toţi oamenii, de la Adam, vor ieşi şi vor învia.

Iar Hristos Însuşi se va arăta cu o mărire care, prin strălucirea Sa, va întuneca lumina soarelui şi a lunii. Ah, ce nepricepere ar fi, când pe noi ne aşteaptă astfel de bucurii şi mărire, să nu ne lipsim cu totul de acestea de acum şi să nu gândim la amăgirea Satanei, care ne abate de la nişte lucruri aşa ele mari, dându-ne pulbere şi noroi pentru ca să răpească cerul, aratându-ne chipuri de umbre pentru ca să ne smulgă bunurile cele adevărate! Iar chipuri de umbră sunt bucuriile şi bogăţiile cele pământeşti.

Când va veni atunci lumina, se va arăta că cei ce adeseori păreau cei mai bogaţi, sunt într-adevăr cei mai săraci. Acum noi, iubiţilor, ştiind toate acestea, să fugim de înşelăciunea Satanei, ca să nu ne osândim împreună cu dânsul şi să nu ne zică Judecătorul: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Aşa, Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la minte si leneş, iar cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad.

De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim. Amintirea acestor conversaţii şi grăiri, dacă ele sunt vii între noi, ne vor putea curăţi de toată răutatea, ca o doctorie amară.

Să întrebuinţăm cu sârguinţă această doctorie, ca să ne putem curăţi de păcate şi învrednici să vedem pe Dumnezeu, împărtăşindu-ne de fericirea cea cerească, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Ajutorul lui Dumnezeu / Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu

vineri, 9 februarie 2018

| | | 0 comments

Rugăciunea ţi-am auzit-o, lacrimile ţi le-a văzut. (Isaia 38, 5)

Domnul, în marea Sa milostivire, i-a spus aceste cuvinte regelui Iezechia, care era bolnav, ţinând seamă că suferin­ţa sa era de natură pur pământească, având chiar şi o tentă egoistă. Lacrimile lui Iezechia se datorau spaimei de moarte şi dorinţei de a trăi. Şi totuşi, Domnul a vorbit cu el: „lacri­mile ţi le-am văzut”.

S-ar părea că între neputinţa omenească şi grandoarea Dumnezeirii se cască o prăpastie uriaşă. Când sufăr şi vărs lacrimi sub apăsarea unei suferinţe acute, dar de o natură pur „pământească”, ar putea oare Domnul să-mi privească plânsul cu compătimire? Înţelepciunea lumească îmi dă un răspuns negativ, dar Domnul, în neistovita Sa milostivire, îmi dă semn că mi-a văzut şi mi-a înţeles lacrimile. Şi ştiu că cuvântul Său este adevăr. Ajutorul primit de la oameni este întotdeauna limitat; oamenii nu ajung să înţeleagă şi să pătrundă în profunzime suferinţele şi nevoile neputincioşilor lor fraţi. Şi chiar dacă le-ar putea înţelege n-ar avea mij­loace şi nici timp pentru a oferi un ajutor veritabil. Dom­nul însă, văzându-mi lacrimile şi cunoscând pricina lor, Se arată sensibil faţă de nevoile mele şi prin mare mila Sa este gata să mă ajute şi să-mi dea mângâiere. Mângâierile Dom­nului au o valoare şi o putere fără seamăn. Poate că nu au darul să răspundă dorinţelor inimii şi nu reuşesc să înlăture cauza lacrimilor, dar ele fac infinit mai mult: aduc sufletul în starea de a se împăca cu toţi şi cu toate şi să facă faţă ori­cărei împrejurări. Îl fac capabil să renunţe, de bunăvoie, la toate cele pe care le-ar putea avea, dar nu le are. Mai mult decât atât, „în valea plângerii în locul ce i s-a orânduit”, „suişuri în inima sa şi-a făcut”, iar sufletul merge „din pu­tere în putere” (Psalmi 83, 5-7), preaslăvindu-L pe Dumnezeu, chiar şi atunci când se află în suferinţă, văzând în toa­te dragostea Sa. Apostolul Pavel ne cheamă să fim întru to­tul deschişi înaintea lui Dumnezeu, să-I arătăm dorinţele şi nevoile noastre, nu numai pentru a-I cere cu tot dinadinsul obţinerea acestora, ci pentru a ne învrednici de „pacea lui Dumnezeu”, după care tânjeşte sufletul, şi care ne este dată ori de câte ori este cerută cu sinceritate şi care ne umple întreaga fiinţă.

Pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea”, pa­cea cea de nepătruns şi de neclintit, care vine numai de la Dumnezeu, nu doar pentru o clipă, ci pentru a ne păzi şi apăra inimile noastre în suferinţă de tulburarea cugetului, pacea cea „întru Hristos Iisus” (cf. Filipeni 4, 6-7).

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Predica la Întâmpinarea Domnului -- Sfântul Teofan Zăvorâtul

joi, 1 februarie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 2, 22-40


În vremea aceea au adus părinţii pe Iisus Pruncul în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului precum este scris în legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească, să fie închinat Domnului şi să dea jertfă, cum zice în legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Dar iată, era un om în Ierusalim, anume Simeon; şi omul acela era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Iar el era înştiinţat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea, până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu, tocmai când părinţii aduceau acolo pe Iisus Pruncul, ca să facă pentru Dânsul după obiceiul legii. Atunci Simeon a luat Pruncul în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: acum, liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de cele grăite despre Prunc. Şi Simeon i-a binecuvântat, iar către Maria, mama Lui, a zis: iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel şi ca un semn, care va stârni împotriviri. Iar prin însuşi sufletul tău va trece sabie, ca să se dea pe faţă gândurile din multe inimi. Mai era acolo proorociţa Ana, fata lui Fanuil, din neamul lui Aşer, ajunsă la adânci bătrâneţe, care trăise cu bărbatul ei numai şapte ani de la căsătorie. Iar de optzeci şi patru de ani era văduvă şi nu se depărta de la templu, slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea, în posturi şi în rugăciuni. În ceasul acela, venind şi ea acolo şi aducând, de faţă cu toţi, slavă lui Dumnezeu, vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea lui Israel. După ce părinţii, au săvârşit toate, potrivit legii Domnului, s-au întors în Galileea, în oraşul lor Nazaret. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune; şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul.

Sfântul Teofan Zăvorâtul“Iată, Mirele vine! Ieşiti întru întâmpinarea Lui!”. Cum să ajungem la fericirea de a-L întâmpina pe Domnul?

Ce priveliste induiosatoare ne infatiseaza Intampinarea Domnului! Simeon, la adanci batraneti, tinandu-L in brate pe Pruncul Dumnezeu; de o parte si de alta a lui dreptul Iosif si Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare; nu departe, Ana Prorocita, postitoare si rugatoare in varsta de optzeci si patru de ani. Ochii tuturor sunt atintiti spre Mantuitorul. In El se topesc prin luarea-aminte si din El beau desfatare duhovniceasca, ce le hraneste sufletele. Puteti judeca singuri cat de mare era fericirea acestor suflete!

Dar si noi, fratilor, suntem chemati cu toti nu doar sa ne inchipuim in gand fericirea asta, ci si sa gustam din ea cu lucrul, pentru ca toti suntem chemati sa Il avem si sa Il purtam pe Domnul in noi insine si sa ne topim in El din toate puterile duhului nostru. Si iata ca atunci cand vom atinge starea aceasta nici fericirea noastra nu va fi mai prejos decat fericirea celor ce au luat parte la Intampinarea Domnului. Aceia erau fericiti vazand, iar noi vom fi fericiti nu vazand, ci crezand. Luati aminte, si eu va voi arata pe scurt cum sa ajungeti la aceasta. Iata ce sa faceti.

1. In primul rand, pocaiti-va. Aduceti-va aminte ca in viata duhovniceasca nimic nu se poate face fara pocainta. Orice ar cauta cineva, inceput a toate sa fìe pocainta. Fara temelie nu se poate construi casa si fara destelenirea campului nu se poate nici semana, nici sadi pe el: nici in cautarile noastre duhovnicesti nu se poate intreprinde nimic fara pocainta –orice am face fara ea este in zadar. Asadar mai intai de toate pocaiti-va, adica plangeti tot raul pe care l-ati facut si luati hotararea de a face de acum inainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelasi lucru cu intoarcerea privirilor si a intregului trup pe calea spre intampinarea Domnului ai primul pas pe aceasta cale.

2. Dupa aceea, pazind mereu neschimbat simtamantul pocaintei, randuiti-va un asemenea fel de viata si de purtare, incat la orice pas sau la orice miscare sa Il aveti dinainte intiparit in luarea voastra aminte pe Domnul si Mantuitorul nostru. O asemenea randuiala se va forma de la sine in voi daca:

a) tot ce faceti veti face intru slava Domnului si Mantuitorului, daca veti face pentru Hristos. Aici se au in vedere nu numai lucrurile mari, ci si orice lucrare indeobste. Pentru ca privitul si auzitul, tacerea si vorbirea, mancatul si bautul, sezutul si umblatul, osteneala si odihna si, indeobste, totul poate fi inchinat Domnului si sfìntit cu numele Lui atotsfant. Dat fìind ca nu exista clipa in care sa nu facem ceva, randuindu-va astfel in lucrurile voastre incat Il veti intampina in fìecare clipa pe Domnul, intorcand spre slava Lui toate puterile voastre. Sa impliniti aceasta si sa primiti de aici roada veti putea cu atat mai lesne, daca:

b) in randuiala treburilor voastre de zi cu zi veti baga pravile de rugaciune la biserica si acasa, si daca, indeobste, va veti pune legea de a fi implinitori cu de-amanuntul ai tuturor randuielilor Sfìntei Biserici pana la cea mai mica iota, fara fìlosofari desarte si talcuiri strambe, intru simplitatea inimii. Cuprinsul oricarei rugaciuni este Domnul si intoarcerea noastra catre Dansul: asadar, savarsindu-o sau luand parte la ea, Il veti intampina pe Domnul in impreuna-simtirile si desfatarile inimii voastre. Daca dupa aceea:

c) rastimpurile de vreme ramase le veti umple cu citirea Scripturilor despre Domnul, sau cu ascultarea celor ce se vorbesc despre El, sau cu cugetarea pro­prie la El si la marea lucrare a mantuirii, pe care El a savarsit-o pe pamant, veti vedea singuri ca nici inlauntrul vostru, nici in afara nu va ramane nimic care sa nu va aduca aminte de Domnul, care sa nu Il zugraveasca luarii voastre aminte, care sa nu aduca duhul vostru spre intampinarea Lui.

3. Nu trebuie, totusi, sa uitam ca toate aceste osteneli si indeletniciri sunt numai pregatitoare. Nu trebuie sa ramanem numai la ele, ci trebuie sa nazuim mai departe. Din hrana pe care o mancam in forma bruta organismul extrage elementele vitale subtile: si din aceste indeletniciri, savarsite in chip vazut, trebuie sa se formeze in duh dispozitii sau nazuinte spre Domnul foarte sub­tile, si anume: sub osteneala inchinarii tuturor lucrurilor Domnului trebuie sa domneasca nazuinta tuturor dorintelor sufletului nostru numai si numai spre Domnul; sub implinirea tuturor rugaciunilor ori sub participarea la slujbe trebuie sa se alcatuiasca in inima impreuna-simtirea doar catre Domnul si catre ceea ce e Domnesc; sub citirea si ascultarea Scripturilor despre Domnul trebuie sa se afle la temelie nazuinta cea de bunavoie cu care mintea noastra ia aminte numai la Domnul. Ostenelile cu pricina sunt ca lucrarea tarinii pe cand aceste nazuinte sunt ceea ce rasare din semanatura; acelea sunt tulpina si ramurile, pe cand acestea sunt floarea si roadele. Cand apar in noi aceste dispozitii, aceste asezari sufletesti, asta va insemna ca duhul nostru a iesit in intampinarea Domnului cu toata constiinta si cu toata asezarea sa. Si intrucat Domnul este pretutindeni si El Insusi cauta sa Se intampine cu duhul nostru, reiese ca intampinarea dintre ei se va aranja atunci de la sine. Din acea clipa duhul nostru va incepe sa guste din fericirea Dreptului Simeon, adica va incepe sa-L poarte pe Domnul in bratele puterilor si nazuintelor sale. Aceasta este ceea ce se numeste gustarea Domnului, odihna in El, starea cu mintea inaintea lui Dumnezeu, umblarea inaintea Domnului, rugaciunea neincetata – obiectul ostenelilor, dorintelor si cautarilor tuturor Sfintilor lui Dumnezeu.

Va doresc sa va invredniciti de bunul acesta tuturor, celor ce praznuiti acum Intampinarea Domnului.

(…) Odata ce te-ai asezat launtric in felul acesta, degrab Il vei intampina pe Domnul. El va intra in tine si Se va odihni in tine ca in bratele Dreptului Simeon. Sa mai usurezi si cu altceva osteneala de care este neaparata nevoie in cautarea intampinarii Domnului, nu se poate.

Rugaciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma are multa putere sa ajute in osteneala aceasta – dar nu in sine, ci cu conditia nazuintei spre Domnul a tuturor puterilor duhului nostru!

Asadar Fiti treji, privegheati! (I Petr. 5, 8). Cele de Sus cautati… si viata voastra sa fìe ascunsa cu Hristos in Dumnezeu (Colos. 3, 1, 3). Atunci dupa ce va veti fi facut un duh cu Domnul (I Cor. 6, 17), Il veti vedea si imbratisa pe Acest Domn, si se va bucura inima voastra, si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi (In 16, 22) nici in veacul acesta, nici in cel care va sa fie. Amin!”

***

Pe Domnul Il intampina numai cei care implinesc cu ravna poruncile. Aceasta este roada a lucrarii cu multa truda si plata pentru osteneli. Intampinarea Domnului este un fenomen al vietii launtrice a omului.

Cat de fericiti sunt cei pe care Domnul i-a invrednicit sa fìe partasi la aducerea Lui, la patruzeci de zile, in templu! Dreptul Simeon L-a luat pe Prunc in bratele sale – insa Acest Prunc era si Dumnezeu desavarsit, Care tine toate. Simeon se atingea de trupul Pruncului-Om, insa Dumnezeu-Pruncul ii umplea sufletul, dupa cum umplea sufletele tuturor cati erau de fata. Si iata ca Simeon canta cantare, Ana proroceste, Maica Domnului cu Iosif se inchina evlavios – pentru ca unde este cercetarea dumnezeiasca, acolo este raiul desfatarii. Sufletul care L-a intampinat pe Domnul si a fost intampinat de El gusta o fericire mai presus de fire.

Sa ravnim, fratilor, acestor fericiti! Pentru ca Domnul lor e si Domnul nostru. Cel ce S-a intampinat cu ei este gata sa Se intampine si cu noi. Pentru ca zice: „Ma voi salaslui intru ei si voi umbla”. Sa iesim inaintea fetei Celui ce vine sa Se salasluiasca intru noi, si sa-L intampinam, si vom fi intampinati de El – si se va bucura duhul nostru ca cei ce a gasit comoara care nu se imputineaza, si va canta lui Dumnezeu cantarile de lauda ale mantuirii.

Adanciti-va cugetarea in Intampinarea Domnului, cercetati tot ce a avut loc acolo si invatati cum sa ajungeti si voi sa-L intampinati.

Vedeti cine ia parte la Intampinare? Maica lui Dumnezeu, Fecioara cea Preacurata, doi batrani si o batrana, care au intrat intre hotarele despatimirii.

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.”

Soarele, luminand toate, se vede in lucrurile pamantesti numai atunci cand intalneste o picatura curata de roua, cristal limpede sau apa curata: si Dumnezeu, Cel pretutindenea fiilor, binevoieste sa arate in chip vazut de toti prezenta Sa numai acolo unde intalneste curatie a duhului si a trupului. Asadar, daca doriti sa-L intampinati pe Domnul, sa aveti ravna pentru curatie. Nu mergeti departe si nu va pierdeti in nedumeriri:

Ce o fi curatia si cum sa ajungem la ea?”

Curatia este despatimire. Calea catre despatimire este implinirea poruncilor. Fiecare porunca, implinita si primita cu inima ca lege dupa care activitatea omului se calauzeste in chip statornic, omoara patima ce ii e potrivnica. Iar toate poruncile, primite in acest fel, omoara patimile si fac sa se salasluiasca in om despatimirea. Iata de ce la Intampinare este cine este: Stapana, cea mai sfanta decat toti Sfintii, Iosif cel drept, Simeon cel drept si evlavios, Ana Prorocita, care nu se departa de templu, slujind lui Dumnezeu cu post si cu rugaciune ziua si noaptea – adica toti erau implinitori plini de ravna ai poruncilor. Deci sa aveti ravna pentru implinirea poruncilor, si veti intra pe taramul curatiei, si-L veti intampina pe Domnul, Care nu este departe de nimeni dintre noi.

Sa nu socoata cineva ca pentru asta e nevoie sa faca schimbari mari in viata sa ori sa nascoceasca stiu eu ce cai deosebite. Nu: in ce stare a fost chemat cine­va, in aceea sa si ramana. Pe toate caile poate fi intampinat Domnul, fìindca pe toate este pecetea poruncilor Lui. Atata doar ca fiecare trebuie sa-si faca lucrarea asa cum trebuie. Daca este in feciorie, sa fìe feciorelnic asemenea Preacuratei; daca este om cu familie, sa faca faptele dreptatii casnice, ca Iosif; daca este vaduv, sa fìe vaduv ca Ana; daca slujeste, sa slujeasca dupa pilda lui Simeon. Nu cauta departe poruncile. Ele-s la indemana. Sa traiesti bine ca om de familie, ca cetatean, ca fiu al Bisericii, sau ca feciorelnic, sau ca vaduv care s-a afìerosit Domnului – si vei trai potrivit poruncilor, si Hristos o sa te sfinteasca, si va binevoi a fi primit in bratele inimii tale ca in bratele Dreptului Simeon.

In Intampinare vedeti dulce tihna a duhului care se veseleste si canta. Aceasta odihna insa e rodul unei lucrari de multi ani, cu multa truda si niciodata curmata. De aici sa trageti invatatura! Nu trebuie sa facem putin bine, si gata. Nu: trebuie sa mergem pe calea poruncilor de la o varsta frageda, asemenea Stapanei, si sa umblam pe ea fara abatere pana la adanci batranete, ca Simeon, care a trait in sfintenie dincolo de hotarele varstei care indeobste e cu putinta omului. Intampinarea Domnului va fi rasplata pentru ostenelile intregii vieti, va fi atingerea scopului, dupa care cei invredniciti de ea incep a canta: Acum slobozeste pe robul Tau… (Lc. 2, 29), pentru ca au vazut mantuirea. Altfel spus, cu toata fìinta lor se muta din aceasta viata in alta, avand viata lor ascunsa cu Hristos in Dumnezeu.

Daruieste-ne, Doamne, sa ne ostenim in asa fel, ca sa atingem acest fericit hotar si sa-L intampinam pe Domnul! Primind aceasta urare de bine, sa nu socoata cineva ca in cuvintele „sa-L intampinam pe Domnul” se ascunde cine stie ce subinteles. Nu. Ascultati ce spune Insusi Domnul, Care nu minte:

Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel care Ma iubeste, iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu, si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui (In.14, 21).

Daca Se va arata, va fi si primit; daca va fi primit, va fi si intampinat. Si noi stim din Vietile Sfìntilor ca Domnul intr-adevar S-a aratat multora fata catre fata, de pilda ucenicilor dupa Inviere sau Apostolului Petru dupa intoarcerea lui, care a si primit de la Domnul Insusi invatatura despre toate tainele mantuirii. Aceasta aratare vazuta nu este insa de trebuinta pentru toti si nu li se daruie tuturor. De altfel, nu numai ea este avuta in vedere cand Domnul fagaduieste ca Se va arata tuturor celor ce Il iubesc si implinesc cu dragoste poruncile Lui, ci o alta aratare a Domnului – o aratare de taina, in duhul nostru, duhului nostru. El e simtit atat de aproape in duh ca si cum S-ar atinge de el sau chiar S-ar uni cu el. Este vorba de acea stare pentru care apostolul se ruga sa le fie daruita ucenicilor sai:

Copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi (Gal. 4, 19).

Cei care au ajuns la aceasta intiparire a icoanei Domnului in duh Il vad intotdeauna inaintea lor si umbla intotdeauna inaintea fetei Lui. Unii ca acestia, intalnindu-L o data, raman necontenit in intampinarea aceasta, asemenea dreptului Simeon, purtandu-L pe Domnul in bratele duhului si cantandu-I cantari de recunostinta intru simtamantul mantuirii vazute si gustate launtric si neindoielnic.

Daruieste-ne, Doamne, si iarasi zic, daruieste-ne sa ne ostenim in asa fel incat sa ajungem la asta. Candva o sa aiba loc, fratilor, o intampinare a Dom­nului care va fi de obste pentru intregul neam omenesc, cand se va auzi glasul:

Iata, Mirele vine, iesiti in intampinarea Lui!”

Cu bucurie Il vor intampina doar cei care s-au deprins cu aceasta intampinare aici, care au gustat puterea Lui inca de pe calea acestei vieti sau care, cel putin, au luat hotararea neclintita de a ajunge acolo si au inceput ostenelile de care este neaparata nevoie in aceas­ta lucrare, si anume ostenelile curatirii inimii prin implinirea neabatuta a tutu­ror poruncilor lui Dumnezeu.

Iar cei ce nu s-au deprins cu aceasta intampinare vor fi zguduiti de glasul acela: „Iesiti in intampinarea Lui!”, si de la intampi­narea Domnului vor dobandi nu bucurie, ci frica si cutremur, care, incepand acolo unde nu mai sunt schimbari ale vremii, vor ramane apoi in ei pentru vecie, alcatuind pentru ei propriul iad – mostenirea celor lepadati.

Ganditi-va la aceasta, fratilor, si primiti de aici un imbold nou si deosebit pentru a implini cu ravna poruncile dumnezeiesti, implinire care duce la curatie si despatimire si care invredniceste de intampinarea Domnului in duh – iar aceasta intampi­nare, aducand fericire aici, pune si pentru fericirea de dincolo temelie trainica si nadejde neindoielnica de a o primi.

Cata bucurie Ii face Domnului cel care chiar acum ia hotararea de a alerga asa, si nu altminteri, pe calea vietii ce i-a mai ramas de trait! Domnul sa binecuvanteze o asemenea hotarare. Amin!“

(din: Sfantul Teofan Zavoratul – “Predici”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)