Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (VI)

joi, 8 decembrie 2016

| | | 0 comments
Crucea aşezată de Episcopul Şaguna la mormântul mamei sale

Copilul cel mai mic, Anastasiu, care era sorocit să devină mai târziu episcopul şi mitropolitul Andreiu şi a cărui soartă ne interesează mai deaproape, şi-a început studiile elementare în şcoala grecească din Mişcolț, a urmat apoi tot acolo şi cursul secundar în gimnaziul catolic şi l-a terminat la vârsta de 18 ani, cu succes eminent, în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta. În certificatul de încheiere a studiilor gimnaziale se spune, că Anastasiu Şaguna ar fi, după religie: catolic, iar după naţiune: Ungur, că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica, obţinând la studiul religiunii nota eminent, iar în limba maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe“ a fost al 17-lea eminent între 103 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.
Acest rezultat, atât de frumos, era menit să îndemne pe cei ce se interesau de soarta talentatului tânăr, îndeosebi pe bunul său protector Atanasie Grabovski, care-i era acum ca un părinte, să nu cruţe nici o jertfă, ci să-i dea tot ajutorul de trebuinţă la continuarea studiilor. Ceea ce s-a şi întâmplat. După terminarea studiilor secundare, Anastasiu urmează la „universitatea crăească“ din Pesta timp de trei ani cursuri de filosofie şi drept, făcând studii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori în scrierile lui, ca şi în discursurile politice şi în diferite acte, chiar şi în cele oficiale.
Tocmai la începutul studiilor sale universitare a făcut şi el pasul însemnat, pe care-l făcuse şi fratele său Evreta, şi sora sa Ecaterina. Ca student universitar în anul întâi, la 9 zile după ce a împlinit vârsta legală de 18 ani, s-a întors şi el în sânul bisericii strămoşeşti. În o declaraţie foarte hotărâtă spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din Mişcolţ şi din Pesta, şi îndeletnicindu-se în mod sârguincios cu studiul religiunii, cunoaşte din fir în păr temeiurile religiei catolice. Cu toate acestea convingerea intimă sau inspiraţia lui îl îndeamnă : să urmeze sfintele învăţături ale bisericii ortodoxe. Dar, fiindcă din studiul religiunii a obţinut nota eminent, cere să fie dispensat de obicinuitul examen de 6 săptămâni, pe care în cazul de faţă îl află de prisos.
Această declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al ţării, însoţită de un memoriu, în care pe lângă motivele înşirate mai sus, aminteşte şi împrejurarea, că dânsul a aparţinut bisericei ortodoxe până la vârsta de 8 ani, până la anul 1816. Consiliul locţiitor a trimis o comisiune de 3 inşi, să cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie 1827, că înainte de toate a încercat cu tot dinadinsul să-l înduplece pe Anastasiu a rămânea şi mai departe în religiunea catolică. Dar observând că această stăruinţă nu are nici un rezultat, l-a luat cu severitate la întrebări, să afle, cine sau ce îl îndeamnă să se întoarcă la legea grecească neunită, nu cumva nişte promisiuni sau ademeniri din vre-o parte? Anastasiu a declarat înaintea acestei comisiuni, atât cu graiul cât şi în scris, că dânsul nu se crede chemat să judece, dacă religia ortodoxă este mai bună şi mai mântuitoare, decât cea catolică, ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia în care s-a născut. La această hotărîre nu l-a îndemnat nici un fel de silă sau promisiune din partea rudeniilor. De aceea roagă pe Maiestatea Sa cu cele mai umilite rugăciuni, să se milostivească a-i îngădui şi lui să-şi urmeze libertatea conştiinţii fără nici o siluire.
Declaraţiile lui Şaguna şi raportul comisiunii de cercetare le înaintează consiliul locţiitor (la 1 Maiu 1827) regelui cu propunerea, că fiind Anastasiu Şaguna deplin orientat în învăţăturile credinţei catolice, să i se îngăduie şi lui libertatea exerciţiului religios, precum s-a îngăduit şi fratelui său Evreta, fără a mai pretinde, să se supună obişnuitei instrucţiuni catolice de 6 săptămâni. Din Viena s-a dat însă ordin (la 13 Iulie 1827), că înainte de a trece la religia ortodoxă, Anastasiu Şaguna să urmeze obişnuita instrucţiune catolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre rezultatul acestei instrucţiuni să se înainteze raport în scris.
Acest ordin îl comunică (la 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului universitar şi vicarului catolic din Agria.
Instrucţiunea catolică s-a început în 5 Noemvrie şi a durat până la 18 Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin doi martori, dar profesorul Popol spune într-o declaraţie a sa din 23 Decemvrie 1827, că având a face cu un student universitar, n-a aflat de trebuinţă să mai cheme martori, ci a considerat cazul acesta ca fiind excepţional. Consiliul universitar aduce această împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin adresa din 4 Martie 1828.
În certificatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra acestui examen, se spune, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu modestie, cum se cuvine unui student universitar, explicarea întregei învăţături catolice. Aceasta însă nu l-a împiedecat să declare la sfârşitul celor 6 săptămâni, că dânsul vrea să rămână statornic în religia mamei sale, fiind convins, că rămânând în această religie, care-şi trage originea de la Hristos, va dobândi fericirea cea veşnică.
Pe baza acestui certificat înaintează, la 6 Maiu 1828, consiliul locţiitor raportul său către rege, propunând, ca precum s-a dat fratelui Evreta şi surorei Ecaterina libertatea să se întoarcă la religia grecească neunită, tot astfel să i se dea şi lui Anastasiu Şaguna voie să-şi urmeze convingerea proprie.
Regele a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 23 Iulie 1828, care s-a comunicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor, arhiepiscopului catolic din Agria, consiliului universitar și comitatului Pesta, pentru a încunoştiinţa despre ea şi pe cel mai deaproape interesat, pe eminentul tânăr universitar Anastasiu Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi.
Aci se curmă sbuciumarea sufletească familiară, care îngrozise atât de mult între anii 1814–1816 inima Anastasiei şi o va fi neliniştit şi mai târziu, în toată curgerea celor 12 ani, cât timp şi-a ştiut pe scumpul ei Anastasiu ca fiind, oficial, de alfă credinţă decât dânsa.
Se cuvine a vesti cu toată stăruinţa meritul deosebit al acestei femei, pe care neamul românesc şi sfânta lui biserică strămoşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de cele mai luminoase icoane de femei şi mame române, din trecut. Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebue păstrată şi cinstită cu sfinţenie. Căci fără sufletul ei de veghe neadormită, fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare, dacă biserica română ortodoxă din Transilvania ar fi putut să aibă între cârmuitorii săi un mitropolit de însemnătatea covârşitoare a lui Andrei Şaguna. S-ar fi putut întâmpla să-l piardă pentru totdeauna, după ce cu sila fusese trecut din copilărie la catolicismul stăpânitor, care timp de mai multe veacuri a smuls Românilor transilvani numeroşi bărbaţi de valoare, le-a înstrăinat destule talente, lăsându-i orfani de cei ce prin iscusinţa minţii şi prin mărimea inimii ar fi putut să dea traiului lor chinuit din trecut forma unei vieţi sufleteşti mai avântate şi mai senine.
Ar fi fost pentru catolicism un câştig însemnat desigur, dar pentru biserica noastră strămoşească o nespusă pierdere, dacă o soartă vitregă ar fi voit să o lipsească de acest neuitat binefăcător, pe care catolicii încercară să-l smulgă cu sila în persoana lui Şaguna. Şi fără el unde ar sta biserica ortodoxă-română din Transilvania astăzi? Dacă ar fi lipsit lucrarea mântuitoare a acestui legiuitor „puternic în faptă şi în cuvânt", cine ar mai fi putut „goni pe cei fărădelege, certându-i“, cine ar fi putut să adune „pe cei risipiţi pieirii“, să-i chivernisească şi povăţuească spre limanul izbăvirii? Anevoie s-ar fi putut găsi altul, în stare să îndeplinească în mod atât de strălucit o chemare istorică, religioasă, culturală şi politică aşa de însemnată, cum a fost a lui Andrei Şaguna.
Amintirea recunoscătoare va trebui deci să pună icoana acestei mame credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori chiar mai presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Căci dacă aceasta a fost creştină bună şi mamă duioasă, tot asemenea era şi Anastasia. Dacă legenda spune despre Despina, că sentimentul ei religios era atât de adânc şi puternic, încât a fost în stare să se lipsească de poboabele şi scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea de la Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei și mărturiile istorice dau cea mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul, ca să mântuiască ре seama bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să înceapă şi să ducă la bun sfârşit lucrarea de orgaganizare şi desrobire a acestei sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de veacuri.
Ziua de 29 Decemvrie 1826, când a rostit Şaguna cu toată hotărîrea dorinţa sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoşeşti, este tot atât de însemnată ca şi ziua naşterii lui (20 Decemvrie 1808).
De acum înainte soarta lui e aproape hotărîtă schimbându-se spre bine şi rămânând statornică această întorsătură.
Rugăciunile neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci pentru sufletele bune si evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria izbânzii. Ţesãtura iţelor viclene, ce întinseseră din pruncie ursitoarele rele asupra copiilor ei, o vede acum căzând destrămată. În sufletul ei uşurat încep să răsară nădejdi mari, mai ales cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu, nădejdi, pe cari acesta în strălucita sa carieră de mai târziu nu numai le-a împlinit, ci a şi trecut, probabil, departe dincolo de marginile lor. Căci ursitoarele bune, luându-l în paza lor, au început a-i toarce cu iscusinţă firul vieţii. Şi l-au tors mereu şi cu spor, până când acesta a început a se împleti cu firele vieţii noastre naționale-bisericești ca un fir roşu, menit să arate cărările de izbăvire, pe care înaintând românimea transilvană a izbutit să iasă din prăpastia întunecimei şi a sclăviei de veacuri îndreptându-şi paşii spre un viitor mai bun, pe care după atâtea veacuri de patimi şi asupriri, îl merita acum cu prisosinţă. – Şi purtarea copiilor mai mari, a lui Evreta şi a Ecaterinei, mângăiau în măsură însemnată văduvia Anastasiei. Dar inima ei sălta de bucurie mai ales când vedea din zi în zi deşteptăciunea, cuviinţa, ascultarea şi sporul, ce îl făcea iubitul ei Anastasiu în învăţăturile cele mai înalte şi mai grele.
După terminarea studiilor universitare, în anul 1829, Anastasiu Şaguna, urmându-şi îndemnul inimii, dar desigur ascultând şi de sfatul mamei sale, a plecat la Vârşeţ să înveţe teologia, spre a se face cu vremea slujitorul acelei biserici şi credinţe a lui Hristos, pentru care s-a luptat cu o îndărătnicie atât de sfântă statornica şi eroica sa mamă, Anastasia.
Aci fu primit în casa episcopului Maxim Manuilovici, care era şi el Român de origine şi cu bune sentimente româneşti. Studiile teologice le-a isprăvit Şaguna repede şi cu rezultat strălucit. Prin deşteptăciunea şi temeinicele sale cunoştinţe s-a distins atât de mult printre colegii şi chiar printre profesorii săi, încât cum a isprăvit cursul teologic din Vârşeţ, mitropolitul sârbesc de pe atunci, Ştefan Stratimirovici, îndată l-a şi chemat ca profesor de teologie la Carloviţ, unde avea să împlinească şi slujba de secretar al mitropolitului.
Şi din Vârşeţ ca şi din Carloviţ scria adeseori bunei sale mame, Anastasia, totdeauna în cuvinte pline de mângăiere, de dragoste şi de recunoştinţă fiiască.
Tocmai când era de 25 de ani, – vârsta patimilor, – s-a hotărît să renunţe la plăcerile ispititoare, pe cari vieaţa le îmbie cu prisosinţă mai ales unui tânăr înzestrat cu atât de eminente însuşiri trupeşti şi sufleteşti, cum era Anastasiu Şaguna. Ca să nu-l poată copleşi valurile lumeşti şi „desmerdările cele grele de purtat“, hotărât să-şi închine toate puterile în slujba cea sfântă a bisericii şi a credinţii strămoşeşti, la 1 Noemvrie 1855 a intrat în cinul călugăresc, luându-şi în călugărie numele de Andreiu, adecă „întâi chematul“.
În pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea mamei sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi convingerea, că numai pe această cale, renunţând cu totul la plăcerile lumeşti trecătoare, va putea să îndeplinească chemarea cea sfântă a vieţii sale. De mare însemnătate este şi numele, pe care Şaguna şi l-a ales în călugărie. Cei ce se hotărăsc să facă pasul acesta, nu numai pentru a fi călugări şi a rămânea între zidurile vreunei mănăstiri, la adăpost de luptele şi amărăciunile vieţii sbuciumate, ci fiindcă se simt chemaţi, – ca tocmai în haina călugărească, îmbrăcaţi „cu zeaua dreptăţii şi cu pavăza credinţii“, – să păşească pe arena luptelor aprinse ale neamului şi bisericii lor, nu vor lua la întâmplare orice nume călugăresc, ci îşi vor alege unul în legătură cu rostul vieţii lor şi care să arate scopul acestei vieţi. Astfel socotim că Şaguna – care în toate lucrările sale căuta mai ales legătura cu vechimea cea bună şi frumoasă a vremilor apostoleşti - când şi-a ales numele Andreiu, se va fi gândit la apostolul cu acelaş nume, despre care cărţile vechi spun, că a propovăduit el, cel dintâi, cuvântul Evangheliei în aceste părţi răsăritene, ajunse mai târziu în stăpânirea neamului nostru.
Şi sburând cu gândul pe aripa sfintelor sale speranţe, tânărul călugăr de 25 de ani va fi întrezărit atunci, ca într-o îndepărtată geană a viitorului, lumina de vrajă ce urma să împodobească, odată şi odată, în amintirea recunoscătoare a unui întreg popor, acest nume de o îndoită însemnătate : creştinească şi românească.
*
Evlavioasa Anastasia îşi simţea inima plină de secerişul celei mai curate bucurii, ştiind pe iubitul său. fiu, călugărul Andreiu, închinat cu întreagă fiinţa şi viaţa sa bisericei strămoşeşti, pe seama căreia izbutise a-l mântui, prin lupte atât de grele pentru ea, dar aşa de pilduitoare pentru toţi cei ce vor şi pot să înțeleagă farmecul sfințeniei lor.
În vârstă de 51 de ani, cu sufletul împăcat, s-a mutat virtuoasa Anastasia la cele veşnice, fiind înmormântată în ziua de 17 Ianuarie 1856, de luminatul preot Ioan Teodorovici în cimitirul „Kerepesi“ din Pesta, în cripta familiei Grabovski de Apadia, unde cu câţiva ani mai târziu se sălășluiră spre odihna de veci, şi rămăşiţele pământeşti ale lui Evreta şi ale Ecaterinei.
MULT IUBITEI SALE MAME
ANASTASIA
PREA PREȚUITULUI SĂU FRATE
VRETA
ȘI DULCEI SALE S(UR)ORI
ECATERINA
RIDICĂ MONUMENTUL ACESTĂ
ANDREIU ŞAGUNA,
EPISCOPUL ARDEALULUI 1849.

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

Părintele Sofronie Saharov – „Când nu mai ai puteri, odihnește-te puțin și bea un ceai”

| | | 0 comments

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (V)

miercuri, 7 decembrie 2016

| | | 0 comments

Rezultatele bune ale creşterii religioase, de care a ştiut evlavioasa Anastasia să-şi împărtăşească odraslele, n-au întârziat a se ivi la vreme. După ce a împlinit băiatul cel mai mare vârsta de 18 ani, a declarat, că dânsul nu vrea să mai rămână credincios al bisericei catolice, ci se întoarce la credinţa lui strămoşească, la cea ortodoxă.
A fost trimisă o comisiune care să cerceteze, ce motive îndeamnă pe tânărul Evreta a părăsi religia catolică, ori nu cumva îl sileşte la acest pas cineva dintre credincioşii bisericii ortodoxe. În raportul înaintat (la 29 Decemvrie 1821) către palatinul ţării, numita comisiune arată, că Evreia n-are nici un motiv deosebit de a părăsi credinţa catolică, ci rămâne în religia mamei sale, în care s-a născut, s-a botezat şi a fost crescut. La aceasta îl îndeamnă mai ales amintirea binefacerilor mamei sale, cum şi împrejurarea, că nu vrea să se lase înduplecat a mărturisi credinţa catolică. Spre credinţa bisericii răsăritene nu l-a silit nimeni, ci numai propria lui convingere îl îndeamnă s-o preţuiască pe aceasta în inima sa mai mult.
Într-o hârtie scrisă ungureşte (12 Ianuarie 1822) şi adresată palatinului, Evreta declară din nou, că vrea să rămână în religia, în care s-a născut, căci deşi a fost împărtăşit de instrucţiune catolică, nu simte nici o aplicare pentru această religie. Nădăjdueşte, că în viitor va fi cruţat de orice siluire în privinţa convingerilor sale religioase şi cere sprijinul palatinului, ca să poată rămânea şi pe mai departe în credinţa sa strămoşească.
În timpul acesta Evreta era ucenic la neguţătorul Dumitru Diamandi din Buda. Diregătoriile au mai încercat ele sã-l suceascã şi să-l încurce. Dar văzând, că nu mai e nici un chip de a-l abate de la hotărîrea sa, sfatul ţării, într-un raport cătră domnitor, îşi exprimă părerea, că ar fi bine să i se încuviinţeze lui Evreta libertatea exerciţiului religionar. – Ceea ce s-a şi întâmplat în 26 Aprilie 1852 (Nr. 5486).
La 15 Noemvrie 1823 încearcă şi sora lui Evreta, Ecaterina, să se întoarcă la religia ortodoxă. Într-o scrisoare, adresată din Mişcolţ, cătră protopopul catolic Barkóczy de acolo, spune că nu de mult i s-ar fi dat prilej să se mărite după un om cu stare bună, dar acesta aflând nesiguranţa şi încurcăturile, în care a fost ea adusă în urma rătăcirii tatălui său Naum, s-a retras. De aceea, voind ea să rămână în credinţa, în care s-a născut şi apropiindu-se de vârsta majoră de 18 ani, roagă pe protopopul a lua asupra-şi instrucţiunea obicinuită, de 6 săptămâni. Legile de pe atunci adecă cereau, ca cine vrea să treacă de la religia catolică la alta, să înveţe timp de 6 săptămâni temeiurile credinţei de la un preot catolic şi apoi să se supună unui examen, spre a dovedi, că le cunoaşte pe toate, dar deşi le cunoaşte, nu vrea să le urmeze.
Protopopul a cercat s-o împiedece de la pasul acesta. De aceea s-a adresat şi ea cătră palatinul ţării şi amintind cazul fratelui său Evreta, căruia i s-a îngăduit să rămână în legea strămoşească, a cerut să fie împărtăşită şi ea de milostivirea Maiestăţii Sale. De altfel nu a tăgăduit râvna inimii sale de a rămânea în credinţa, în care s-a născut. Care va fi rezultatul examenului de 6 săptămâni? Se va vedea la urmă.
Sfatul ţării a înaintat cererea Ecaterinei la împăratul cu propunerea să fie respinsă, căci Ecaterina va împlini vârsta legală de 18 ani numai în 27 August 1824. Din Viena a şi urmat în 25 Ianuarie 1824 o hotărîre în felul acesta. Cu trei zile mai târziu vicarul general din Agria se adresează cătră palatinul cu o pâră, în care arată că Anastasia şi rudeniile ei au încercat să înduplece pe Ecaterina, contrar declaraţiei lor din 1816. Cere deci, ca aceştia să fie mustraţi. Ecaterina să fie dusă în Agria, iar bunicul să fie constrâns a plăti cheltuelile de întreţinere, spre a se da prin aceasta exemplu folositor şi altora. Anastasia şi Mihail au fost mustraţi, dar Ecaterina a rămas tot în grija lor. La 26 August 1824, deci cu o zi înainte de a fi împlinit 18 ani, Ecaterina înaintează din nou rugare cătră palatinul ţării, sperând, că acum, după ce motivul, pentru care a fost respinsă întâia ei cerere a dispărut, i se va îngădui și ei libertatea de a-și mărturisi credinţa aşa, cum o îndeamnă inima, după cea mai intimă convingere a ei.
Această rugare a Ecaterinei fu înaintată (în 31 August 1824) acum la împăratul, cu propunerea de a se încuviinţa Ecaterinei instrucţiunea religioasă de 6 săptămâni şi examenul legiuit. Ecaterina începuse a lua instrucţiune de la parohul catolic din Mişcolţ, baronul Barkóczy. Dar acesta după câtva timp pretinde, să fie luată fata de la mamă-sa şi dusă în Agria, căci altfel toată instrucţiunea lui va rămânea fără rezultat. Anastasia se împotriveşte, scriind (la 7 Martie 1825) palatinului, că dânsa nu poate să-şi lase fata sa frumoasă în grija altora, în cari nu poate avea încredere. Dar ca să înlăture orice bănuială, că dânsa ori rudeniile ei ar încerca să abată pe Ecaterina de la religia catolică, are de gând so ducă la Pesta într-o mănăstire de călugăriţe, să înveţe acolo între femei de la catihetul Augustin Megele, fiind departe de oameni greco-ortodocşi, ca în chipul acesta să fie şi mai vădit, că ea, Anastasia, sau rudeniile ei nu încearcă să pună nici o piedecă, nici să restrângă libertatea Ecaterinei.
În sfârşit la 11 Aprilie 1825 a început Ecaterina instrucţiunea de 6 săptămâni. În ziua primă, după ce i s-a explicat scopul acestei instrucţiuni, fiind întrebată, din ce motiv vrea să-şi schimbe religia, Ecaterina a răspuns: „Eu nu vreau să-mi murdăresc apa din botez ; m-am născut în legea grecească (adecă ortodoxă-răsăriteană) în aceeaşi lege vreau să şi mor. Dacă până acum am fost crescută în religia catolică şi am urmat-o, la aceasta m-a silit porunca principelui; acestei porunci am fost datoare să mă supun. Acuma însă ca majoră am scăpat de sub legea aceea şi mi s-a dat voie să aleg între cele două religii. Deci eu o aleg pe cea grecească, doar numai în privinţa limbii ne deosebim de cea papistașă“.
După aceea i s-a spus, care este temelia de căpetenie a religiei, adecă Dumnezeu, şi după ce i s-a explicat fiinţa i însuşirile lui, punându-i-se întrebarea : Ce este Dumnezeu? Ecaterina a răspuns: „Înţeleg, ce este Dumnezeu, dar nu-L pot explica, nici însuşirile nu i le ştiu număra; nici să nu poftească cinstitul domn (adecă preotul examinator) ca eu să le învăţ acestea şi întreg catehismul din cuvânt în cuvânt, căci de aşa ceva nu sunt în stare“.
La celelalte întrebări, câte i s-au pus, 42 de toate, în fiecare zi o întrebare, a răspuns scurt sau simplu: „nu știu”.
După terminarea examenului, capelanul din Mişcolț, Gaşpar Vezerle, îi dă un atestat (30 Maiu 1825) în care arată, că deşi a trecut prin examenul legiuit, a rămas totuş hotărîtă să urmeze învăţăturile religiei greceşti ortodoxe, fiindcă aşa îi dictează conştiinţa şi îndemnul lăuntric al inimii sale. De aceea nu vrea să se abată de la felul de a se închina lui Dumnezeu întocmai ca şi strămoşii săi nădăjduind, că fericirea cea vecinică, a vieţii viitoare, o va găsi în religia, în care a fost născută şi botezată.
Deşi certificatul acesta era prielnic pentru cauza Ecaterinei, vicarul general din Agria, Iosif Nováky, a mai încercat totuş, încă odată, să împiedece întoarcerea ei în sânul bisericii strămoşeşti. În 29 Iunie 1825 scrie palatinului, rugându-l să respingă cererea Ecaterinei, căci aceasta n-are nici un motiv să părăsească religia catolică decât doar speranţa, că trecând la religia ortodoxă, se va putea mărila mai repede.
Dacă s-ar împlini dorinţa Ecaterinei, scrie vicarul, această întâmplare ar fi păgubitoare pentru credinţa catolică. Consiliul locţiitor însă nu ţine seamă de cererea aceasta a vicarului catolic, ci în raportul său către rege (12 Iulie 1825) face propunerea, să i se încuviinţeze şi Ecaterinei libertatea exerciţiului religios.
Prin hotărîrea din 9 Septemvrie 1825 propunerea aceasta a consiliului locţiitor a fost confirmată şi la Viena.
Aşadar, după lupte şi străduinţi îndelungate, este redată şi Ecaterina acum bisericii ortodoxe şi credinţii sale strămoşeşti. Despre soarta de mai târziu a vieţii sale, în lipsa de documente, nu se mai poate spune nimic sigur. Numele ei dispare, de aci încolo, din documente, câtă vreme cu fratele ei, care ajunge negustor cu stare bună şi cu vază în Pesta, ne întâlnim şi mai târziu: în 18 Ianuarie 1848 îl găsim ajutorând pe fratele său, atunci vicar în Transilvania, cu suma de 1000 fl., iar într-o hârtie din 31 Maiu 1848 este iscălit ca deputat al oraşului Pesta.
La 1849 însă nu mai trăia nici el, nici Ecaterina. Aceasta se ştie cu siguranţă.

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Părintele Sofronie Saharov – Mărturie despre cancerul de care a suferit

| | | 0 comments

Sfânta Filofteia de la Curtea de Argeş ‒ drumul spre sfințenie

| | | 0 comments

Sfânta Filofteia s-a născut în marea cetate Târnov, mama ei trăind doar încă puţină vreme după aceea, cât să o înveţe pe copilă credinţa creştinească. Unind fecioria cu milostenia, fericita Filofteia nu s-a dat la jocurile copilăreşti şi nici nu s-a împodobit asemeni tinerelor, Domnul trimiţându-i dar de sus spre a cumpăra cele cereşti cu cele pământeşti. Postind şi mergând deseori la Biserică, s-a lipit de cuvântul Sfintei Evanghelii, care spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”, de parcă Însuşi Domnul i l-ar fi grăit.

Se îngrijea ca nimeni dintre cei flămânzi să nu rămână nesăturat şi nimeni dintre cei goi neîmbrăcat, iar acestea fără ca cineva să ştie, temându-se de slava oamenilor. Nu doar că era milostivă, ci răbda nebiruit în ispite şi necazuri, întărindu-se spre lucrarea faptelor bune. Căci, din invidia diavolilor, mama cea vitregă o ocăra şi o bătea, chinuind-o cu diferite munci. Iar tatăl fecioarei, văzând că nu se îngrijeşte de trupul ei, îi făcea haine frumoase şi i le dădea, dar tânăra nu le păstra, ci pe toate le dăruia săracilor. Mâniindu-se, tatăl o bătea cu biciul şi cu lemne, cu pumnii şi palmele, şi o târâia de păr, până când a împlinit 12 ani.

Fiind trimisă sfânta cu bucate la câmp, pentru tatăl ei, aceasta a dat o parte din ele pe drum săracilor, astfel că tatăl ei, rămas flămând, a hotărât, cu gând ucigaş şi la îndemnul soţiei sale, să o urmărească data viitoare. Pândind-o şi văzând cum hrănea săracii din bucatele lui, a aruncat în ea cu barda cea plugărească, rănind-o la un picior. Atunci şi-a dat copila sfântul şi fericitul său suflet în mâinile Domnului, iar trupul ei rămânând pe pământ şi încă curgând sânge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slavă cerească, încât lumina şi locul dimprejur. Spăimântu-se tatăl fecioarei, a vrut să ridice sfântul ei trup, dar nici că se putea apropia.

Alergând în cetate, a spus arhiepiscopului cele întâmplate, încât toţi arhiereii şi mai marii cetăţii au mers cu tămâie şi făclii pentru a face slujbe şi rugăciuni. Văzând trupul ei cel sfânt strălucit, s-au minunat cu toţii, dar nu puteau nicidecum să îl mişte, încât s-au rugat Sfintei Filoteia să meargă cu ei în cetate, dar nici aşa trupul ei nu s-a clintit, nefiind aceasta voia Domnului. Au început atunci a-i pomeni locuri, pentru a vedea unde doreşte Sfânta să fie dus trupul ei, spunându-i, fără nădejde, şi de biserica domnească din Curtea de Argeş. Îndată trupul ei s-a uşurat, chiar mai mult decât greutatea firească.

Fiind înştiinţat Radu Voievod despre acestea, a mers dimpreună cu tot clerul bisericesc, boierii şi mulţime de popor pentru a aduce trupul cu cinstea cuvenită, aşezându-l în biserica domnească. De atunci şi până acum, cinstitele moaște ale Sfintei Filofteia se află nestrămutate din acel oraş.

Ea dă tuturor celor ce aleargă la dânsa tămăduiri de multe feluri de boli şi izbăvire celor supăraţi de duhuri necurate şi oricine aleargă la dânsa cu credinţă fierbinte, cu sârguinţă şi cu lacrimi se roagă ei, dobândeşte împlinirea cererii sale.

Sursa: Doxologia

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (IV)

marți, 6 decembrie 2016

| | | 0 comments

În timpul acestor lupte îndârjite, pe cari le purta Anastasia cu nepregetată stăruinţă pentru mântuirea copiilor săi, Naum cel scăpătat atât în privinţa averii, cât şi a religiei străbune, nu mai purta nici o grijă de familia sa. El întrase în serviciul militar părăsindu-şi soţia şi copiii, fără a se mai înteresa de soarta lor.
Dar Anastasia, rămasă acum văduvă, era o femeie plină de tărie şi virtute creştinească, pe care nici cele mai înalte porunci nu o puteau îndupleca să se deslipească de copilaşii săi iubţi. Prin stăruinţa ei minunată şi cu ajutorul rudeniilor milostive şi iubitoare, izbuti să se împotrivească la început unor porunci atât de neomeneşti. Iar când nu s-a mai putut nici de cum împotrivi, a fost totuşi destul de iscusită şi înţeleaptă, ca prin binefăcătoarea ei îngrijire de mamă să poată zădărnici toate planurile şi uneltirile păcătoase ale unor neobosiţi vânători de suflete.
Anastasia a şi călătorit în Iunie 1816 la Viena ca să vorbească cu împăratul în privinţa creşterii copiilor săi. Dar încercarea ei de a se înfăţişa în audienţă la împăratul, a rămas fără rezultat.
Rugămintea ei nu putea să obţină rezultatul dorit, fiindcă sfetnicii împăratului îi stăteau împotrivă. Astfel din sfatul ţării s-a trimis Maiestăţii Sale (în 25 Iulie 1816) în afacerea aceasta o încunoştiinţare, că împrejurările în care trăiesc cei trei copii nu sunt potrivite pentru înrădăcinarea credinţei catolice în sufletele lor tinere; din întreagă purtarea Anastasiei se vede, că ea stărueşte cu tot dinadinsul, ca copiii ei să rămână în religia, în care s-au născut. Pe de altă parte aceşti sfetnici înalţi şi înţelepţi temându-se, că chiar dacă li s-ar da acestor copii acum creştere catolică, uneltirile de mai târziu ale mamei şi ale bunicului lor ar putea să zădărnicească această creştere, roagă cu supunere pe Maiestatea Sa, ca respingând cererea Anastasiei, să binevoiască a porunci să fie daţi cei trei copii arhiepiscopului catolic din Agria, spre creştere şi îngrijire părintească.
În urma acestor înştiinţări şi stăruinţe deosebite, eşite chiar din sfatul ţării, s-a dat din Viena (50 Aug. 1816) o nouă poruncă, prin care Anastasia era îndrumată să-şi dea copiii numai decât în grija arhiepiscopului Fischer, ca să fie crescuţi de acesta în credinţa catolică.
Ce să facă acum biata femeie? Sufletul ei de mamă iubitoare şi creştină virtuoasă s-a cutremurat de gândul, că ar fi cu putinţă, să i se smulgă cele trei odrasle cu sila dela sânul ei de mamă şi să se pomenească dintr-odată lipsită de copilaşii, cari erau singura mângăiere a văduviei sale. Ca un junghiu al morţii a străbătut prin inima ei gândul acesta îngrozitor.
Primejdia era tot mai amenințătoare și anevoie se mai putea înlătura. Anastasia se hotăreşte totuşi să mai facă o încercare. Dacă nu va putea înlătura cu desăvârşire primejdia ce ameninţă cu sfâşiere inima ei de mamă duioasă, cel puţin să o micşoreze!
În 13 Septemvrie 1816 înaintează cătră palatinul ţării o nouă rugăminte, în care, prin cuvinte simple dar mişcătoare, declară, că se va supune poruncii prea înalte şi va pleca împreună cu copiii la Mişcolţ, numai să nu fie despărţită de ei. – Spune, că dânsa ca o femeie necunoscătoare a legilor, dar mamă iubitoare a copiilor săi şi-a pus toată stăruinţa şi a încercat toate mijloacele, ca să-şi ţină copiii în religia în care s-au născut. Dar acum după ce vede, că toate stăruinţele şi încercările ei au rămas zadarnice, iubirea de mamă o îndeamnă să se învoiască la orice, numai să poată rămânea lângă copiii săi, căci altfel ar muri de durerea, ce i-ar pricinui înstrăinarea lor. Se mângăie, că palatinul va fi aşa de milostiv, să înţeleagă durerea ei, căci copiii nu pot vieţui fără mama lor, şi să-i încuviinţeze această rugăminte, aplicând mijloace mai blânde şi respingând pe cele aspre, cari nu sunt nici în conglăsuire cu legea, nici cu simţul omenesc, nici cu dreptul firii.
Tot atunci au dat si rudeniile Anastasiei, Gheorghe şi Naum Muciu, o declaraţie de felul acesta, în care promit, că nu vor mai cerca să împiedece creşterea ce era acum cu desăvârşire hotărît să se dea acestor copii, în religia catolică. Ei se obligă totodată să ajute pe Anastasia cu bani, ca să poată îngriji însăşi de hrana copiilor săi, dar pretind, să nu fie duşi copiii la Agria, ci să rămână deocamdată la Pesta.
Sfatul ţării (consiliul locţiitor) hotăreşte însă (în 17 Septemvrie 1816), ca ei să nu rămână în Pesta, ci să meargă la Mişcolţ sub grija preotului de acolo şi sub controlul arhiepiscopului catolic din Agria, dar mama lor să aibă dreptul a îngriji acasă de hrana şi trebuințele lor.
Copiii ajung astfel toţi trei în mrejile catolicismului cuceritor, după cum era planul arhiepiscopului Fischer şi cum va fi fost, în clipe de sărăcie şi slăbiciune sufletească, dorinţa tatălui lor, a rătăcitului Naum Saguna.
Dar Anastasia ca o mamă înţeleaptă şi eroică a ştiut să aibă asupra creşterii copiilor săi, – fiind împreună cu dânşii – o îngrijire statornică şi cu mult mai hotărîtoare, decât s-o fi putut clătina rezultatul oricărei stăruinţe şi uneltiri din partea catolicilor, cunoscuţi de altfel ca foarte iscusiţi în privinţa vânătoarei de suflete. Mitropolitul Şaguna îşi aducea şi la bătrâneţă cu drag şi recunoştinţă aminte, cum în copilărie, pe vremea când cerceta şcoala catolicilor din Mişcolţ, mamă-sa îl învăţa acasă învăţăturile sfintei noastre biserici strămoşeşti şi cum îl trimetea Dumineca şi în zile de sărbători mai mari cu prescuri la biserica românească, pentru ridicarea căreia au ostenit şi au jertfit amândoi bunicii lui: şi Evreta Şaguna şi Anastasiu Mihail Muciu.
Dorul de jertfire pentru biserică şi neam, care avea să-şi atingă culmea în rodnica activitate bisericească şi naţională-politică a mitropolitului Şaguna, era deci adânc înrădăcinat în tradiţia familiară. Numai Naum a rătăcit de la calea cea bună şi plină de virtute a înaintaşilor şi a urmașilor săi. Este cu atât mai mare meritul Anastasiei, că în împrejurări nespus de grele şi neprielnice a izbutit să-şi apere copiii de a cădea în păcatul tatălui rătăcit şi a ştiut sădi în sufletele lor tinere, cu un rezultat atât de strălucit, credinţa şi virtutea strămoşilor!

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Colindul şi viaţa Sfântului Nicolae

| | | 0 comments

Predica la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei - Mitropolit Bartolomeu Anania

| | | 0 comments

Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (III)

luni, 5 decembrie 2016

| | | 0 comments

Anastasia se împotrivi deci soţului său Naum cu toată hotărîrea mustrându-l pentru târgueala, ce a lunecat să facă cu sufletele copiilor săi. Rugă apoi pe tatăl său Mihail, să-i stea în ajutor, ca să poată împiedeca înstrăinarea copiilor săi de credinţa străbună. Bunicul, om de ispravă şi cu inimă milostivă, luă nepoţii la sine, hotărât să le dea însuş o creştere bună şi îngrijită, cum părintele lor Naum, din pricina sărăciei şi a slăbiciunii sufleteşti, nu mai era în stare a le-o da.
Arhiepiscopul catolic însă nu se mulţămeşte cu această schimbare a lucrurilor, ci face arătare la „locurile mai înalte“. Scrie palatinului (vornicului) ţării despre înţelesul, ce l-a avut cu Naum Şaguna pentru creşterea celor trei odrasle în legea catolică. Fiindcă împotrivirea mamei şi a bunicului e în stare să zădărnicească acum planul lui de cucerire a acestor suflete plăpânde, roagă pe palatin, să binevoiască a da poruncă deregătorilor din Mişcolţ, ca cei doi copii mai mărişori ai Anastasiei: Evreta şi Ecaterina să fie luaţi cu sila de la bunicul lor, spre a-i creşte însuşi arhiepiscopul catolic cu cheltuiala sa. Pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija mamei sale şi a bunicului, până la vârsta de şcoală, iar atunci să fie luat şi el şi crescut în religia catolică.
Palatinul şi sfatul ţării au împlinit rugămintea arhiepiscopului Fischer, dând porunca cerută. Împotriva acestei porunci nedrepte şi nelegiuite bunicul copiilor s-a dus cu jalbă până la Împăratul. Aşa îndepărtate valuri aruncase această pricină, ca o prevestire, că unul din cei trei copilaşi va avea în viaţa sa mult de lucru cu Impăratul.
În jalba sa spunea Mihail, că lui ca unui bunic i se rupe inima de durere pentru cele ce vede că se întâmplă cu fiica şi cu nepoţii săi. Mai departe arăta, că ginerele Naum Şaguna, prin felul său de traiu neregulat, a cheltuit toată zestrea Anastasiei, chiar şi darurile ei de mireasă și ajutoarele, ce i le-a mai dat din timp în timp, le-a risipit, a început să se poarte aspru şi furios cu Anastasia, aşa încât aceasta a trebuit să se adăpostească, dimpreună cu copiii, la casa părinţilor săi. Deşi îngrijirea acestora l-a costat multe mii, el, adecă bunicul Mihai, n-a cruţat nici o cheltuială, ca să-i poată creşte potrivit cu starea lor, precum i-a şi crescut şi hrănit până acum. Iar ginerele, după ce a rămas lipsit de mijloacele de traiu, ca să-şi verse tot necazul asupra socrului şi asupra soţiei sale, a mijlocit la arhiepiscopul catolic, să li se ia copiii şi să fie crescuţi în legea catolică. Dar în nici o lege nu stă scris, că copiii născuţi înainte de trecerea tatălui lor la catolicism ar putea fi obligaţi să urmeze credinţa tatălui rătăcit. Este chiar împotriva legii fireşti a-i sili pe copii, să-şi părăsească credinţa numai fiindcă tatălui lor rătăcit îi place cutare ori cutare religie. Chiar dacă s-ar face vreo asemenea lege siluitoare, precum nu este încă, aceea ar privi numai pe copiii ce se vor naşte după rătăcirea tatălui, iar celor născuţi înainte de aceasta nu li s-ar putea aplica. Din mila lui Dumnezeu şi a glorioşilor înaintaşi ai împăratului au trecut acele timpuri grele, în cari libertatea credinţii şi a cugetării era împiedecată, nesocotită şi surghiunită. Împrăştiindu-se norii aceia întunecoşi, se dă voie liberă oricui să se închine lui Dumnezeu şi să creadă, cum îi porunceşte inima, mai ales acum, după ce păţaniile timpurilor trecute au dovedit, că în lucruri de credinţă libertatea, cu cât i se pun mai multe piedeci, cu atâta creşte mai tare şi în multe ţări din Europa siluirea, ce s-a făcut cugetelor, a adus cu sine urmări triste. Bunicul Mihail spune mai departe împăratului, că îngrijirea arhiepiscopului catolic pentru aceşti trei copilaşi este de prisos, căci are cine îngriji de creşterea lor. Iar Anastasia, dacă i s-ar lua copiii cu puterea, ar muri de o moarte groaznică, pe care este o datorie creştinească a o împiedeca.
După zugrăvirea durerii sale şi a Anastasiei, bunicul îşi încheie jalba cu următoarele cuvinte duioase: „Toate acestea numai părinţii şi le pot închipui şi le pot simţi în adevăr, dar Maiestatea Voastră preaslăvită este ca un părinte şi anume un părinte al tuturor popoarelor rânduite de Dumnezeu sub strălucita cârmuire a Maiestăţii Voastre, cel mai bun părinte al lor.
De aceea mă mângăe nădejdea cea mai hotărîtă, că Maiestatea Voastră veţi asculta părinteşte plângerile cele drepte ale unui părinte şi nu veţi îngădui, ca acum la bătrâneţă, dimpreună cu soţia şi cu fiica mea, să ne prăpădim de durerea, ce ne-ar pricinui răpirea copiilor.Întemeiat pe nădejdea aceasta, mă închin ocrotirii preaslăvitei Maiestăţii Voastre mult milostive, pe mine și pe nepoții mei și plecându-mi genunchii și înnălţându-mi mânile, iară şi iară rog pe Maiestatea Voastră preaslăvită, să se milostivească a porunci comitatului Borsod, ca pe copilaşii amintiţi să-i lase sub îngrijirea mea părintească, până vor ajunge mai în vârstă, când dacă le va plăcea, să poată trece la religia catolică fără nici o împotrivire din partea mea, căci eu nu le voiu pune piedeci. În sfârşit atât pe mine, cât şi întreagă familia mea, dar mai ales pe desnădăjduita mamă a copiilor des amintiţi o încredinţez ocrotirii Maiestăţii Voastre preaslăvite şi mult milostive şi aşteptând din partea Maiestăţii Voastre preaslăvite o hotărîre mângăitoare, cu supunere adâncă rămân până la moarte al Maiestăţii Voastre preaslăvite cel mai umilit şi totdeauna credincios supus: Mihail Muciu, neguţător grecesc (adecă ortodox) din Mişcolţ. (Viena, în 27 Februarie 1815).
Iată, cât de frumos şi cu câtă înţelepciune ştia să vorbească neguţătorul Mihail din Mişcolţ cătră Împăratul, apărând sufletele nepoţilor şi legea strămoşilor. Aşa luminează Dumnezeu mintea şi întăreşte inima tuturor celor ce îndrăznesc să-şi apere credinţa, în care s-au născut şi care trebuie să le fie mai scumpă decât viața.
Deşi atât de frumoase şi mişcătoare, cuvintele bunicului nu s-au învrednicit de răspunsul mângăitor aşteptat de la prea înaltele locuri. Ci peste câteva zile s-a dat poruncă în scris (5 Martie 1815), ca el să fie silit a-şi da nepoţii, să fie crescuţi în legea catolică. Porunca a fost trimisă diregătoriilor comitatului Borşod, dar acestea n-au putut s-o ducă la îndeplinire, căci atât Anastasia cât şi Mihail sau împotrivit pe toate căile.
De aceea arhiepiscopul Fischer trimite în aceeaş lună (Martie 1815) palatinului o scrisoare, în care se plânge, că pe copiii convertitului Naum Şaguna i-au ascuns mama şi bunicul lor dinaintea preotului catolic din Mişcolț, căruia îi încredinţaseră înaltele porunci, şi i-au dus pe furiş la Pesta, în casa neguţătorului ortodox Grabovski.
Acest Atanasie Grabovski, unchiul Anastasiei, era om cu stare bună: neguţător fruntaş, cu legături întinse, având mare tragere de inimă pentru toate trebile bisericeşti, şcolare şi culturale. El fusese distins de cătră împăratul, în semn de recunoştinţă, cu titlul: „nobil de Apadia“. Atanasie obişnuia să dea multe ajutoare tuturor celor doritori de învăţătură şi înaintare. De aceea era numit „patronul Românilor“ şi învăţătorul Ştefan Popovici îl lăuda (la 1824) pentru dărnicia şi zelul său binecuvântat, zicându-i:
Unde pentru neam se cere
Lucrezi fără întârziere“. . .
Căutând Anastasia cu copilaşii săi adăpost la el, lui Grabovski i s-a făcut milă de o nepoată, care era în acelaşi timp mamă îngrijorată de soarta şi de sufletul copiilor săi. A primit-o deci cu milă şi a ocrotit-o cu dragoste creştinească. Aici a venit Anastasia cu copiii în Martie 1815.
Astfel diregătoriile din Mişcolţ nu putură duce la îndeplinire porunca de a smulge copiii Anastasiei cu sila de lângă mama lor, ci se mulţumiră cu o declaraţie din partea bunicului Mihail, care spunea, că nu poate să aducă copiii din Pesta, ci dacă e vorba, ca ei să fie cu orice preţ crescuţi în religia catolică, aceasta se poate întâmpla şi în Pesta, unde sunt preoţi şi şcoale catolice. După ce a sosit această declaraţiune la sfatul ţării (consiliul locţiitor), a fost îndrumat (în 50 Ianuarie 1816) consiliul oraşului Pesta, să cerceteze, care e starea adevărată a lucrurilor. De aici s-a trimis un senator cu numele Ioan Boraroş, care împreună cu preotul şi abatele catolic Pfingstel să facă cercetare la casa lui Grabovski. Rezultatul acestei cercetări îl comunică consiliul în 24 Iunie 1816 palatinului, spunând, că cei trei copii se află în Pesta, unde au petrecut cu totul 5 luni de zile, că în două rânduri au mai fost în Mişcolţ, şi odată în Viena, că ei cercetează şcoala grecească şi biserica „greco-valahă“, cresc deci în religia ortodoxă, în care s-au născut şi de care tatăl lor numai înainte cu doi ani s-a desfăcut, îmbrăţişând-o pe cea catolică. Dar mama copiilor împreună cu toate rudeniile ei se roagă, să fie lăsaţi copiii în grija lor, să înveţe religia, în care s-au născut până când se va lua în afacerea aceasta din partea împăratului o hotărîre definitivă.
Încă înainte de această cercetare Anastasia se adresase şi ea cu o rugare cătră consiliul orăşenesc din Pesta (24 Martie 1816). Lămurind adevărata stare a lucrului, ea spunea, că dacă a venit cu copiii săi la Pesta, aceasta n-a făcut-o nicidecum cu gândul de a-şi bate joc de „poruncile prea înalte“, ci numai în convingerea, că creşterea copiilor ei pe ea o priveşte mai deaproape ca pe o mamă şi că aci are rudenii de sânge, de ajutorul cărora se pot bucura copilaşii ei în aşa măsură, încât stăruinţa arhiepiscopului catolic se poate socoti ca fiind cu totul de prisos. De aceea declară cu toată sinceritatea, că copiii ei n-au cercetat în Pesta biserica şi şcoala catolică, nici n-au fost crescuţi după principiile religiei catolice. Dar cutează a nădăjdui, că pentru această faptă cu tot dreptul va dobândi iertare, căci ea ca o mamă, s-a simţit în mod firesc obligată să încerce toate mijloacele iertate pentru a asigura rămânerea copiilor săi în religia, în care s-au născut şi astfel a-i păstra lângă sine. De aceea s-a hotărît să meargă dimpreună cu copiii la Maiestatea Sa preaslăvită, spre a îngenunchia înaintea Lui şi a-i aşterne rugămintea, ca ceea ce nu permite asprimea legii, să-i permită milostivirea Lui de principe. Dar fiindcă sosirea Maiestăţii Sale s-a amânat peste aşteptare, nu este vina ei dacă, neputându-şi duce la îndeplinire această dorinţă de mamă, nici copiii ei n-au putut fi deprinşi până acum în învăţăturile religiei catolice. Şi acum nu aşteaptă nimic mai cu dor, decât ca îndată ce va afla despre sosirea Maiestăţii Sale la Viena, să meargă fără amânare acolo spre a încerca şi cel din urmă mijloc. Dacă cea mai umilită a ei rugare nu s-ar putea împărtăşi de mila regească, atunci se declară învoită să cerceteze copiii ei şcoala şi biserica apuseană-catolică şi să fie instruiţi în principiile acestei religii, dar să rămână sub grija ei de mamă. Căci copiii aceştia, în afară de creşterea religioasă, mai au trebuinţă şi de alte lucruri, aşa în rândul întâi de creşterea trupească, pe care mai cu seamă iubirea de mamă le-o poate împărtăşi înainte de toate. Aceasta nu se poate aştepta în asemenea măsură de la nici un institut de creştere, oricât ar fi de bun. A smulge copiii de la sânul ei de mamă, câtă vreme lucrul acesta nu e de neapărată trebuinţă, ar fi atât de grozav, încât ea ca o mamă îngrijorată de copiii săi, şi care de altfel n-are în lume altă mângăiere decât pe aceşti copii, ar trebui să se prăpădească sub povara acestei nenorociri. Nădăjdueşte, că i se va da voie să facă şi această ultimă încercare. Ca unei mame, care în această convorbire personală cu Maiestatea Sa îşi află unica şi cea din urmă scăpare, trebuie să-i fie iertat a căuta adăpost la cea mai înaltă căpetenie a ţării. Pentru aceasta o va scuza declaraţia, că după această ultimă încercare se va supune fără amânare poruncilor date în afacerea copiilor săi. (Semnată : Pesta, în 24 Martie 1816, cea mai umilită slujnică : Anastasia Şaguna).

Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910

(va urma...)

Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit

| | | 0 comments