Predica la Izvorul Tămăduirii -- Parintele Sofian Boghiu

vineri, 13 aprilie 2018

| | | 0 comments

Fraţi creştini,

Ne aflăm încă în săptămâna luminată şi în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului — Maica Domnului care ne aduce un mare dar în viaţa noastră pământească, născând pe Mântuitorul Hristos, Dumnezeul întrupat; Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească şi a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncul—Dumnezeu…

Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, cand Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit. Mai târziu, pe locul acela unde a leşinat sfânta Fecioară s-a ridicat o mănăstire numita mănăstirea Groazei, în amintirea acestui moment de groază adâncă din viaţa Maicii Domnului. Această durere, această groază a urmărit-o toată viaţa, căci a suferit cu amar, alături de Iisus, până la sfârşitul vieţii Lui pământeşti.

In ziua Răstignirii toţi ucenicii L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestaţi şi ei, şi asta a fost o mare durere şi pentru Mântuitorul Hristos, şi pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El şi L-a însoţit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră şi atunci când Iisus a fost ţintuit pe Cruce. Şi a rămas acolo, lângă Cruce, ea şi sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.

In biserica de pe Golgota, în Ţara sfântă, sunt două icoane mari, în mozaic. Una Il arată pe Iisus jos la pământ, pe Cruce, şi un călău care loveşte cu ciocanul în cuiele din mâini. Cealaltă icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu o sabie înfiptă în inimă. Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, aşa cum îi spusese bătrânul Simeon în prorocie:

Prin sufletul tău va trece sabia“[3].

Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile şi toate insultele aduse Fiului ei.

De sus de pe cruce, Iisus privea la mama Sa şi la ucenicul iubit şi le-a spus acele cuvinte: „Femeie, iată Fiul tău”, iar ucenicului: „Iată mama ta”[4]. Adică, fraţi creştini, Iisus o lasă pe Mama Sa ca Mamă lumii întregi. Intâi pentru apostoli, pe care ea i-a mângâiat şi i-a ajutat mult, şi apoi pentru toţi creştinii, cu care este întotdeauna bună şi miloasă, ca o mamă adevărată.

Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei şi a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba şi în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii.

Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinţ se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său şi întâlneşte un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere şi orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinţ să-l ajute. Prinţul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reuşeşte să găsească nici un izvor în pădure, şi ar fi vrut să-l ajute pe orb. Şi cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune aşa:

Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!

Uimit şi surprins, prinţul continuă să caute, dar fără nici un succes. Şi iarăşi aude glasul acela dulce care-i spune:

Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb şi unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”!

Prinţul mai face câţiva paşi şi găseşte, într-adevăr, izvorul cu apă. Ia apă în pumni şi potoleşte setea orbului, apoi cu aceeaşi apă îi spală ochii şi orbul se vindecă îndată.

Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune şi toţi cei care aveau trebuinţă de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prinţul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanţului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon” – aşa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanţului.

Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creştini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.

Fraţi creştini, noi totdeauna suntem bolnavi trupeşte, dar mai ales sufleteşte. Pentru bolile trupeşti ne sunt la îndemână medicii, care şi ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufleteşti însă, noi umblăm ca şi când am fi deplin sănătoşi şi nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru. Pentru bolile acestea sufleteşti, pentru vindecarea lor, în sfânta Biserică avem trei sfinte taine, lăsate de Mântuitorul Hristos: taina sfântului maslu, mai ales pentru bolile sufleteşti; taina sfintei spovedanii şi taina sfintei Impărtăşanii, pentru sfinţirea vieţii noastre. De aceea, când ne simţim bolnavi, este foarte bine să mergem la doctor, dar mai înainte de asta e foarte bine să venim aici, la biserica, fraţi creştini. Mai ales Maica Domnului are un rol foarte important în aceste vindecări — aşa cum auzim noi cântându-sa la strană: „Maica Domnului, grabnic ajutătoare”.

S-au alcătuit în cinstea ei şapte acatiste foarte frumoase şi trei paraclise. Este foarte bine să citim aceste rugăciuni, atât cât putem. Dar când citiţi, de pildă, Acatistul Maicii Domnului, aveţi grijă să fiţi foarte atenţi la fiecare cuvânt de acolo, să nu vă fie mintea în altă parte. Rugăciunea aceasta să fie făcută cu luare-aminte, cu lacrimi şi cu toata încrederea, pentru că Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi şi foarte grabnică în a ne ajuta. Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta.

Rugaţi-vă ei cu atenţie şi cu părere de rău pentru păcatele dumneavoastră şi veţi afla răspuns, fără îndoială, pentru că ea este cu adevărat Mama noastră a tuturor.

[1] Matei 25, 31-45

[2] Ioan 14, 6; dupa Ioan 14, 27.

[3] Luca 2, 35.

[4] Ioan 19, 26-27.

(din: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

Sfânta și Marea zi Vineri -- Sfântul Ioan Gură de Aur

vineri, 6 aprilie 2018

| | | 0 comments

Astăzi Domnul nostru Iisus Hristos este pe Cruce şi noi prăznuim, ca să cunoşti că Crucea este praznic şi sărbătoare duhovnicească.

Mai înainte Crucea era lemn de osândire, iar acum s-a făcut lucru de cinste.

Mai înainte era semn de osândire, iar acum pricină de mântuire.

Aceasta ni s-a făcut nouă aducătoare de nenumărate bunătăţi, ne-a izbăvit din înşelăciune, aceasta, întru întuneric şezând noi, ne-a luminat, aceasta, învrăjbiţi fiind noi cu Dumnezeu, ne-a împăcat, înstrăinaţi fiind ne-a împrietenit, departe fiind aproape ne-a adus.

Aceasta este surparea vrajbei, întărire a păcii şi vistierie de nenumărate bunătăţi. Pentru aceasta nu ne mai rătăcim în pustietăţi, căci Calea cea adevărată am cunoscut-o.

Nu mai petrecem afară de curţile împărăteşti, că am aflat Uşa.

Nu ne mai temem de săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am aflat Izvorul.

Nu mai sântem în văduvie, că am aflat Mirele.

Nu ne temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun, „Că Eu, sunt Păstorul cel bun”.

Nu ne cutremurăm de tiranul, că stăruim aproape de Împărat.

Şi pentru toate acestea prăznuim, săvârşind pomenirea Crucii. Căci şi Pavel a poruncit să prăznuim pentru Cruce. „De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi… ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului”. Apoi adăugând pricina, a adăugat: „Că Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit” (I Corinteni 5, 8).

Vezi cum pentru Cruce porunceşte să prăznuim? Căci pe Cruce S-a jertfit Hristos. Şi unde este jertfă acolo este surpare a păcatelor, acolo împăcare a Stăpânului, acolo praznic şi bucurie. Paştile noastre, Hristos, pentru noi S-a jertfit. Şi unde S-a jertfit? Pe Cruce înaltă. Nou este jertfelnicul acestei Jertfe, pentru că şi Jertfa este nouă şi slăvită.

Acesta era şi Jertfă şi Preot. Jertfă după trup, iar Preot după duh. El a adus şi S-a şi adus. Ascultă cum pe acestea amândouă le-a arătat Pavel: „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni” (Evrei 5, 1). Pentru aceasta trebuia să aibă ceva ca să aducă. Şi iată El se aduce pe Sine. Iar în altă parte zice: „Tot aşa şi Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele multora… Se va arăta celor ce cu stăruinţă îl aşteaptă spre mântuire” (Idem 9, 28). Iată că aici, a fost adus, iar acolo El pe Sine S-a adus. Vezi cum şi Jertfă şi Preot S-a făcut, iar Crucea a fost jertfelnic.

Şi pentru care pricină nu în biserică se aduce Jertfa, ci afară de cetate şi de zidurile ei? Ca să plinească cele zise: „Că între cei fărădelege S-a socotit” (Isaia 53, 12).

Şi pentru care pricină pe Cruce înaltă se junghie şt nu sub acoperământ? Ca să curăţească firea aerului, nefiind deasupra acoperământ, ci numai cerul. Căci cu adevărat se curăţea aerul jertfindu-se Mielul pe lemn înalt. Dar se curăţea şi pământul, că pe el pica Sânge din coasta Lui. Pentru aceasta nici sub acoperământ, nici în Templu S-a jertfit, ca să nu facă iudeii jertfa a lor şi să nu socoteşti că numai pentru neamul lor se aduce. Pentru aceasta afară de cetate şi de ziduri.

S-a jertfit, ca să cunoşti că de obşte este Jertfa, că pentru tot pământul este aducerea şi pentru toţi este curăţirea, nu în parte, cum era la iudei. Iudeilor le-a poruncit Dumnezeu să lase pământul şi într-un singur loc să aducă jertfe şi să se roage, pentru că tot pământul era necurat de fumul şi mirosul spurcatelor jertfe elineşti, care se aduceau pe el. Iar fiindcă a venit Hristos şi toată lumea a curăţit, orice loc ni l-a făcut loc de rugăciune.

Pentru aceasta şi Pavel cu îndrăzneală sfătuieşte, ca fără de frică să se facă rugăciuni pretutindenea, zicând: ,,Vreau deci ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte…” (I Timotei 2, 8).

Ai văzut cum s-a curăţit lumea. Că pretutindeni putem să ridicăm mâini sfinte, fiindcă tot pământul s-a făcut sfânt şi mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru ale Templului. Căci acolo s-a jertfit un miel necuvântător, iar aici unul duhovnicesc. Şi pe cât este mai mare jertfa, pe atât mai mare şi sfinţenia. Pentru aceasta Crucea este praznic.

Voieşti să cunoşti şi altă ispravă a ei? Raiul, care cinci mii de ani şi mai mult a fost închis, astăzi ni l-a deschis. În ziua şi în ceasul acesta pe tâlhar l-a băgat în rai.

Două isprăvi a făcut Dumnezeu: întâi că a deschis raiul, apoi pe tâlhar l-a băgat înăuntru. Astăzi ne-a dat nouă patria cea veche, astăzi ne-a întors pe noi în cetatea cea părintească şi a dăruit firii omeneşti casa. „Astăzi, zice, vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 48). Ce zici ? Eşti răstignit şi cu piroane pironit şi făgăduieşti rai? Da, zice, că prin Cruce vei cunoaşte puterea Mea.

Că devreme ce ceea ce pătimea era de mâhnire, şi ca să-ţi abată luarea aminte de la firea Crucii, ca lemn de osândă şi să cunoşti puterea Celui răstignit, pe Cruce face minunea aceasta, care arată mai mult ca oricând stăpânirea Lui. Că nu pe vreun mort a înviat, nici marea şi vânturile a certat, nici pe draci a izgonit, ci fiind răstignit, pironit, ocărât, scuipat şi batjocorit, a putut să schimbe mintea cea rea a tâlharului, ca din amândouă părţi să vezi puterea Lui.

Toată zidirea a clătinat-o, până şi pietrele despicând şi pe sufletul tâlharului cel mai nesimţitor decât piatra l-a tras la El şi l-a cinstit. „Că astăzi vei fi cu Mine în rai”, zice. Cu toate că heruvimii păzeau raiul, însă El este Stăpânul heruvimilor. Sabia cea de foc acolo se învârtea, dar Acesta şi peste foc şi peste gheena şi peste viaţă şi peste moarte are stăpânire. Şi cu toate că nici un împărat nu va îngădui cândva ca pe vreun tâlhar, sau pe altcineva din slugi să-l pună lângă sine şi să-l bage în cetate, dar Hristos a făcut aceasta. Şi intrând în sfânta patrie, a adus împreună cu Sine şi pe tâlhar, nu defăimând raiul, nici ruşinându-l cu picioarele tâlharului, ci mai degrab cinstindu-l, căci cinste a raiului este a avea un astfel de Stăpân, care şi pe tâlhar a făcut vrednic de desfătarea cea din el.

Şi apoi băgând vameşi şi desfrânate în rai, nu pentru a-l necinsti o făcea aceasta, ci mai ales pentru a-l cinsti, arătând că în acest fel este Domnul Împărăţiei cerurilor, că şi pe desfrânat şi pe vameşi aşa de lămuriţi îi face, încât îi arată vrednici de cinstea şi de darul cel de acolo.

Aşa cum ne minunăm de un doctor când îl vedem că izbăveşte de boală şi aduce la sănătate pe oamenii care suferă de boli nevindecate, aşa şi de Hristos pe drept este a ne minuna când vindecă răni nevindecate. Vameşii şi desfrânatele îi întoarce la sănătate şi îi arată vrednici cerurilor. Şi ce fel de sănătate a arătat tâlharul, zici, pe cruce fiind, ca să dobândească raiul? Voieşti să-ţi spun în scurt bărbăţia lui? Când Petru s-a lepădat jos, atunci: acela a mărturisit sus.

Şi zic acestea nu prihănind pe Petru, să nu fie! Ci mărimea de suflet a tâlharului vreau s-o arăt. Ucenicul a suferit ameninţarea unei slujnice simple, tâlharul, însă văzând mult popor stând împrejur, strigând, tulburându-se şi cu hule şi ocări însăgetând, nu a luat aminte la el, nu a cugetat numai că Cel răstignit este simplu trup ca şi el, ci, toate acestea lăsându-le şi piedicile materiei trecându-le, a cunoscut pe Stăpânul cerurilor şi la El a căzut, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţit Ta!”. Să nu trecem aşa de simplu pe tâlharul acesta, nici să ne ruşinăm a lua de dascăl, de care nu S-a ruşinat Stăpânul nostru a-l băga întâi în rai.

Să nu ne ruşinăm a lua de dascăl pe un om, care mai înainte de toată firea s-a arătat vrednic de petrecerea cea din ceruri, ci fiecare cu deadinsul să cercetăm, ca să cunoaştem puterea Crucii.

Nu a zis către el, precum a zis lui Petru : „Vino după Mine şi te voi face vânător de oameni” (Matei 4, 19). Nici precum a zis celor doisprezece: „Că veţi sta pe douăsprezece scaune judecând ne cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Idem 19, 28). Nici minuni n-a făcut, nici morţi înviaţi n-a văzut, nici draci scoţându-se. Nici pe mare ascultând n-a văzut-o, nici despre împărăţie nu i-a spus ceva, nici pentru gheena. Dar el mai înainte de toţi pe Iisus L-a mărturisit, cu toate că celălalt tâlhar Îl ocăra.

Celălalt tâlhar răstignit împreună cu El, Îl ocăra ca să se plinească cele zise: „Între cei fărădelege S-a socotit”. Căci iudeii voiau să-I prihăneaseă slava Lui şi din toate părţile aduceau învinuiri la cele ce El făcea. Dar din toate părţile strălucea adevărul şi creştea cu toate împiedicările. Ai văzut tâlhar şi tâlhar? Amândoi pe cruce, amândoi duceau o viaţă tâlhărească, amândoi făcuseră răutăţi, dar nu amândoi aveau aceiaşi mărturisire, ci unul a moştenit raiul, iar celălalt s-a trimis în gheenă.

Aşa şi ieri. Ucenici şi ucenic, cei doisprezece şi Iuda. Aceia ziceau: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?” (Idem 26, 17). Iar acesta zicea, vânzare pregătind: „Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?” (Idem 26, 15). Aceia se pregăteau de slujbă şi de dumnezeiasca învăţătură a celor de taină, iar acesta se silea să-L vândă.

Aşa şi aici tâlhar şi tâlhar. Unul ocărăşte, iar celălalt se închină. Unul huleşte, iar celălalt binecuvântează şi îi astupă gura celuilalt ce huleşte, zicând : „Nu te temi tu de Dumnezeu… căci noi primim cele vrednice după faptele noastre” (Luca 23, 40, 41).

Ai văzut îndrăzneală a tâlharului? Ai văzut îndrăzneală pe cruce? Ai văzut filozofie în pedeapsă şi evlavie în chinuri? Cine nu se va minuna de el că lua aminte de sine şi avea mintea limpede când i se băteau piroanele. Şi nu numai că lua aminte de sine, ci pe ale sale lăsându-le, de cele ale altora se îngrijea, făcându-se dascăl pe cruce, certând şi zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu? Nu lua aminte, zice la judecata cea de jos, căci este alt judecător nevăzut, este altă judecată fără de mită. Deci nu căuta că S-a osândit jos căci cele de sus nu sunt în felul acesta.

Aici la judecata cea de jos de multe ori cei drepţi se osândesc, iar cei nedrepţi scapă, vinovaţii se slobozesc, iar cei nevinovaţi se pedepsesc. Căci vrând şi nevrând judecătorii multe greşesc. Că sau ştiind adevărul, dar de bani mituindu-se, sau neştiindu-l si înşelându-se, de multe ori au judecat nedrept. Nimic ceva de acest fel nu este în El, căci Dumnezeu este drept judecător şi judecata Lui ca lumina va lumina, neavând nici o umbră de întuneric sau de neştiinţă”.

Deci ca să nu rămână cu judecata celor de jos, L-au osândit, îl suie la cea de sus. I-a adus aminte de judecata cea de sus şi numai că nu-i zicea: „Priveşte acolo şi nu vei aduce hotărârea cea osânditoare, nici vei sta cu judecătorii cei stricaţi de jos, ci vei aproba judecata cea făcută sus”. Ai văzut filozofie a tâlharului? Ai văzut înţelepciune şi învăţătură? Deodată de pe cruce a sărit în cer. Apoi şi mai mult astupându-i gura celuilalt, zice: „Nu te temi… că întru aceiaşi osândă suntem? Ce înseamnă aceasta, că întru aceiaşi osândă suntem? Adică întru aceleaşi chinuri. Ca şi cum i-ar fi zis: „Oare nu eşti şi tu pe cruce ”. Deci pe acela înfruntându-l, pe sine mai înainte decât pe celălalt se prihăneşte.

Căci precum cel ce este în păcate şi prihăneşte pe altul pe sine mai înainte decât pe acela se prihăneşte. Aşa şi cel ce este într-o greşală şi înfruntează pe altul pentru greşeală, pe sine mai înainte decât pe acela se înfruntează. „Că întru aceiaşi osândă suntem” Lege apostolească îi spune lui, cuvinte evangheliceşti, care zic : „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7, 1). „Că întru aceiaşi osândă suntem”.

Ce faci, o tâlhărule? Ispitându-te să-l îndreptezi pe el, te-ai făcut părtaş la cele rele ale lui. Ba nu, zice. Ci îndreptez părerea aceasta prin cuvintele ce urmează. Şi ca nu pentru că sunt părtaşi aceleaşi pedepse să cugeti că el este părtaş păcatului, a ados îndreptarea, zicând: „Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim”. Ai văzut mărturisirea desăvârşită? Ai văzut cum pe cruce s-a dezbrăcat de păcate? Că zice: „Spune tu întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26). Nimeni nu l-a silit. Nimeni nu l-a îndemnat, ci el pe sine s-a vădit, zicând: „Şi noi după dreptate, căci cele vrednice după faptele noastre primim. Acesta însă nici un rău n-a făcut”. Şi după aceea zice: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta!”.

Nu a îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta!”, până ce nu a lepădat, prin mărturisire, sarcina păcatelor. Vezi ce mare lucru este mărturisirea?

S-a mărturisit şi a deschis raiul.

S-a mărturisit şi atâta îndrăzneală a luat, încât de la tâlhărie a cerut Împărăţie. Vezi de câte bunătăţi ne este pricinuitoare Crucea ? De Împărăţie pomeneşti. O tâlharule? Dar din ce vezi aceasta? Piroane şi cruce sunt cele ce se văd. Dar însăşi Crucea, zice, este semnul Împărăţiei. Şi de aceea Îl numesc pe El Împărat, pentru că Îl văd pe El răstignit. Că datorie a împăratului este a muri pentru cei supuşi, cum El Însuşi a zis: „Păstorul cel bun îşi pune sufletul, pentru oi” (Ioan 10, 11). Deci şi împăratul cel bun îşi dă sufletul pentru supuşi. Şi devreme ce sufletul Său Şi-a dat, pentru aceasta Îl numesc pe El împărat. „Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.

Ai văzut cum Crucea este închipuire şi a Împărăţiei? Voieşti să cunoşti acest lucru şi din altă parte? N-a lăsat-o pe ea pe pământ, ci o a luat şi a suit-o în cer. Dar de unde se arată aceasta? De acolo, căci cu ea va veni la a doua şi slăvită Sa venire. Şi ca să cunoşti cum că Crucea este cinstită, pentru aceea şi slavă a numit-o. Dar să vedem cum va veni Crucea? Şi de nevoie este să aducem de faţă dovada. „Deci de vă vor zice vouă : „Iată este în pustie (Hristos), să nu ieşiţi ; iată este în cămări, să nu credeţi” (Matei 23, 26), acestea spunându-le ca să ne ferim de proorocii cei mincinoşi, de hristoşii cei mincinoşi şi de antihrist şi ca să cunoaştem a doua şi slăvită Lui venire. Ca nu cumva amăgindu-se să cadă în înşelăciunea lui antihrist, căci mai înainte de venirea lui Hristos, va veni antihrist. Şi ca nu căutând Păstorul să găsească lupul, pentru aceasta spune semnele venirii Păstorului.

Şi fiindcă venirea Lui cea dintâi s-a făcut în taină, să nu cugeti că şi cea de-a doua va fi la fel, a dat acest semn. Iar venirea cea dintâi cu cuviinţă s-a făcut în taină, căci a venit să caute oaia cea pierdută. Iar venirea a doua nu va fi aşa. Dar cum, spune-mi?

Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Deodată tuturor se va arăta şi nimeni nu va mai trebui să întrebe: Aici, sau acolo este Hristos? Căci precum fulgerul când se arată, nu trebuie să mai cercetăm dacă s-a făcut, aşa şi când va fi venirea lui Hristos, nu va mai fi nevoie să cercetăm de a venit. Dar ceea ce căutăm este de va veni şi Crucea, ca să nu uităm ceea ce v-am făgăduit.

Deci ascultă cele ce urmează. „Atunci”, zice. Când atunci? Când va veni Fiul Omului „soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina sa”. Că atât de covârşitoare va fi lumina, încât şi stelele cele mai luminoase se vor ascunde. Atunci şi „stelele vor cădea şi se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Idem 24, 30).

Ai văzut câtă strălucire are Crucea? Că soarele se va întuneca şi luna nu se va mai arăta. Iar aceea va lumina şi va străluci mai mult decât soarele şi decât luna. Şi precum când împăratul vrea să intre în cetate, ostaşii lui poartă pe umere însemnele împărăteşti, vestind de mai înainte intrarea lui. Aşa şi atunci când Se va pogorî Domnul din ceruri, vor merge înainte oştile îngerilor şi ale arhanghelilor, purtând acel semn pe umere şi vestindu-ne nouă intrarea Lui cea împărătească.

Atunci se vor clătina puterile cerurilor. Pentru îngeri zice. De frica cea mare, cutremur îi va cuprinde. Şi pentru, care pricină, spune-mi ? Pentru acea înfricoşată Judecată. Căci toată firea noastră va fi judecată, stânci înaintea înfricoşatului Judecător. Dar pentru care pricină îngerii se tem şi se cutremură? Căci nu vor fi judecaţi. Când un judecător judecă, nu numai cei vinovaţi, ci şi cei ce slujesc, care nu se ştiu cu nimic vinovaţi, se tem şi se cutremură de frică de hotărârea judecătorului. Aşa şi atunci când firea noastră va fi judecată şi îngerii care cu nimic nu se ştiu vinovaţi se vor teme de Judecătorul.

Dar de ce se va arăta atunci Crucea şi pentru ce va veni, când noi o avem şi acum? Ca cei ce L-au răstignit pe Domnul să-şi cunoască păcatul lor, pentru aceea pe însuşi semnul Lui îl arată, mustrând răutatea lor.

Şi cum că pentru aceasta o aduce, ascultă pe evanghelistul care zice: „şi vor plânge toate seminţiile pământului”, văzând pârâşul şi cunoscând păcatul. Şi de ce te minunezi că va veni purtând Crucea, când şi ranele le va purta? Căci zice: „Vedea-vor pe care L-au împuns” (Zaharia 12, 10). Şi cum a făcut cu Toma, când a îndreptat necredinţa lui, arătându-i, după Înviere, semnele cuielor şi ranele şi zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele… şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27), aşa şi atunci va arăta ranele şi Crucea, adeverind că El Însuşi a fost Cel ce S-a răstignit.

Şi nu numai de la Cruce, ci şi de la cuvintele cele rostite pe Cruce se poate vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită. Căci fiind El pironit şi batjorocit, luat în râs şi scuipat, zicea: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), se ruga pentru cei ce-L răstigneau. Iar aceia îi ziceau: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe Cruce… şi vom crede…” (Matei 27, 40, 42).

Dar El nu Se pogoară de pe Cruce, pentru că este Fiul lui Dumnezeu şi pentru aceasta a venit ca să se răstignească pentru noi. „Pogoară-Te de pe Cruce şi vom crede întru Tine”. Acestea sunt cuvinte doveditoare ale necredinţei. Mult mai mare minune a fost Învierea Lui, fiind piatra deasupra mormântului, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce.

Şi mai mare minune a fost când a scos pe Lazăr din mormânt, mort de patru zile şi înfăşurat cu cele de îngropare, decât dacă S-ar fi pogorât de pe Cruce. Deşi cei ce-L răstignise Îi ziceau în batjocură: „De eşti Fiul lui Dumnezeu… mântuieşte-Te pe Tine Însuţi” (Luca 23, 37), dar El toate le făcea ca să-i mântuiască şi pe ei şi zicea: „Părinte, iartă-le lor păcatul, că nu ştiu ce fac. Şi oare le-a iertat lor păcatul? Le-au iertat, dar ei n-au vrut să se pocăiască. Că de nu le-ar fi iertat lor păcatul, Pavel nu s-ar fi făcut apostol. De nu le-ar fi iertat lor păcatul, nu ar fi crezut îndată trei mii, cinci mii şi alte multe mii. Căci multe mii de iudei au crezut, arătat este din cele ce zic apostolii lui Pavel: „Vezi frate, câte mii de iudei au crezut” (Faptele Apostolilor 21, 20).

Să urmăm dar pe Stăpânul şi să ne rugăm pentru vrăşmaşi. Iată iarăşi mă întorc la aceiaşi sfătuire. A cincea zi este azi de când vorbesc cu voi despre aceasta, nu acuzându-vă de neascultare, să nu fie, ci mai ales nădăjduind că vă veţi pleca.

Iar dacă unii sunt aspri şi mânioşi sau nesupuşi, încât se arată neascultători la cele ce s-au vorbit pentru rugăciune, aceşti măcar de numărul zilelor înduplecându-se, să lepede vrajba şi împuţinarea de suflet. Urmează Stăpânului tău. Se răstignea şi Îl ruga pe Tatăl pentru cei ce-L răstigneau.

Şi cum voi putea, zici, să urmez Stăpânului ? Dacă vei voi, poţi. Că de n-ar fi fost cu putinţă a-I urma n-ar fi zis: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). De nu este cu putinţă să-i urmezi, Pavel n-ar fi zis: „Fiţi următori ai mei precum; şi eu sunt lui Hristos” (I Corinteni 11, 1). Şi de nu voieşti să urmezi Stăpânului, urmează slugii celei împreună cu tine, lui Ştefan apostolul. Că acela a urmat Stăpânului.

Căci precum Hristos între cei ce-L răstigneau fiind, lăsând Crucea şi cele ce priveau la Sine, şi se ruga Tatălui pentru cei ce-L răstigneau, aşa şi sluga între cei ce-l împroşcau cu pietre fiind, şi lovindu-se de toţi, a lăsat durerile pricinuite de aceştia şi zicea: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7, 60). Ai văzut cum sluga se roagă. Acela zice: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac”, iar acesta: „Doamne, nu le pune lor păcatul acesta”. Şi ca să cunoşti că cu osârdie se roagă, iar nu simplu, el, împroşcându-se cu pietre, îngenunchează şi cu multă milostivire şi umilinţă zice ruga.

Voieşti să-ţi arăt şi altă slugă, care a pătimit mult mai multe decât acela? Pavel, zice: „De la iudei… de trei ori am fost bătut cu toiage; o dată am fost împroşcat cu pietre, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut” (II Corinteni 11, 25). Şi după acestea ce zice? „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei si rudele mele după trup” (Romani 9, 3).

Voieşti să vezi şi altul? Nu din Scriptura cea nouă, ci din cea veche. Şi acest lucru este mai ales de mirare că acolo unde nu li se poruncise să iubească pe vrăşmaşi, ci să scoată ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi să răsplătească întocmai cu aceleaşi răutăţi, s-a ajuns la filozofia cea apostolească. Ascultă ce zice Moise, cel supărat de multe ori de iudei şi defăimat de ei: „Şi acum de voieşti să ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şterge-mă şi pe mine din cartea Ta în care m-ai scris” (Ieşire 32, 32).

Vezi că fiecare din aceştia puneau mai înainte folosul celorlalţi, decât mântuirea lor? Nimic nu ai greşit, o Pavele şi pentru ce voieşti să te împărtăşeşti cu ei de pedeapsă? Pentru că nici o bucurie nu mă înveseleşte, când ştiu că alţii pătimesc rău.

Ne erau de ajuns aceste pilde, dar ca mai mult să ne îndreptăm, mă voi ispiti să arăt şi pe altul. David, fericitul şi blândul, când toată oastea s-a ridicat împotriva lui şi a ridicat la împărăţie pe fiul său, Abesalom, care voia să-l ucidă, pentru care Dumnezeu S-a mâniat şi a trimis pe îngerul Său să pedepsească poporul – că ce este dacă s-a pus altă pricină a pedepsei – , văzându-l cu sabia scoasă ce zice? „Eu care sunt păstor am greşit; eu păstorul am făcut rău. Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu” (II Regi 24, 17).

Vezi iarăşi asemenea isprăvi? Voieşti să-ţi mai arăt şi altul? Că nu suntem lipsiţi de încă unul care a filozofat asemenea. Samuil proorocul a fost ocărât de iudei şi atât de necinstit încât Dumnezeu voind să-l mângâie i-a zis: „Nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine…” (I Regi 8, 7). Dar ce zice cel lepădat, defăimat şi ocărât? „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi” (Idem 12, 23). Păcat a socotit a nu se ruga pentru vrăşmaşi. Deci Hristos zice: „Părinte, iartă-le lor păcatul că nu ştiu ce fac”, Ştefan zice: „Doamne nu le pune lor păcatul acesta”, Pavel zice: „Aş fi poftit ca eu însumi să fiu anatema pentru fraţii mei şi rudele mele după trup”, Moise zice: „De voieşti să le ierţi lor păcatul, iartă-l, iar de nu şi pe mine mă şterge din cartea în care m-ai scris”, David zice: „Să fie mâna Ta peste mine şi peste casa tatălui meu”, iar Samuil: „Departe să fie de la mine păcatul acesta ca să încetez a mă ruga Domnului pentru voi”.

Ce iertare vom dobândi, spune-mi, când Stăpânul, slugile cele din Scriptura cea veche şi cea nouă ne îndeamnă la rugăciune pentru vrăşmaşi? Şi mai ales că noi cele împotrivă facem blestemând pe vrăşmaşi. Nu, rogu-vă fraţilor nu faceţi aceasta. Căci pe cât sunt mai multe pildele, cu atâta este mai mare pedeapsa, de nu vom urma lor. Şi mai mare lucru este a ne ruga pentru vrăşmaşi, decât pentru prieteni. Şi mai mult ne foloseşte rugăciunea pentru aceia, decât pentru aceştia. Că zice : „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46). Şi dacă ne rugăm numai pentru prieteni, iată că nu ne-am făcut mai buni decât păgânii sau vameşii. Iar dacă vom iubi pe vrăşmaşi, ne vom face asemenea lui Dumnezeu, după puterea omenească, „că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Idem 5, 45). Să ne facem aşadar asemenea Tatălui, căci zice: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Idem 5, 48), ca să ne învrednicim de Împărăţia cerurilor, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a VI-a din Post (a Floriilor) -- Sf. Luca al Crimeii

sâmbătă, 31 martie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Ioan 12, 1-18


Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus, însă, a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi dintre iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel Ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată, împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.


Sfântul Luca al Crimeei - Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim

Litera omoară, iar duhul dă viaţă”.

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni - învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt şi aştepta sosirea Lui şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte.

Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le diavolilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.

Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.

El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii - fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii.

Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel - mai presus de lume, Dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi.

El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3). Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Lc. 19, 41-42). „O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău - nu pământesc, ci ceresc!”.

Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui!

Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, prin care îi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta!”. Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră.

Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug” (Zah. 9, 9).

Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: „Oare niciodată n-aţi citit că din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).

De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit? Am spus deja: fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit.

Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă!

Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile.

Despre ei a prezis marele proroc Isaia: „S-a îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-i vindec pe ei” (Is. 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor. 3, 6).

Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului. Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Buna Vestire -- Părintele Cleopa Ilie

sâmbătă, 24 martie 2018

| | | 0 comments

Evanghelia


Luca 1, 24-38


În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea mea. Iar în a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-un oraş din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară, logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al părintelui Său, David; şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată şi Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţele ei; şi aceasta este a şasea lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea.


Părintele Cleopa IliePredica la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bi­sericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii, glas 4).

Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită.

Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupă­rii lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest mi­nunat praznic al Bunei Vestiri.

Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhan­ghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecu­vântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulbu­rată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cu­vintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.

Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredin­ţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.

As­cultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescu­lui Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealumi­natul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al desco­peririi tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bu­curie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lu­mea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.

Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele în­gereşti şi Maica Domnului.

Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Gri­gore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete în­gereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau propri­etate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumne­zeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povă­ţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a îm­plini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proo­rociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiem­brie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zi­când: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţi­ilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierar­hia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţi­rile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor înge­rilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Dom­nului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăra­tului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumneze­ieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege ma­rea adâncime a tainelor Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de ta­ine dumnezeieşti nu poartă întru sine Preasfânta Născătoare de Dumne­zeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumne­zeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfi­erbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuse­ţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Ma­ria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?

Iată, dar, iubiţii mei fraţi,

Pentru care pricină am zis că Maica Dom­nului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, pre­cum am arătat, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a în­frumuseţat-o pe ea Bunul şi Preaînduratul Dumnezeu.

Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea ale­se şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

În cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heru­vimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească.

Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumne­zeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.

Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oş­tile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumne­zeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumne­zeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălu­cit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi mar­torul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Preacurata şi Preasfânta Fe­cioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost îm­podobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi,

...După cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaî­nălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îm­brăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare pă­cat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi stră­moşii noştri Adam şi Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).

Fraţii mei,

Spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca ori­când, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare do­reşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai bă­gat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât al­ţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine în­vaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mân­dria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apos­tolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mân­dria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?

O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei,

Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei,

Să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Sursa: Doxologia